Era ora 10.
Seara.
Rob intră în casă, şi după
ce îşi lepădă pardesiul pe cuier, intră în bucătărie. Victor era în camera lui,
dormea. Fusese externat în dimineaţa aceea. Fratele lui îl luase de la spital
şi îl dusese acasă. Rob apăruse mai târziu de la lucru, şi stătuse puţin de
vorbă cu băiatul. O conversaţie obişnuită, între un tată şi fiul său, care se
reîntâlneau după o săptămână, timp în care fiul stătuse în spital,
recuperându-se.
Rob îşi mângâie băiatul pe
creştet, îl întrebă dacă are nevoie de ceva, cum se simte, şi apoi, după ce se
asigură că totul era, cel puţin în aparenţă, bine, vru să plece în treburile
lui. Dar Victor îl opri cu câteva cuvinte, care, avuseseră efectul scontat.
Rob se reaşeză pe marginea
patului, şi zăbovi acolo mai bine de jumătate de oră. Când se ridică, era
nervos. Foarte nervos. Desigur, nu lăsă să se vadă asta, şi oricum, Victor nu
era vinovat de nimic în toată afacerea. Plecă când ceasul arăta ora 5 şi
jumătate.
Acum se întorsese, după
aproape cinci ore. Era puţin ameţit, şi se clătina aproape imperceptibil. Nu era
mai calm decât atunci când plecase.
Verifică camera băiatului,
se asigură că acesta dormea, apoi vizită bucătăria, şi fu pe punctul de a se
băga la un duş, când observă că în camera de zi lumina era aprinsă.
Se apropie încet, şi dădu
cu ochii de o Ariadne foarte frumoasă şi foarte adormită. Stătea tolănită pe
canapea. Purta o cămaşă albă Luisa Spagnoli, cambrată, cu guler bărbătesc, un
papion bleumarin, mărgele de culoare galben-ocru, o fustă scurtă neagră, tip
gogoşar şi pantofi cu toc Christian Louboutin.
Probabil că îl aşteptase şi adormise.
Braţele le ţinea
încrucişate peste abdomen, şi picioarele desfăcute lăsau să se vadă foarte
discret mânecile boxerilor negri pe care îi purta.
Rob oftă, şi simţi cum
sângele îi năvăleşte în cap. Se apropie de ea şi se lăsă pe vine. O privi
câteva clipe, apoi îşi trecu degetele mâinii drepte de-a lungul interiorului
coapsei ei drepte.
Ariadne zâmbi, fără să
deschidă ochii, apoi, când Rob îi apucă coapsa şi strânse uşor, picioarele ei
se închiseră prinzându-i mâna. El încercă să şi-o retragă, dar ei i-o apucă cu
palmele, şi îl trase spre ea.
Rob se ridică şi spuse
sec:
– Trezeşte-te. E vremea să
mergi acasă.
– Cum ? Fără să primesc
nimica ? făcu ea pe o voce plângăreaţă.
Rob nu spuse nimica. Ocoli
canapeaua şi se îndreptă spre dormitorul său. Ariadne îşi dădu seama că el
vorbea serios, şi că ceva era în neregulă.
– Ce s-a întâmplat ?
întrebă ea, cu sprâncenele ridicate şi cu mâinile în buzunarele fustei.
– Sunt foarte supărat pe
tine.
– În legătură cu ce ? se
miră ea, neputându-şi da seama cu ce greşise.
– În legătură cu mica ta
intervenţie de ieri, la spital.
Ariadne se simţi ca lovită
cu barosul. Nu putea pune cu exactitate degetul pe problemă, dar îşi putea da
seama de ce scena respectivă l-ar fi putut supăra pe Rob. Cea mai mare dilemă
era de unde aflase el despre vizita ei şi cele petrecutela spital. Rob junior
nu părea să fie genul care să comunice cu tatăl lui doar aşa, de florile
mărului, şi nu părea o gură-spartă.
– Putem măcar să vorbim
despre asta ? întrebă ea.
– Nu. Nu acum, răspunse
Rob, în timp ce îşi arunca cămaşa pe podea.
Ariadne îi privi spatele
fibros, şi îl găsi şi mai atrăgător decât în mod obişnuit. El era şeful. El lua
când vroia, şi refuza când nu avea chef.
– De ce nu acum ? insistă
ea.
– Fiindcă în clipa asta vreau să fiu furios pe tine, şi tu eşti
foarte frumoasă în clipa asta. Ai un avantaj asupra mea, şi cred că aş ajunge
să te iert prea uşor. Nu e corect. Aşa că o să rămân în continuare furios, şi o
să vorbim despre asta când mă calmez.
– Şi cam când crezi că se
va întâmpla asta ? întrebă ea uşor amuzată şi înţelegând unde bate el.
– Te întinzi mai mult
decât ţi-e plapuma de lungă, observă el, apoi, privind în gol cu ochii trişti,
trecu pe lângă Ariadne şi se îndreptă spre baie, iar ea se simţea vinovată,
deci complimentul îşi făcuse treaba.
Fragment
din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu