Obrazul se încreţeşte şi lacrimile trebuie să sară peste riduri

Sandra îl străpunse cu privirea ca un pumnal.

            – Ştiu că ştiai că ştiu. Nu văd de ce te dai aşa mirată sau rănită de vorbele mele. Nu te învinovăţesc. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar juniorul e dovadă vie a acestui fapt. Dar mi se pare că arunci cu păreri de rău şi cu bunăvoinţă în stânga şi în dreapta de parcă ar fi biscuiţi. Nu îţi dai seama că unii oameni s-ar putea agăţa de ele fiindcă nu mai au altă speranţă. Nu îţi dai seama că ceea ce pentru tine sunt simple cuvinte de care te poţi lipsi, pentru alţii pot însemna universuri întregi.

            Sandra ridică o sprânceană, trase aer în piept, apoi tăie aerul cu vorbele:

            – Tu ştii cum e să faci asta, nu ?

            Rob o privi fix, pe sub sprâncenele groase, apoi, cu un surâs uşor, observă:

            – Ah, şi scopul discuţiei iese la iveală.

            Sandra aprobă scurt din cap.

            – Şi tu faci aşa ceva. Arunci cuvinte la nimereală, de parcă chiar ai vorbi serios. Nu te gândeşti cât afectează acele cuvinte pe cei din jurul tău.

            – Păi, trebuie să ştii când vorbesc serios, şi când nu ! ridică el din umeri.

            – Şi cum fac asta ?

            – Asta nu e treaba mea, i-o tăie el scurt. – Oricum, nu e acelaşi lucru.

            – Cum adică ?

            – Bărbaţilor li se permite să mintă până la un nivel mai ridicat decât femeilor.

            – I-auzi ! Şi cine le permite lor asta ?

            – Păi ... femeile.

            Sandra îşi încrucişă braţele pe piept, căscă ochii şi aştepta explicaţiile. Rob îi făcu pe plac.

            – Sandra, femeile se îndrăgostesc de ce aud, în timp ce bărbaţii se îndrăgostesc de ce văd. De aceea, bărbaţii mint, şi femeile se fardează. De aici încolo, cred că nu mai sunt necesare explicaţii.

            Sandrei îi căzu falca. Nu ştia dacă să râdă sau dacă să explodeze în lacrimi. Dar îşi menţinu postura şi spuse:

            – Ştiam că eşti cinic, dar nici chiar aşa.

            – Nu e vorba de cinism, ci doar de necesitate. Chestii de genul „iubire eternă” sunt chestii care au o practicitate foarte redusă pe termen lung, şi sunt sigur că nu trebuie să îţi explic ţie la ce mă refer. Pur şi simplu, pun în cuvinte ceea ce văd în jurul meu.

            Sandra, cu ochii în paharul din faţa ei, spuse cu voce joasă:

            – Ai avut dreptate, am venit astăzi aici cu un scop determinat. Dar, în lumina ultimelor evenimente, nu ştiu dacă mai are rost să purtăm discuţia asta.

            Rob nu spuse nimic, ci doar o privi, cu seriozitate. În final, ea spuse:

            – Am cunoscut un tip.

            Rob zâmbi.

            – Dar, înainte să mă bag în ceva cu el, vroiam să îţi dau ţie o şansă.

            – O şansă să ... ce ? se miră el.

            – Nu fă pe prostul. Nu îţi stă bine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

            – Mai bine mi-ai explica tu, ca să fie clar, sugeră el.

            – Eu ţin la tine. Mult. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât ai merita.

            – Până aici, totul e clar şi corect.

            Sandra continuă:

            – Dar, chestia asta pe care o avem noi, nu duce nicăieri. Cel puţin, nu pare să ducă nicăieri. Sunt sigură că ştiai că va veni şi vremea asta, momentul în care eu voi cere ceva mai mult.

            – Da.

            – Nu iau în considerare chestii de genul „sunt destul de tânără încât mi-ai putea fi tată”, fiindcă niciunul din noi nu o consideră ca fiind ceva important.

            – Corect.

            – Dar nu pot să stau şi să te văd cum te întorci acasă tot a doua seară cu o altă tipă, şi să nu fac nimic. Ştiu că nu o faci intenţionat. Ţie pur şi simplu ţi se întâmplă chestiile astea. Acolo unde tu afişezi amabilitate de moment, femeile văd oportunitate. Ideea este că mă doare, şi vreau să înceteze. Asta se poate realiza doar în două feluri. Unu: să renunţ la tine. Doi: să te am doar pentru mine. Oricine stă pe lângă tine cât am stat eu ŞTIE că prima variantă e absolut de neconceput. Cel puţin, nu la nivelul ăsta. A doua variantă, e aproape imposibilă. Aici e dilema mea.

            Se lăsă pe spate, şi îşi mută privirea de la Rob la pahar. Luă o gură de vin, şi aştepta răspunsul lui.

            Rob stătu aproape un minut fără să spună nimic, apoi deschise gura:

            – Sandra ... te-am avertizat de la începutul începutului că gânduri de genul ăsta nu sunt indicate, ca să nu zic „nu sunt permise”. Ţii minte. Şi ţii minte şi ce mi-ai răspuns. Şi probabil credeai în răspunsul acela. Dar văd că lucrurile, aşa cum au obiceiul, s-au schimbat. Şi, la fel, cum au obiceiul, s-au schimbat spre rău. Eu nu sunt ceea ce îţi trebuie ţie. Ştiu că altul ar da orice să fie în pielea mea acum, şi probabil că voi ajunge să regret cuvintele astea, dar adevărul este că eu nu sunt ceea ce îţi trebuie. Eu car în spate lucruri pe care tu nu le cunoşti, şi care vor deveni şi povara ta, în timp, dacă rămâi lângă mine. Eu sufăr de boli pentru care nu există nume şi nici vreun medicament care să le vindece. Şi nu vreau să te infectez şi pe tine. Nu ar fi drept. De aceea am încercat să nu îţi impun un regim de apartenenţă faţă de mine. Ai fost, eşti şi mereu vei fi liberă să pleci şi să faci ce vrei, iar întoarcerea e pur opţională. Ştiu că e greu să îmi fi prietenă, şi e şi mai greu să îmi fii iubită, dar de aceea beneficiile sunt pe măsură. Ştiam că se va ajunge la discuţii de genul ăsta, fiindcă nu e prima oară că o păţesc, dar până acuma am reuşit să ţin departe de mine pe oricine a avut intenţii din astea sinucigaşe.

            Sandra ascultase cu ardoare discursul, şi inima îi tresăltase la auzul unor cuvinte ca „prietenă”, „iubită”, iar fălcile i se încleştaseră atunci când auzise „nu e prima oară când păţesc aşa ceva” sau „liberă să faci ce vrei”. Genul acesta de cuvinte, coerenţa şi fluxul lor o făceau să se gândească că nu era prima oară când Rob servea discursul acesta unei femei. Partea cea mai proastă era că, după cum se putea vedea, discursul funcţiona, şi ele plecau. Dar ea nu voia să plece. Vroia să rămână. Cu orice preţ. Şi era şi curioasă la ce se referea el atunci când vorbea despre boli fără nume şi fără leac.

            – De ce nu poţi să te deschizi mai mult în faţa mea ? De fapt, ce vorbesc „mai mult” ? De ce nu te poţi deschide deloc în faţa mea ? Nu ai încredere în mine ? Nu te-am suportat destul încât să merit asta ?

            Rob zâmbi împăciuitor, apoi spuse calm:

            – Să nu îţi doreşti niciodată să ştii secretele mele. Există un motiv pentru care el se numesc „secrete” şi pentru care eu mă chinui atât de tare să le păstrez aşa.

            – Nu înţeleg.

            – Ştiu că nu înţelegi. Dar crede-mă că dacă le-ai şti – secretele, adică –, sentimentele tale faţă de mine ...

            – Nu s-ar schimba ! strigă Sandra, furată de moment.

            – Ştiu asta, dar nu la asta mă refeream. Ele ar deveni superflue. Şi ce ar fi şi mai grav e faptul că tu ai ştii asta. Pricepi ce zic ? Ţi-aş fura sentimentele din suflet, ţi le-aş transforma în ceva fals, în ceva de mâna a doua.

            Sandra îl privi de parcă era gata-gata să îl înjunghie cu furculiţa. Şi chiar era.

            – Păi, atunci cred că poate ar trebui să îl aleg pe tipu’ ăsta, nu ? Asta mă sfătuieşti să fac ?

            – Dacă vrei să fi fericită, da.

            – Mda ... Păi, cred că asta o să fac atunci. Oricum, e un tip foarte tare, zâmbi ea, şi păru să fi uitat complet de sentimentele ei pentru Rob.

            – Dar nu mai tare decât mine, observă Rob cu un rânjet de satisfacţie zbătându-se să se extindă pe obrazul lui..

            Sandra îi privi cu dispreţ:

            – Dragule, tu nu eşti tare. Doar că te iubesc. Atâta tot.

Fragment din “Sămânţa neagră a tatălui”