Clara ciudata

J.J.: Fata asta ... ori minţea foarte mult, ori noi nu o cunoşteam deloc. Înclin către ambele variante.

Joan Myrtle: Uitaţi aici o poză cu ea. Cred că e ultima poză pe care i-a făcut-o cineva. Eram la supermarketul de la ieşirea din oraş. Eu cu ea. A trecut pe lângă noi un băiat cu un Polaroid şi a făcut poza. Clara nu era atentă, ca de obicei. Niciodată nu era atentă când cineva îi făcea poze, şi de aia ieşea atât de bine în ele. Uitaţi aici (face semn cu unghia) i se vede cicatricea pe care şi-a făcut-o cu foarfeca de vie, în seara balului. S-a tăiat peste un tatuaj, şi pielea i s-a lipit greşit, puţin deviată. (râde) Tatuajul arăta ca un afiş prost lipit pe panou. Ca două jumătăţi care au alunecat una de lângă alta, doar puţin.

Paul Kindred: I-am oprit odată. Erau mai mulţi în maşină. Şi Clara era lângă şofer. Purta un maiou strâmt, cam murdar de ulei de motor. Şi fuma o ţigară. Toţi ceilalţi stăteau smirnă. Cred că erau băuţi sau drogaţi sau fumaţi. Doar Clara era calmă. Şi la un moment dat îşi ridică ochii spre mine, şi mă întreabă cu un fel de vibraţie nervoasă în glas: „Te-ai uitat la mine în decolteu ?”. Am rămas mut. Toţi puştii s-au uitat la mine ca la un violator. Am răspuns clar: „NU”. La care ea întreabă: „De ce nu ?”. Ce mai e de zis ? Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi din partea ei.

Eric: Abia după ce am dormit la ea câteva seri am observat că patul ei nu avea picioare. Cadrul în care era băgată salteaua era aşezat pe carţi. Avea o mulţime de cărţi. Peste tot. Uneori mă trezeam dimineaţa cu o carte sub cur, sau sub cap. Noptiera era plină de ele, sertarele erau pline de ele. Chiar şi între perechile de blugi din dulap avea cărţi. Dar nu avea bibliotecă. Asta m-a mirat destul de tare. Iar dimineaţa când se trezea, lua prima carte pe care o vedea cu ochii, şi o adulmeca îndelung. Zicea că miroase mai bine decât o ceaşcă de cafea proaspătă. Zicea că o trezeşte mai bine decât o cafea tare.

Harold Laut (unchiul Clarei): Când mi-am pierdut degetul mijlociu de la mâna stângă, Clara avea doar 5 ani. Era aşa o dulceaţă de fată. Un ghemotoc înfăşurat mereu în ghips. Era vară şi ne oprisem la market să luam ceva pentru masa de seară. Clarei îi plăceau clătitele, aşa că am luat nişte făină şi gem de căpşuni. Ne-am întâlnit în parcare cu nişte prieteni şi i-am ajutat să îi joace o festă unui tip. I-am ridicat spatele maşinii, în glumă, şi mi s-a agăţat inelul de pe deget în bara din spate. Tipul avea tracţiune şi pe faţă. Mi-a smuls degetul. Clara a plâns de parcă ar fi murit maică-sa. I-am spus în glumă „Era degetul preferat al soţiei mele”. Clara mi-a promis solemn să îmi facă rost de altul. De ziua mea, în noiembrie am primit o eprubetă în care se găseau falangele unui deget mijlociu, în substanţă de conservare. Pe eprubetă era o etichetă pe care scria „De la Clara, cu dragoste”. Asta era la o lună după ce a dispărut.

Joan Myrtle: Am găsit un plic la ea în sertar, în care se găsea o foaie albă, hârtie scumpă, pe care erau scrise la maşină următoarele: „Draga mea Gloria, aş vrea să fiu acum înăuntrul tău, şi cu un deget la tine în cur. Te iubesc, Căpitanul Prepuţ.” Habar nu aveam despre ce era vorba. Nu auzisem în viaţa mea de Gloria sau de Căpitanul Prepuţ. Nici nu am arătat scrisoarea nimănui.

Fragment din “Laptele negru al mamei”