Victor stătea pe un scaun la masa din camera sa şi zâmbea. Era un zâmbet plin de răutate, unul dintre multele care aveau să urmeze, legat de înţelegerea unor adevăruri evidente.
Avea de compus o lucrare pentru a doua zi, la şcoală. Desigur, având braţele scoase din funcţiune, el putea să prezinte lucrarea oral. Dar era necesar să îi cunoască conţinutul. Îi plăceau orele de literatură universală. În clipa de faţă, studiau mitologia greacă. Câteva pilde mascate sub forma unor poveşti. Poveşti despre iubire, încăpăţânare, ură, tragedie, război şi bucurie, isteţime şi prostie, viaţă şi moarte, dar înainte de toate, poveşti despre felul omului de a fi, de a da din mâini şi din picioare ca un apucat atunci când lumea din jurul său nu îi mai convenea sau nu îi ajungea. Câştigătorii zilei de azi erau fraierii zilei de mâine.
Cititse patru poveşti. Şi înţelesul lor fusese pătruns cu un cinism de care un copil de 9 ani rareori era capabil.
Iar acum Victor stătea şi judeca la rece, în stilul simplu şi direct al copiilor care, de multe ori pricep mai multe decât adulţii.
Victor îşi spunea că Icar era un idiot. Era evident că individul poseda destulă inteligenţă. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar Dedal era, fără dubiu, un geniu. Construise aripile din ceară şi pene, şi îşi avertizase fiul să nu zboare prea aproape de soare. Probabil că uitase să menţioneze consecinţele, dar lui Victor i se părea că nici măcar asta nu era o scuză pentru prostia crasă de care dăduse dovadă Icar. Nu trebuie să fii doctor în aeronautică ca să ştii că ceara se topeşte dacă o apropii de o sursă de căldură, mai ales de o sursă de căldură atât de abundentă şi atât de vanitoasă precum era soarele pe vremea grecilor antici.
Hotărât lucru, Icar era un dobitoc fără pereche.
Mai departe, Victor avea aceeaşi părere despre Sisif. Regele care fraierise cu succes toate creaturile pământului, de la virgine adolescente până la zeii din Olimp, nu fusese în stare să îşi evalueze situaţia atunci când zeii îl puseseră să împingă un bolovan până pe vârful muntelui, bolovan care se rostogolea înapoi. Ce îl împiedica să se oprească pur şi simplu ? Era clar că bolovanul se va rostogoli mereu înapoi, dar el ar fi putut să nu îl mai împingă. I se părea lui Victor sau toată isteţimea îl părăsise pe rege, atunci când avea mai mare nevoie de ea ? Asta era oarecum în contradicţie cu tot ce citise până în acel punct despre el, şi chiar cu tot ce ştia Victor din viaţa reală. Era destul de experimentat încât să ştie că nevoia te învaţă, şi că, de multe ori, alegerea făcută instinctiv e mai bună decât cea făcută conştient. Era adevărat că regele fusese un om rău, şi merita pedepsit în cel mai crud mod posibil, dar stupiditatea situaţiei nu făcea cinste niciuneia dintre părţile implicate.
Un alt personaj fascinant prin lipsa de precocitate era Cassandra. Deşi, dacă stătea să judece puţin la rece, Victor înţelegea de ce femeia se tortura singură. Nu de puţine ori deţinuse şi el un secret, şi povara de nu-l putea dezvălui fusese aproape insuportabilă. Dar ce îl fascina nu erau evenimentele dinaintea prezicerilor Cassandrei, ci cele ce urmau. Pricepuse el că Cassandra nu prea făcea uz de sintagma „ţi-am spus eu, dar nu m-ai crezut”, dar nu înţelegea de ce nu făcea uz. Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi fost în stare să sesizeze tiparul, şi regula lui Apollo ar fi fost ocolită. Existau precedente cu duiumul.
Victor se lăsă pe spate. Ştia ce avea de recitatîn faţa profesoarei. De asta îi plăcea lui literatura universală. Nu trebuia învăţată. Se lipea de el prin simpla şi amuzanta lecturare. Gândul că era leneş îl eluda. Atâta timp cât deţinea informaţia necesară, nu conta de unde sau cum făcuse rost de ea.
Îşi aduse aminte de ceva ce îi spusese o dată tatăl său. Nu trebuie să fii tare tot timpul, ci doar atunci când contează.
Victor putea face abstracţie de situaţia sa cu o precizie de calculator. Nu se mai gândise de câteva zile bune la problemele dintre tatăl său şi fratele său. Le ţinea acolo, gândurile, ascunse în spatele frunţii, şi le scotea la iveală ori de câte ori intenţiona să le studieze, să mai tragă nişte concluzii, să mai formuleze nişte soluţii. Se pricepea să tranşeze orice problemă peste care dădea. Era în stare să pună degetul pe rană cu o precizie extraordinară. Uneori avea vise din care îşi trăgea învăţături. Involuntar, evident, dar nu de puţine ori se gândise, în secret, că era precognitiv. Apoi, într-un act de inimaginabilă luciditate, îşi spuse că şi alţi copii, asemeni lui, se gândeau că şi ei erau precognitivi. Brusc, ideea nu i se mai păru aşa de interesantă. Un precognitiv între precognitivi era ca un ou între ouă. Adică complet lipsit de măreţie. Scopul maselor era să ridice pe umerii lor pe acei câţiva dintre ei care erau excepţionali. Chiar dacă Victor nu se lăsa dominat de iluzii de genul acesta, sămânţa fusese sădită, şi avea să crească, să îl acapareze şi să îl transforme într-o cu totul altă persoană decât copilul blând şi firav care era.
Zâmbetul de superioritate la adresa personajelor mitologice pe care le disecase se prelungi în timp, şi, fără să îşi dea seama, Victor era în pericol de a deveni la rândul său unul dintre ele, şi în acelaţi timp, ceva ce nu îşi dorea. Un personajl mitologic între personaje mitologice.
Avea de compus o lucrare pentru a doua zi, la şcoală. Desigur, având braţele scoase din funcţiune, el putea să prezinte lucrarea oral. Dar era necesar să îi cunoască conţinutul. Îi plăceau orele de literatură universală. În clipa de faţă, studiau mitologia greacă. Câteva pilde mascate sub forma unor poveşti. Poveşti despre iubire, încăpăţânare, ură, tragedie, război şi bucurie, isteţime şi prostie, viaţă şi moarte, dar înainte de toate, poveşti despre felul omului de a fi, de a da din mâini şi din picioare ca un apucat atunci când lumea din jurul său nu îi mai convenea sau nu îi ajungea. Câştigătorii zilei de azi erau fraierii zilei de mâine.
Cititse patru poveşti. Şi înţelesul lor fusese pătruns cu un cinism de care un copil de 9 ani rareori era capabil.
Iar acum Victor stătea şi judeca la rece, în stilul simplu şi direct al copiilor care, de multe ori pricep mai multe decât adulţii.
Victor îşi spunea că Icar era un idiot. Era evident că individul poseda destulă inteligenţă. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar Dedal era, fără dubiu, un geniu. Construise aripile din ceară şi pene, şi îşi avertizase fiul să nu zboare prea aproape de soare. Probabil că uitase să menţioneze consecinţele, dar lui Victor i se părea că nici măcar asta nu era o scuză pentru prostia crasă de care dăduse dovadă Icar. Nu trebuie să fii doctor în aeronautică ca să ştii că ceara se topeşte dacă o apropii de o sursă de căldură, mai ales de o sursă de căldură atât de abundentă şi atât de vanitoasă precum era soarele pe vremea grecilor antici.
Hotărât lucru, Icar era un dobitoc fără pereche.
Mai departe, Victor avea aceeaşi părere despre Sisif. Regele care fraierise cu succes toate creaturile pământului, de la virgine adolescente până la zeii din Olimp, nu fusese în stare să îşi evalueze situaţia atunci când zeii îl puseseră să împingă un bolovan până pe vârful muntelui, bolovan care se rostogolea înapoi. Ce îl împiedica să se oprească pur şi simplu ? Era clar că bolovanul se va rostogoli mereu înapoi, dar el ar fi putut să nu îl mai împingă. I se părea lui Victor sau toată isteţimea îl părăsise pe rege, atunci când avea mai mare nevoie de ea ? Asta era oarecum în contradicţie cu tot ce citise până în acel punct despre el, şi chiar cu tot ce ştia Victor din viaţa reală. Era destul de experimentat încât să ştie că nevoia te învaţă, şi că, de multe ori, alegerea făcută instinctiv e mai bună decât cea făcută conştient. Era adevărat că regele fusese un om rău, şi merita pedepsit în cel mai crud mod posibil, dar stupiditatea situaţiei nu făcea cinste niciuneia dintre părţile implicate.
Un alt personaj fascinant prin lipsa de precocitate era Cassandra. Deşi, dacă stătea să judece puţin la rece, Victor înţelegea de ce femeia se tortura singură. Nu de puţine ori deţinuse şi el un secret, şi povara de nu-l putea dezvălui fusese aproape insuportabilă. Dar ce îl fascina nu erau evenimentele dinaintea prezicerilor Cassandrei, ci cele ce urmau. Pricepuse el că Cassandra nu prea făcea uz de sintagma „ţi-am spus eu, dar nu m-ai crezut”, dar nu înţelegea de ce nu făcea uz. Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi fost în stare să sesizeze tiparul, şi regula lui Apollo ar fi fost ocolită. Existau precedente cu duiumul.
Victor se lăsă pe spate. Ştia ce avea de recitatîn faţa profesoarei. De asta îi plăcea lui literatura universală. Nu trebuia învăţată. Se lipea de el prin simpla şi amuzanta lecturare. Gândul că era leneş îl eluda. Atâta timp cât deţinea informaţia necesară, nu conta de unde sau cum făcuse rost de ea.
Îşi aduse aminte de ceva ce îi spusese o dată tatăl său. Nu trebuie să fii tare tot timpul, ci doar atunci când contează.
Victor putea face abstracţie de situaţia sa cu o precizie de calculator. Nu se mai gândise de câteva zile bune la problemele dintre tatăl său şi fratele său. Le ţinea acolo, gândurile, ascunse în spatele frunţii, şi le scotea la iveală ori de câte ori intenţiona să le studieze, să mai tragă nişte concluzii, să mai formuleze nişte soluţii. Se pricepea să tranşeze orice problemă peste care dădea. Era în stare să pună degetul pe rană cu o precizie extraordinară. Uneori avea vise din care îşi trăgea învăţături. Involuntar, evident, dar nu de puţine ori se gândise, în secret, că era precognitiv. Apoi, într-un act de inimaginabilă luciditate, îşi spuse că şi alţi copii, asemeni lui, se gândeau că şi ei erau precognitivi. Brusc, ideea nu i se mai păru aşa de interesantă. Un precognitiv între precognitivi era ca un ou între ouă. Adică complet lipsit de măreţie. Scopul maselor era să ridice pe umerii lor pe acei câţiva dintre ei care erau excepţionali. Chiar dacă Victor nu se lăsa dominat de iluzii de genul acesta, sămânţa fusese sădită, şi avea să crească, să îl acapareze şi să îl transforme într-o cu totul altă persoană decât copilul blând şi firav care era.
Zâmbetul de superioritate la adresa personajelor mitologice pe care le disecase se prelungi în timp, şi, fără să îşi dea seama, Victor era în pericol de a deveni la rândul său unul dintre ele, şi în acelaţi timp, ceva ce nu îşi dorea. Un personajl mitologic între personaje mitologice.
Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu