Las-o să ardă până se face scrum !

    Rob se întoarse acasă, şi când ieşi din maşină, nu putu să nu observe un mic nor cenuşiu care părea să atârne doar deasupra casei tatălui său.
    Pe bancheta din spate se găsea o pungă de hârtie în care tronau cumpărăturile făcute în dimineaţa aceea.
    Victor se întorsese acasă. Frigiderul trebuia umplut cu ceva comestibil. Cei doi Robi mâncau când puteau, ce puteau, dar băiatul trebuia hrănit cu mâncare. Victor stătea în camera lui, cu braţele în ghips şi cu un zâmbet palid pe feţişoara lui ovală, cu părul ciufulit. Când Rob intră în casă, Victor îl întâmpină.
    – Ce ai adus ?
    – Trebe să mâncăm ceva, nu ? Am impresia că dacă nu te externau, noi am fi rămas cu frigiderul gol tot restul lunii, râse Rob.
    Începu să scoată din pungă tot felul de lucruri: lapte, pâine albă de casă, brânză, măsline, spaghete, carne tocată, şuncă, o pungă cu mere verzi. Apoi băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase de acolo un pachet mic, înfăşurat în hârtie albă, pe care i-l dădu lui Victor.
    – Bonus, spuse Rob, şi îi făcu cu ochiul.
    Victor apucă pachetul dar nu îl putu desface. Rob observă asta, dădu ochii peste cap realizând gafa făcută, apoi desfăcu hârtia. Ochii lui Victor se lărgiră când văzu că înăuntru era o bucată decentă de baton de ciocolată.
     – Mersi, zâmbi el, şi rupse o bucată.
    – Nicio problemă. Meriţi o trataţie. Eşti un supravieţuitor ! râse Rob, apoi îi ciufuli părul şi mai tare, şi murmură pentru sine: – Mai mult decât ai crede ...
    Apoi îl străpunse brusc gândul la întâlnirea pe care o avusese cu bărbatul care îl lovise pe Victor cu maşina. Pe moment se gândi la reprimarea gândurilor şi amintirilor neplăcute, şi cum înainte nu ştia cum era posibil aşa ceva. Iar acum, îşi dădu seama că asta i se întâmplase şi lui. Deşi nu trecuseră decât două zile de la scena respectivă, Rob realiză că nu se mai gândise la implicaţiile cuvintelor pe care bărbatul i le spusese pe coridorul spitalului.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Iar acum, brusc, resimţea realitatea şi seriozitatea lor. Nu erau simple cuvinte. Erau cuie bătute într-o suprafaţă. Şi chiar dacă reuşeai cumva să le scoţi afară – cum făcuse el – găurile rămâneau. Şi nu puteau fi umplute.
    Rob rămase nemişcat în faţa mesei pline cu cumpărăturile făcute, şi un alt gând îi trecu prin cap, ca o lamă de oţel care secţionează un pepene: ce alte gânduri, ce alte realităţi crunte ignorase ?
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
    Victor încetă să mai existe, acolo în faţa lui, stând la masă şi mâncând cu poftă bucata aceea de baton. Masa nu mai exista. Bucătăria nu mai exista. Nu mai exista decât Tatăl, şi mintea lui, şi inima lui dură şi întunecată. Sau mai degrabă atrocitatea aceea mecanică care îi ţinea loc de inimă.
    Fără să îşi dea seama ce face, luă cutia cu lapte şi îi turnă un pahar plin lui Victor. I-l împinse în faţă, apoi spuse:
    – Cum te simţi ?
    Victor îl privi o secundă, apoi spuse senin:
    – Bine. Tu ?
    – Să ştii că nimeni nu m-a mai întrebat de mult asta. Cred că ... sunt bine, zâmbi Rob.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Rob deschise gura şi mai vru să spună ceva, când auzi voci venind de afară.
    – Tati şi Ariadne, spuse Victor cu voce joasă. – Cred că se ceartă.
    Rob ciuli urechile încercând să înţeleagă ce îşi spuneau. Se aflau în curtea casei, sub teiul mare în care Rob obişnuia să se caţere când era mic. Vorbeau pe tonuri normale, deşi se simţea o vibraţie în aer, ca şi calmul unei bombe dinainte ca ea să explodeze.
    Stăteau pe o bancă vopsită în verde. Rob purta blugi negri şi un pulovăr gri, iar Ariadne ... arăta ca din reviste, desigur.
    – Ce cauţi aici ? o întrebă Rob.
    – Ştiu că am făcuto greşeală, dar nu ştiu care anume. Ai promis că vorbim despre asta.
    – Am spus că vorbim. Asta doar cu greu poate fi numită promisiune. În plus, răul e făcut. Nu văd de ce ţi se pare că o discuţie e absolut indispensabilă.
    – Vreau să dezbatem problema. Cred că merit măcar să ştiu cu ce am greşit.
    Rob ridică sprâncenele:
    – De când înseamnă asta ceva ? Merit. Ce e ăla ?
   – Spune-i cum vrei. Nu o mai da după tufă. Nu pricep de ce te comporţi ca un copil. Spune ce ai pe suflet, îi ceru ea, privindu-l fix.
    Rob oftă, şi îşi împreună palmele. Ariadne se apropie de el pe bancă, şi îi puse o mână pe spate.
    – Îmi cer iertare dacă am fost necuviincioasă. Doar că ... nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Nu te înţeleg. Când am impresia că ştiu cum funcţionezi, când îmi spun „în final, am reuşit să îi dau de cap”, atunci faci ceva ce îmi dă MIE peste cap toate traiectoriile. Eşti mai întortocheat şi mai capricios decât orice femeie pe care o cunosc. Mă simt ... ca un bărbat în faţa unei femei ! recunoscu Ariadne, şi spera ca relevaţia să aibă greutate în faţa lui Rob. – Şi nu îmi place. Am aflat pe pielea mea cum e să nu ştii nimic despre celălalt. E o paralelă banală, dar acum îmi dau seama că un bărbat care caută o femeie e ca un orb care caută un anumit fir de nisip în deşert. E foarte frustrant.
   – Ştiu. Dar tu tot ai dat-o în bară. Urât de tot.
   – Uite ce e, trase ea aer în piept. – Eu ţin la tine. Ştiu că şi tu ţii la mine ...
Rob ridică sprâncenele.
   – ... nu înţeleg de ce nu mă cerţi, şi de ce nu terminăm odată cu toată chestia asta.
Rob zâmbi.
   – Faci progrese. Progrese mari.
   – Nu ştiu ce înseamnă asta, ridică ea din umeri.
Arăta foarte frumoasă în dimineaţa aceea. dar  Rob era hotărât să joace dur.
   – Înseamnă că ţi-ai dat seama care e problema, chiar dacă nu ştii în ce constă ea.
   – O să primesc vreodată de la tine un răspuns concret ? oftă ea, şi îşi retrase mâna de pe el.
   – Nu ştiu.
   – Dar ce ştii ?
   – Ştiu că nu îmi place când oamenii se bagă în viaţa mea.
   – Asta fac eu ? Mă bag în viaţa ta ?
   – Asta ai făcut acum două zile. Simt în tine o tensiune. Crezi că eşti pe cale să pierzi ce crezi că ai mai de preţ. Ironia e că tocmai gândul acesta te-a împins pe adevăratul drum spre pierzanie. Până să începi să iei „măsuri”, totul era bine. După ce ai luat problema în mâini, atunci totul s-a dus dracului.
    Ariadne îl privea fix. Pricepea ce i se spunea. Dar nu reuşea să fie acaparată de sentimentul acela de siguranţă pe care Rob îl sugera.
    – Dacă m-ai cunoaşte cât de puţin, vorba aceea, dacă ai avea credinţă în mine cât un bob de muştar, ai ştii că totul era bine. Nu aveam nevoie de intervenţii din partea nimănui. Nu aveam nevoie ca tu să te pui şi să răscoleşti în jurul meu.
    – Iar dacă tu m-ai cunoaşte pe mine cât de puţin, ai ştii că sunt în stare să apreciez ce am, şi că nu las nimic să îmi răpească acel lucru. În niciun caz, nu fără să lupt pentru el.
    – Şi poate ăsta e blestemul tău, murmură Rob, ridicându-se de pe bancă. – Vrei să controlezi prea tare ce se întâmplă cu tine şi cu mine. Iar eu sunt în stare să simt că toată ambianţa dintre noi doi e ... artificială.
    Ariadne începu să respire greu. Simţi cum ochii i se umezeau, şi ştia că nu va putea să ţină prea mult lacrimile în frâu. Simţea că pierde partida. Simţea că trebuia să piardă partida.
    Din câte înţelegea ea, Rob îi cerea să lase totul în voia lui. Să nu mai încerce să controleze totul. Alea iacta est. Şi să le lase să cadă aşa cum vor cădea. Să lase totul în voia sorţii, de fapt. Iar ea nu putea face aşa ceva. Era împotriva instinctului oricărei persoane să lase lucrurile în voia apelor, atunci când ceva atât de rar precum fericirea personală, starea aceea de împlinire pe care o puteai simţi în stomac era ameninţată să dispară.
    Ceea ce Rob îi cerea ei era ... inacceptabil. Era inacceptabil cu atât mai mult cu cât lucrurile păreau că o luau la vale.
    Iar acum asta îi era pedeapsa ? Să fie lepădată, tocmai fiindcă încercase să se agaţe de el mai bine ? Fiindcă făcuse un pic de exces de zel ?
    – Îmi spui să renunţ la tine ? Asta spui ? Că trebuie să renunţ la tine ? La noi ? La ce avem noi doi ? întrebă ea, cu buzele tremurând.
    – Spun doar că nu apreciez deloc controlul. Mai ales când nu vine din partea mea.
    Ariadne îşi ridică privirea spre el. Se ridică şi ea în picioare. Stăteau faţă în faţă acum. Vroia să îl strângă în braţe, să îl sărute, dar îl simţea ca pe un străin. Cine era bărbatul din faţa ei ? Aproape nu îl recunoaştea.
    Rob îi simţi starea, şi bătu în retragere.
    – Să te ia dracu’ ! zâmbi ea, şi avea lacrimi în ochi. – Să te ia dracu’ cu tot cu fantomele tale ! Să te ia dracu’ cu ezoterismul tău !
    Rob o privi fix, cu o faţă imobilă.
    – Îmi tot spui că eşti rănit, şi că nu vrei să răneşti pe alţii. Că nu ai dreptul să faci asta altora. Dar de fapt, te doare în pulă de ceilalţi ! Te doare în pulă de mine ! Te doare în pulă de toţi. Ai dat peste un scut care te protejează pe tine de tot ce nu îţi convine, şi îl aplici tuturor. Nu eşti cu nimic mai special decât oricine. Nu revoluţionezi dinamica relaţiilor. Nu reinventezi roata. Doar mă îndepărtezi de tine. Adevărul este că ... nu contează că NU ştiu de ce o faci. Contează că ştiu că o faci. Contează că m-am prins de asta. Te iubesc ! uite, am spus-o. Şi mai cred că şi tu mă iubeşti. Sau, în orice caz, ţii la mine destul de mult încât să fii speriat că poate ţi-ai pierdut puterea de a mă da la o parte după bunul plac. De fapt ăsta e motivul din spatele tiradelor de genul „lasă totul să meargă aşa cum e scris să meargă”. Prostii ! Vorbe ! Nici nu ştiu de ce spun chestiile astea, se încruntă ea, şi îşi luă capul în mâini. Începu să plângă.
    Rob o privea, ca şi mai înainte. Privirea lui nu îi dădea de înţeles Ariadnei nici că spusese adevărul, dar nici că ratase ţinta. Pur şi simplu, nu îşi putea da seama ce se întâmpla în forul lui interior.
    El se apropie de ea, şi o luă în braţe. O strânse tare, în tăcere. Lacrimile ei secară brusc. Motivul pentru ele dispăruse. Îşi plantă bărbia în scobitura umărului lui Rob, şi rămaseră aşa câteva clipe.
    – Ce facem în continuare ? murmură ea, după o vreme.
    Rob ajunse la un răspuns într-o clipă. Dar – şi ştia că asta le va aduce amândurora multă amărăciune – spuse în schimb:
    – Să îţi spun ce vrei să auzi, sau ce cred eu ?
    Ariadne nici nu clipi:
    – Ce crezi tu.
    – Trebuie să mă gândesc, spuse el sec, şi Ariadne avu impresia că tot ce ea îi spusese fusese în van. Nu schimbase nimic. Doar îşi dezvăluise poziţia şi intenţiile, în acest joc permanent dintre femeie şi bărbat. Făcuse unica greşeală inacceptabilă.
    – Să te gândeşti ? repetă ea. – Să te gândeşti ? se îndepărtă de el, şi în voce se simţea un ton nervos. – După tot ce am vorbit, tu trebuie să te mai gândeşti !? întrebă ea, dându-se în spate cu doi paşi.
    Rob o privi cu calm.
    – M-am oferit pe tavă, şi tu trebuie să te mai gândeşti ?! repetă ea, tot mai nervoasă. – Nu îmi vine să cred că ... mă pedepseşti ... fiiindcă îmi pasă ?! întrebă ea, şi se apropie de el iarăşi.
    – Dar nu VREAU să îţi pese ! mugi Rob, şi Ariadne tresări, dându-se înapoi cu ochii lărgiţi de spaimă.
Era prima oară că el îşi pierdea controlul în faţa ei, iar ea se speriase atât de tare de acest gest, încât aproape că îi scăpă sensul cuvintelor bărbatului.
    El trase aer în piept, apoi se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu degetele:
    – Te sperii ? întrebă el cu aceeaşi voce caldă pe care o folosise mereu cu ea, până în urmă cu câteva clipe.
    Ariadne dădu din cap încet.
    – Îmi cer iertare. Nu am niciun motiv să mă port aşa cu tine. Eşti mai mult decât merit, ştiu asta. Sunt norocos că te am, ştiu şi asta ...
    Rostea cuvintele, dar femeii i se păru că nu le înţelege semnificaţia. Ca şi cum recita o poezie învăţată de mult, al cărei sens nu şi-l mai amintea.
     – ... dar asta nu schimbă cu nimica situaţia, încheie el.
    Ariadne îl mai privi o dată, cu un melanj de scârbă şi înţelegere în ochii ei verzi şi mari şi frumoşi, apoi îl ocoli şi plecă.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"