Sfârşit (?)

Se gândi la toate prin câte trecuse. Se gândi că totul a decurs conform planului. Cu excepţia faptului că nu a existat nici un plan.

Nicio schemă de ansamblu.

Oricum, nu una de care ea să aibă ştiinţă.

Se gândi că atunci când plecase, nimeni nu îi simţise lipsa. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Dar poate acum, după ce mai adăugase o gaură în pătura care o acoperea, se va găsi cineva şi pentru ea. Cineva asemenea ei, cu capul în nori, cu buzunarele goale şi cu lacrimi în ochi. Vorba aia: „nu plângem de durere, plângem din cauza frumuseţii din lume”. Ah, da, mai era ceva. Acel cineva trebuia să fie cineva căruia trebuia neapărat să îi placă „Shine On You Crazy Diamond”. Hotărât lucru, nu putea adora pe cineva căruia nu îi plăcea „Shine On You Crazy Diamond”.

Zâmbi.

Se gândea la tipul cu aparatul de fotografiat. Nu îl mai văzuse din seara aceea friguroasă. Cu el totul fusese atât de dens, atât de comprimat, şi părea că momentul se prelungeşte la nesfârşit. O umpluse de căldură cu câteva cuvinte, un sărut şi o promisiune de revedere, toate transmise printre aceleaşi buze uscate şi crăpate. Îi era dor de el.

Se gândi că nostalgia era, într-adevăr, păcatul ei preferat.

Ajunse acasă.

Căută şi găsi foaia aceea singuratică, intitulată „Jurnal din anul plictiselii extraordinare, aparţinând domnişoarei Amelia”. Era exact acolo unde o lăsase la plecare. Cuvintele scrise pe ea încă îi ardeau privirea, deşi culoarea lor se mai estompase cu trecerea timpului. Întoarse foaia, şi scrise pe cealaltă parte. Textul era dur, necizelat, neşlefuit, monstruos. Exact aşa cum îi curgeau cuvintele din degete:

Nu ştiu ce să spun. Pe partea cealaltă am scris „asta a fost tot”, dar se pare că nu a fost tot. Mai mult ca sigur că urmează ceva şi mai grandios. Nu, „grandios” e un cuvânt nepotrivit. Nu e nimic grandios într-o căutare sortită eşecului. E patetic. Cuvântul pe care îl caut eu acum este „provocator”, da, provocator. Aştept o nouă provocare. Sunt mai optimistă decât eram ieri. Singura concluzie la care am ajuns este că trebuie să simt. Ştiu că sună prostesc, dar trebuie să o spun. Nu mă pot opri. Indiferent ce simt. Mă bucur că o pot face. Nu îmi permit să cad într-o stare de catatonie. Accept cu bucurie orice primesc. Fericire ? Bine. Durere ? Cu atât mai bine. Nu mă aştept să înţelegeţi, dar nici nu vreau să fiu judecată ... chiar dacă singura care mă judecă sunt eu. Am văzut ce se întîmplă când înlocuieşti simţirea cu altceva, ce o fi norul acela care te face să crezi că o duci bine, în timp ce te usuci pe dinăuntru. Ajungi să uiţi cum se face. Eu nu vreau asta. Trebuie să menţin în funcţiune aparatul de iubit. Îmi vine să râd. El mă ţine în viaţă. El e totul pentru mine. Trebuie să îl hrănesc, şi o voi face, chiar de ar trebui să iubesc frunzele care mor în parc sau praful de pe cărţi. O să iubesc orice îmi iese în cale, şi dacă se întâmplă să fii tu acela ... pregăteşte-te !

            Privi hârtia, şi îşi spuse că gândurile acestea care o bântuiau neîncetat sunau mai bine când erau nescrise, nerostite. Se trivializau dacă le exprima.

Fragment din “Laptele negru al mamei”