Buza ruptă

Ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul capului şi aruncă o privire în jur. Nu observă nimic ieşit din comun, aşa că se întoarse în baie, închizând uşa în urma ei. După nici zece secunde, se auzi iarăşi bufnitura. Ieşi din baie şi văzu uşa de la intrare dată de perete. Se năpusti în camera de zi, unde o lăsase pe maică-sa şi pe surioara cea mică, şi amuţi. Maică-sa tremura pe canapea, cu copilul în braţe, iar în colţul camerei, unde se afla un dulap în care fuseseră sitvuite câteva sticle cu alcool – acum nu mai erau acolo, le aruncase după ce îl dăduse afară pe fratele ei, fiindcă ea numai se droga, nu bea – se afla o siluetă gârbovită şi murdară, care mirosea a coji de cartofi râncede. Silueta mormăi ceva, apoi se întoarse. Era fratele ei.

– Ce faceţi ? îngăimă el. – Vă simţiţi bine ? Vă distraţi fără mine ? scrâşni el şi se aruncă asupra ei.

Vera încercă să se ferească, dar el avea braţul lung, şi o apucă de un umăr şi o plesni cu putere. Obrazul ei se albi pe moment, apoi sângele îi năvăli înapoi, şi liniile degetelor se desenară accentuat.

Apoi o trânti pe podea, şi se năpusti spre canapea.

– Şi tu, curvă bătrână ce eşti ! îi strigă mamei sale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic ! – se referea la copilă – strigă el, punând mâna pe fetiţă.

Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinse peste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoli în colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşii cu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum să reacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei, ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiase frenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma, pentru a lovi.

În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi el îi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşi privi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşi văzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea de bucătărie. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să mai facă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia se rupse, şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângele care îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizară într-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecă asupra lui:

– Niciodată să nu te mai atingi de mine !!! M-auzi ?! Altfel îţi jur că te omor !! scrâşni ea.

Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu avea nimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea pe Vera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânse tare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de o ameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.

Chemară poliţia, care îl ridică pe fratele ei şi îl duse la secţie.

– Trebuie să schimbăm uşa neapărat, concluzionă Vera.

– De acord, oftă maică-sa.

Apoi duse copila la culcare. Soarele se înroşise la orizont, şi ceasurile din casă arătau ora 9 fără un sfert când ultimul ofiţer părăsi apartamentul lor.

– Eşti bine ? o întrebă pe maică-sa.

– M-ai mai întrebat asta de câteva ori. Da, sunt bine, ţi-am mai spus. Acum ştim sigur unde e, nu mai trebuie să îţi faci griji. Îl au ei, şi nu va pleca de acolo prea curând, spuse bătrâna.

Apoi îşi ridică sprâncenele.

– Pleci undeva ?

– Da.

– Unde ?

– La nişte prieteni. Trebuie să mă calmez.

Bătrâna, care avea o vagă idee cam prin ce anturaje umbla Vera, clătină din cap a dezaprobare, dar spuse cu o umbră de simpatie:

– Să nu stai prea mult.

Vera promise ceva ce nu putea respecta, apoi îşi sărută mama, îşi sărută sora şi apoi ieşi pe uşă.

Soarele era deja roşu ca o monedă pusă pe foc, perfect rotund, delimitat. Seara aduse cu ea un vânt călduţ, plăcut, care mângâie faţa rănită a Verei. Ea privi în josul străzii, printre teii înfloriţi, care răspândeau mirosul lor pretutindeni, la copii care se jucau stropindu-se, la câinii care îi acompaniau cu lătrături. Vara era anotimpul ei preferat, iar seara era partea ei preferată din zi. Seara posibilităţile erau nelimitate. Seara locul se lărgea, iar întunericul oferea posibilităţi care se spulberau numai la răsăritul soarelui. Cele mai frumoase amintiri ale ei erau legate de seară sau de noapte. Îi plăcea să trăiască la marginea serii. Să fie mereu în zona aceea a nesiguranţei, a speranţei, nici afară, dar nici înăuntru. Şi când soarele răsărea, gustul sărutului primit în întuneric se împrăştia, figura misterioasă devenea evident seacă, vinul îşi pierdea din aromă ... Hotărât lucru, seara era partea ei preferată din zi. Era începutul oricărui lucru care s-ar fi putut întâmpla.

O luă pe stradă în jos. Deşi nu obişnuia să fumeze pe stradă, îşi aprinse o ţigară pe care o fumă încet, fiindcă o durea buza rănită.

Fragment din „Toate femeile plâng”