El îşi lăsă capul în piept.
– Asta cauţi ? Răzbunare ?
Ea tăcu. Primul impuls fusese să spună „da”, dar apoi îşi dădu seama de josnicia gândului. Să te răzbuni pe cel pe care îl iubeşti. Asta era ceva ce i se părea de neconceput. De la cel pe care îl iubeşti ar trebui să poţi suporta orice. Absolut orice. Şi să nu vrei să te răzbuni. Iar dacă o faci, să te simţi şi mai rău decât fără satisfacţia retribuţiei.
– Mi-e dor să facem dragoste. Să stăm treji până dimineaţa, să ne prindă soarele ascultând muzică şi ţinând vecinii treji cu prostiile noastre ...
Ea se lăsă pe spate, ca un deţinut epuizat de interogatoriu.
Îşi aducea aminte perfect despre ce vorbea el.
E 19 iulie 2006.
E o dimineaţă frumoasă, în vacanţa de după anul II. Ora ... 5 dimineaţa. Soarele îşi face loc cu coatele la orizont. El stă cu spatele lipit de perete, iar eu îmi ţin capul la el în poală. Fumăm. Ţigara ne-o trecem de la unul la altul. Ascultăm The Killers. Am făcut dragoste toată seara. În pauze ne-am uitat la televizor, la ceva reluări idioate. Oricum, nu ne-am uitat cu adevărat. Ne-am privit unul pe altul, în timp ce televizorul mergea. Acum televizorul e stins, şi muzica se aude în semi-surdină ...
Apoi se întâmplă. Îmi rotesc capul încet la el în poală, pe ritmul muzicii. Deschid ochii, îi văd privirea umedă, agăţată de un punct oarecare de pe peretele opus. El are aerul că ţine în braţe trupul meu mort, nu trupul meu epuizat de amor şi năclăit în sudoarea dulce a unei nopţi de vară ...
Mă ridic în genunchi, şi îmbrăcată numai în maioul lui, mă apropii de el. Îi iau capul în palme şi îl întorc spre mine. Îi căut privirea, disperată, neştiind ce se întâmplă. Dau de cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată. Aceea e singura dată când îi văd ochii umezi.
– Ce e ? îmi aud propriile cuvinte ieşindu-mi din gâtul uscat. – Ce s-a întâmplat ?
El, ca un oracol, deşi neluat în seamă la acea vreme, rostind acele fatidice cuvinte, desenează o imagine a lucrurilor ce urmează:
– Aşa ceva nu e făcut să dureze. O să ajungem să ne distrugem unul pe altul ... Să ne urâm unul pe altul ... O să fim mai rău ca nişte duşmani ...
Apoi mă îmbrăţişează şi mă ţine atât de strâns, atât de strâns ... în timp ce The Killers continuă ...
Nu înţeleg cum poate el să spună aşa ceva. Avem totul înaintea noastră. Dar după cum învăţ pe parcurs, el poate fi foarte apocaliptic în simţiri, şi, o altă trăsătură pe care i-o descopăr este abilitatea lui de a avea dreptate în legătură cu simţămintele lui prăpăstioase. De parcă e în stare să muleze viitorul după dorinţele lui. Deci, da. Are dreptate. Mereu are dreptate. Şi în clipa aceea îl urăsc pentru asta. Pentru că sufocă din faşă totul. Totul este, în mintea lui, din start, sortit pieirii. Şi nu mai ascult de atunci piesa aceea.
Nu mai e 19 iulie 2006.
E 20 ianuarie 2010, aşa că ea scrâşni, cu un rânjet pe buzele reci...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu