– I pray thee, contradict thyself, and say it is not so ! fură primele cuvinte ale lui Paul, când ea îi spuse ce avea de gând. Evident, nu se aşteptase la asta, şi implicit, nu o lua în serios. Dar, la o privire mai atentă a trăsăturilor ei, se convinse de fermitatea hotărârii ei. – Vorbeşti serios …
– Din … păcate, da.
Şi asta fusese tot. Ritualul despărţirii era desăvârşit. Legătura lor, pe cât de repede şi de firesc se ţesuse, pe atât de repede se şi destrămase. Iar ei erau calmi ca nişte profeţi, care toată viaţa lor fuseseră conştienţi de mersul lucrurilor, şi care acceptaseră de mult că nu puteau face nimic altceva decât să accepte ceea ce viziunile le arătau.
În planul acela superior, metafizic, acolo unde erau doar el şi cu ea, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, acolo se întâmplase ceva. Ea îşi desfăcuse braţele din jurul lui, iar el îşi desfăcuse braţele din jurul ei. Ea se dăduse un pas înapoi, iar el se dăduse doi paşi înapoi, iar ea să dăduse trei paşi înapoi, iar el …
Cu toate astea, blonda avea impresia că doar ea fusese cea cu adevărat părăsită.
Poate că acesta fusese planul lui de la început. De la începutul începutului. Cuvintele ieşeau pe gura ei, dar erau ale lui. Şi deşi sunau ca ale ei, aveau substratul acela impersonal şi batjocoritor pe care el era în stare să îl imprime. Ca în seara aceea, la telefon.
El nu intenţionase să lase situaţia să ajungă mai departe de punctul acesta. Ştiuse că se va ajunge aici încă de la început. El fusese pregătit.
Niciodată să nu subestimezi puterea minciunii – nici când cel pe care îl minţi eşti TU.
Iar acum ea nu mai trebuia să afle nimic despre el. Nu mai are nici un sens să ştii ceva despre cineva care nu mai înseamnă nimic pentru tine.
El se îndreptă direct spre frigider, şi deschise o sticlă de vin roşu. Roşu ca sângele. Rece ca moartea. Afară vântul începu să bată, frământând copacii. Paul turnă vinul în două pahare cu picior înalt. Îi aduse ei unul, iar celălalt îl ţinu pentru el. Ciocni paharul lui de cel din mâna ei inertă. Zâmbi şi îi ură „noroc”.
Gura lui spunea că el nu se aştepta la asta, dar ochii lui ziceau diferit. Îi luă capul în palme, şi depuse o sărutare tremurată la ea pe frunte. Ea simţi un bulgăre de gheaţă în stomac.
Mîinile lui vorbeau de resemnare, dar buzele care atinseră fruntea ei ardeau de răzvrătire.
E 12 august 2010.
Suntem la o petrecere. Bem vin alb. Troy s-a îmbătat şi îmi face avansuri mai mult decât evidente. Paul nu îl ia în seamă. Nimeni nu îl ia în seamă. Toţi ştiu. Aşa e Troy. Se apropie de mine, mă ia în braţe, şi îmi şopteşte la ureche:
– Ştii de ce pot să fac asta şi nimeni nu îmi sparge dinţii ? zice el. – Fiindcă nimănui nu îi pasă de tine. Nu cu adevărat. Nu eşti una dintre noi. Nu vei fi niciodată una dintre noi. Tu doar treci pe aici, priveşti, şi mergi mai departe. Ai privit. Aşa că mergi mai departe, zice el.
…
Şi iat-o iarăşi în avion, deasupra oceanului, privind soarele prin hubloul pătrat. De data aceasta era singură. Singură, cu o culegere de poezii de Yeats, deschisă la „Aedh wishes for the cloths of heaven”.
Avea bagaje puţine. Nu luase cu ea nimic în plus decât cele pe care le adusese.
Toate rochiile Mengotti, toate parfumurile Amouage, toţi pantofii Prada cu barete din piele de iguană, ceasurile de mână Glashütte, Jaeger LeCoultre şi Vacheron, şepcile de doc Marshall Pennyworth, pantalonii Prussian, eşarfele Domenica.
Din ce eşti făcută ?
Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.
Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.
Cerceii MHH.
Colierul Leo Wittwer.
Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.
Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era „Domnul Dalloway”. Atât. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase. Iar despărţirea de Oliver fusese una dintre cele mai grele pe care le făcuse vreodată.
Îşi aducea aminte de timpul când făcuse acest drum în sens opus, şi parcă trecuseră doar câteva clipe de când încercase să anticipeze acest moment, momentul evaluării finale, de când încercase să prevadă prezentul. Îşi dădu seama că „ea, cea din trecut” îi întinsese atunci o mână, pe care „ea, cea din viitor … adică prezent” o apuca acum. O mână prin timp. Ce se schimbase ? Destule. Fusese visătoare, ignorantă, prin excelenţă şi urmare – fericită. Iar acum ? Mai trează, mai conştientă, mai cinică, mai rece, tot mai rece. Şi mai tristă. Ceva a trebuit să se schimbe. Mereu se întâmplă aşa.
– Din … păcate, da.
Şi asta fusese tot. Ritualul despărţirii era desăvârşit. Legătura lor, pe cât de repede şi de firesc se ţesuse, pe atât de repede se şi destrămase. Iar ei erau calmi ca nişte profeţi, care toată viaţa lor fuseseră conştienţi de mersul lucrurilor, şi care acceptaseră de mult că nu puteau face nimic altceva decât să accepte ceea ce viziunile le arătau.
În planul acela superior, metafizic, acolo unde erau doar el şi cu ea, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, acolo se întâmplase ceva. Ea îşi desfăcuse braţele din jurul lui, iar el îşi desfăcuse braţele din jurul ei. Ea se dăduse un pas înapoi, iar el se dăduse doi paşi înapoi, iar ea să dăduse trei paşi înapoi, iar el …
Cu toate astea, blonda avea impresia că doar ea fusese cea cu adevărat părăsită.
Poate că acesta fusese planul lui de la început. De la începutul începutului. Cuvintele ieşeau pe gura ei, dar erau ale lui. Şi deşi sunau ca ale ei, aveau substratul acela impersonal şi batjocoritor pe care el era în stare să îl imprime. Ca în seara aceea, la telefon.
El nu intenţionase să lase situaţia să ajungă mai departe de punctul acesta. Ştiuse că se va ajunge aici încă de la început. El fusese pregătit.
Niciodată să nu subestimezi puterea minciunii – nici când cel pe care îl minţi eşti TU.
Iar acum ea nu mai trebuia să afle nimic despre el. Nu mai are nici un sens să ştii ceva despre cineva care nu mai înseamnă nimic pentru tine.
El se îndreptă direct spre frigider, şi deschise o sticlă de vin roşu. Roşu ca sângele. Rece ca moartea. Afară vântul începu să bată, frământând copacii. Paul turnă vinul în două pahare cu picior înalt. Îi aduse ei unul, iar celălalt îl ţinu pentru el. Ciocni paharul lui de cel din mâna ei inertă. Zâmbi şi îi ură „noroc”.
Gura lui spunea că el nu se aştepta la asta, dar ochii lui ziceau diferit. Îi luă capul în palme, şi depuse o sărutare tremurată la ea pe frunte. Ea simţi un bulgăre de gheaţă în stomac.
Mîinile lui vorbeau de resemnare, dar buzele care atinseră fruntea ei ardeau de răzvrătire.
E 12 august 2010.
Suntem la o petrecere. Bem vin alb. Troy s-a îmbătat şi îmi face avansuri mai mult decât evidente. Paul nu îl ia în seamă. Nimeni nu îl ia în seamă. Toţi ştiu. Aşa e Troy. Se apropie de mine, mă ia în braţe, şi îmi şopteşte la ureche:
– Ştii de ce pot să fac asta şi nimeni nu îmi sparge dinţii ? zice el. – Fiindcă nimănui nu îi pasă de tine. Nu cu adevărat. Nu eşti una dintre noi. Nu vei fi niciodată una dintre noi. Tu doar treci pe aici, priveşti, şi mergi mai departe. Ai privit. Aşa că mergi mai departe, zice el.
…
Şi iat-o iarăşi în avion, deasupra oceanului, privind soarele prin hubloul pătrat. De data aceasta era singură. Singură, cu o culegere de poezii de Yeats, deschisă la „Aedh wishes for the cloths of heaven”.
Avea bagaje puţine. Nu luase cu ea nimic în plus decât cele pe care le adusese.
Toate rochiile Mengotti, toate parfumurile Amouage, toţi pantofii Prada cu barete din piele de iguană, ceasurile de mână Glashütte, Jaeger LeCoultre şi Vacheron, şepcile de doc Marshall Pennyworth, pantalonii Prussian, eşarfele Domenica.
Din ce eşti făcută ?
Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.
Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.
Cerceii MHH.
Colierul Leo Wittwer.
Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.
Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era „Domnul Dalloway”. Atât. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase. Iar despărţirea de Oliver fusese una dintre cele mai grele pe care le făcuse vreodată.
Îşi aducea aminte de timpul când făcuse acest drum în sens opus, şi parcă trecuseră doar câteva clipe de când încercase să anticipeze acest moment, momentul evaluării finale, de când încercase să prevadă prezentul. Îşi dădu seama că „ea, cea din trecut” îi întinsese atunci o mână, pe care „ea, cea din viitor … adică prezent” o apuca acum. O mână prin timp. Ce se schimbase ? Destule. Fusese visătoare, ignorantă, prin excelenţă şi urmare – fericită. Iar acum ? Mai trează, mai conştientă, mai cinică, mai rece, tot mai rece. Şi mai tristă. Ceva a trebuit să se schimbe. Mereu se întâmplă aşa.
Fragment din "Laptele negru al mamei"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu