Buza ruptă

Ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul capului şi aruncă o privire în jur. Nu observă nimic ieşit din comun, aşa că se întoarse în baie, închizând uşa în urma ei. După nici zece secunde, se auzi iarăşi bufnitura. Ieşi din baie şi văzu uşa de la intrare dată de perete. Se năpusti în camera de zi, unde o lăsase pe maică-sa şi pe surioara cea mică, şi amuţi. Maică-sa tremura pe canapea, cu copilul în braţe, iar în colţul camerei, unde se afla un dulap în care fuseseră sitvuite câteva sticle cu alcool – acum nu mai erau acolo, le aruncase după ce îl dăduse afară pe fratele ei, fiindcă ea numai se droga, nu bea – se afla o siluetă gârbovită şi murdară, care mirosea a coji de cartofi râncede. Silueta mormăi ceva, apoi se întoarse. Era fratele ei.

– Ce faceţi ? îngăimă el. – Vă simţiţi bine ? Vă distraţi fără mine ? scrâşni el şi se aruncă asupra ei.

Vera încercă să se ferească, dar el avea braţul lung, şi o apucă de un umăr şi o plesni cu putere. Obrazul ei se albi pe moment, apoi sângele îi năvăli înapoi, şi liniile degetelor se desenară accentuat.

Apoi o trânti pe podea, şi se năpusti spre canapea.

– Şi tu, curvă bătrână ce eşti ! îi strigă mamei sale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic ! – se referea la copilă – strigă el, punând mâna pe fetiţă.

Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinse peste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoli în colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşii cu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum să reacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei, ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiase frenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma, pentru a lovi.

În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi el îi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşi privi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşi văzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea de bucătărie. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să mai facă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia se rupse, şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângele care îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizară într-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecă asupra lui:

– Niciodată să nu te mai atingi de mine !!! M-auzi ?! Altfel îţi jur că te omor !! scrâşni ea.

Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu avea nimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea pe Vera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânse tare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de o ameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.

Chemară poliţia, care îl ridică pe fratele ei şi îl duse la secţie.

– Trebuie să schimbăm uşa neapărat, concluzionă Vera.

– De acord, oftă maică-sa.

Apoi duse copila la culcare. Soarele se înroşise la orizont, şi ceasurile din casă arătau ora 9 fără un sfert când ultimul ofiţer părăsi apartamentul lor.

– Eşti bine ? o întrebă pe maică-sa.

– M-ai mai întrebat asta de câteva ori. Da, sunt bine, ţi-am mai spus. Acum ştim sigur unde e, nu mai trebuie să îţi faci griji. Îl au ei, şi nu va pleca de acolo prea curând, spuse bătrâna.

Apoi îşi ridică sprâncenele.

– Pleci undeva ?

– Da.

– Unde ?

– La nişte prieteni. Trebuie să mă calmez.

Bătrâna, care avea o vagă idee cam prin ce anturaje umbla Vera, clătină din cap a dezaprobare, dar spuse cu o umbră de simpatie:

– Să nu stai prea mult.

Vera promise ceva ce nu putea respecta, apoi îşi sărută mama, îşi sărută sora şi apoi ieşi pe uşă.

Soarele era deja roşu ca o monedă pusă pe foc, perfect rotund, delimitat. Seara aduse cu ea un vânt călduţ, plăcut, care mângâie faţa rănită a Verei. Ea privi în josul străzii, printre teii înfloriţi, care răspândeau mirosul lor pretutindeni, la copii care se jucau stropindu-se, la câinii care îi acompaniau cu lătrături. Vara era anotimpul ei preferat, iar seara era partea ei preferată din zi. Seara posibilităţile erau nelimitate. Seara locul se lărgea, iar întunericul oferea posibilităţi care se spulberau numai la răsăritul soarelui. Cele mai frumoase amintiri ale ei erau legate de seară sau de noapte. Îi plăcea să trăiască la marginea serii. Să fie mereu în zona aceea a nesiguranţei, a speranţei, nici afară, dar nici înăuntru. Şi când soarele răsărea, gustul sărutului primit în întuneric se împrăştia, figura misterioasă devenea evident seacă, vinul îşi pierdea din aromă ... Hotărât lucru, seara era partea ei preferată din zi. Era începutul oricărui lucru care s-ar fi putut întâmpla.

O luă pe stradă în jos. Deşi nu obişnuia să fumeze pe stradă, îşi aprinse o ţigară pe care o fumă încet, fiindcă o durea buza rănită.

Fragment din „Toate femeile plâng”

Lucruri simple

Ariadne îşi aduse aminte de prima data când se băgase în pat cu Rob. Se chinuiau să îşi dea jos hainele fără să întrerupă sărutul acela animalic şi pipăiala accesorie, şi când, în final reuşiră, el se opri şi o întrebă de prezervativ.

Ea îl trase peste ea şi spuse:

– Nu-i o problemă.

Dar el insistase, deşi era ceva total necaracteristic pentru el:

– Eşti pe pastile ?

– Sunt sterilă, spuse Ariadne sec şi zâmbi.

Rob se ridică în palme deasupra ei, şi, privind-o în ochi, spuse:

– Îmi ... îmi pare rău ..., pe un ton din care femeia nu îşi dădu seama dacă îi părea rău sau se întreba dacă îi pare rău.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Obrazul se încreţeşte şi lacrimile trebuie să sară peste riduri

Sandra îl străpunse cu privirea ca un pumnal.

            – Ştiu că ştiai că ştiu. Nu văd de ce te dai aşa mirată sau rănită de vorbele mele. Nu te învinovăţesc. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar juniorul e dovadă vie a acestui fapt. Dar mi se pare că arunci cu păreri de rău şi cu bunăvoinţă în stânga şi în dreapta de parcă ar fi biscuiţi. Nu îţi dai seama că unii oameni s-ar putea agăţa de ele fiindcă nu mai au altă speranţă. Nu îţi dai seama că ceea ce pentru tine sunt simple cuvinte de care te poţi lipsi, pentru alţii pot însemna universuri întregi.

            Sandra ridică o sprânceană, trase aer în piept, apoi tăie aerul cu vorbele:

            – Tu ştii cum e să faci asta, nu ?

            Rob o privi fix, pe sub sprâncenele groase, apoi, cu un surâs uşor, observă:

            – Ah, şi scopul discuţiei iese la iveală.

            Sandra aprobă scurt din cap.

            – Şi tu faci aşa ceva. Arunci cuvinte la nimereală, de parcă chiar ai vorbi serios. Nu te gândeşti cât afectează acele cuvinte pe cei din jurul tău.

            – Păi, trebuie să ştii când vorbesc serios, şi când nu ! ridică el din umeri.

            – Şi cum fac asta ?

            – Asta nu e treaba mea, i-o tăie el scurt. – Oricum, nu e acelaşi lucru.

            – Cum adică ?

            – Bărbaţilor li se permite să mintă până la un nivel mai ridicat decât femeilor.

            – I-auzi ! Şi cine le permite lor asta ?

            – Păi ... femeile.

            Sandra îşi încrucişă braţele pe piept, căscă ochii şi aştepta explicaţiile. Rob îi făcu pe plac.

            – Sandra, femeile se îndrăgostesc de ce aud, în timp ce bărbaţii se îndrăgostesc de ce văd. De aceea, bărbaţii mint, şi femeile se fardează. De aici încolo, cred că nu mai sunt necesare explicaţii.

            Sandrei îi căzu falca. Nu ştia dacă să râdă sau dacă să explodeze în lacrimi. Dar îşi menţinu postura şi spuse:

            – Ştiam că eşti cinic, dar nici chiar aşa.

            – Nu e vorba de cinism, ci doar de necesitate. Chestii de genul „iubire eternă” sunt chestii care au o practicitate foarte redusă pe termen lung, şi sunt sigur că nu trebuie să îţi explic ţie la ce mă refer. Pur şi simplu, pun în cuvinte ceea ce văd în jurul meu.

            Sandra, cu ochii în paharul din faţa ei, spuse cu voce joasă:

            – Ai avut dreptate, am venit astăzi aici cu un scop determinat. Dar, în lumina ultimelor evenimente, nu ştiu dacă mai are rost să purtăm discuţia asta.

            Rob nu spuse nimic, ci doar o privi, cu seriozitate. În final, ea spuse:

            – Am cunoscut un tip.

            Rob zâmbi.

            – Dar, înainte să mă bag în ceva cu el, vroiam să îţi dau ţie o şansă.

            – O şansă să ... ce ? se miră el.

            – Nu fă pe prostul. Nu îţi stă bine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

            – Mai bine mi-ai explica tu, ca să fie clar, sugeră el.

            – Eu ţin la tine. Mult. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât ai merita.

            – Până aici, totul e clar şi corect.

            Sandra continuă:

            – Dar, chestia asta pe care o avem noi, nu duce nicăieri. Cel puţin, nu pare să ducă nicăieri. Sunt sigură că ştiai că va veni şi vremea asta, momentul în care eu voi cere ceva mai mult.

            – Da.

            – Nu iau în considerare chestii de genul „sunt destul de tânără încât mi-ai putea fi tată”, fiindcă niciunul din noi nu o consideră ca fiind ceva important.

            – Corect.

            – Dar nu pot să stau şi să te văd cum te întorci acasă tot a doua seară cu o altă tipă, şi să nu fac nimic. Ştiu că nu o faci intenţionat. Ţie pur şi simplu ţi se întâmplă chestiile astea. Acolo unde tu afişezi amabilitate de moment, femeile văd oportunitate. Ideea este că mă doare, şi vreau să înceteze. Asta se poate realiza doar în două feluri. Unu: să renunţ la tine. Doi: să te am doar pentru mine. Oricine stă pe lângă tine cât am stat eu ŞTIE că prima variantă e absolut de neconceput. Cel puţin, nu la nivelul ăsta. A doua variantă, e aproape imposibilă. Aici e dilema mea.

            Se lăsă pe spate, şi îşi mută privirea de la Rob la pahar. Luă o gură de vin, şi aştepta răspunsul lui.

            Rob stătu aproape un minut fără să spună nimic, apoi deschise gura:

            – Sandra ... te-am avertizat de la începutul începutului că gânduri de genul ăsta nu sunt indicate, ca să nu zic „nu sunt permise”. Ţii minte. Şi ţii minte şi ce mi-ai răspuns. Şi probabil credeai în răspunsul acela. Dar văd că lucrurile, aşa cum au obiceiul, s-au schimbat. Şi, la fel, cum au obiceiul, s-au schimbat spre rău. Eu nu sunt ceea ce îţi trebuie ţie. Ştiu că altul ar da orice să fie în pielea mea acum, şi probabil că voi ajunge să regret cuvintele astea, dar adevărul este că eu nu sunt ceea ce îţi trebuie. Eu car în spate lucruri pe care tu nu le cunoşti, şi care vor deveni şi povara ta, în timp, dacă rămâi lângă mine. Eu sufăr de boli pentru care nu există nume şi nici vreun medicament care să le vindece. Şi nu vreau să te infectez şi pe tine. Nu ar fi drept. De aceea am încercat să nu îţi impun un regim de apartenenţă faţă de mine. Ai fost, eşti şi mereu vei fi liberă să pleci şi să faci ce vrei, iar întoarcerea e pur opţională. Ştiu că e greu să îmi fi prietenă, şi e şi mai greu să îmi fii iubită, dar de aceea beneficiile sunt pe măsură. Ştiam că se va ajunge la discuţii de genul ăsta, fiindcă nu e prima oară că o păţesc, dar până acuma am reuşit să ţin departe de mine pe oricine a avut intenţii din astea sinucigaşe.

            Sandra ascultase cu ardoare discursul, şi inima îi tresăltase la auzul unor cuvinte ca „prietenă”, „iubită”, iar fălcile i se încleştaseră atunci când auzise „nu e prima oară când păţesc aşa ceva” sau „liberă să faci ce vrei”. Genul acesta de cuvinte, coerenţa şi fluxul lor o făceau să se gândească că nu era prima oară când Rob servea discursul acesta unei femei. Partea cea mai proastă era că, după cum se putea vedea, discursul funcţiona, şi ele plecau. Dar ea nu voia să plece. Vroia să rămână. Cu orice preţ. Şi era şi curioasă la ce se referea el atunci când vorbea despre boli fără nume şi fără leac.

            – De ce nu poţi să te deschizi mai mult în faţa mea ? De fapt, ce vorbesc „mai mult” ? De ce nu te poţi deschide deloc în faţa mea ? Nu ai încredere în mine ? Nu te-am suportat destul încât să merit asta ?

            Rob zâmbi împăciuitor, apoi spuse calm:

            – Să nu îţi doreşti niciodată să ştii secretele mele. Există un motiv pentru care el se numesc „secrete” şi pentru care eu mă chinui atât de tare să le păstrez aşa.

            – Nu înţeleg.

            – Ştiu că nu înţelegi. Dar crede-mă că dacă le-ai şti – secretele, adică –, sentimentele tale faţă de mine ...

            – Nu s-ar schimba ! strigă Sandra, furată de moment.

            – Ştiu asta, dar nu la asta mă refeream. Ele ar deveni superflue. Şi ce ar fi şi mai grav e faptul că tu ai ştii asta. Pricepi ce zic ? Ţi-aş fura sentimentele din suflet, ţi le-aş transforma în ceva fals, în ceva de mâna a doua.

            Sandra îl privi de parcă era gata-gata să îl înjunghie cu furculiţa. Şi chiar era.

            – Păi, atunci cred că poate ar trebui să îl aleg pe tipu’ ăsta, nu ? Asta mă sfătuieşti să fac ?

            – Dacă vrei să fi fericită, da.

            – Mda ... Păi, cred că asta o să fac atunci. Oricum, e un tip foarte tare, zâmbi ea, şi păru să fi uitat complet de sentimentele ei pentru Rob.

            – Dar nu mai tare decât mine, observă Rob cu un rânjet de satisfacţie zbătându-se să se extindă pe obrazul lui..

            Sandra îi privi cu dispreţ:

            – Dragule, tu nu eşti tare. Doar că te iubesc. Atâta tot.

Fragment din “Sămânţa neagră a tatălui”

Totul este praf, şi vina ne umple sufletele

– De ce ai făcut asta ? De ce mi-ai făcut mie asta ?! ţipă Ariadne.

– Fiindcă trebuia să te distrug, să te dezmembrez, ca apoi să te refac. Să te construiesc, aşa cum vreau eu.

– Să mă construieşti ... aşa cum vrei tu ?! Pentru ce !? Într-adevăr, m-ai dezmembrat, şi m-ai reconstruit, dar cred că eşti un arhitect mizerabil. Tot ce simt pentru tine e ură. Ură profundă, dezgust, repulsie ! scrâşni ea şi simţi gust de sânge pe limbă.

– Asta şi vroiam din partea ta. Asta vroiam din partea voastră, a tuturor femeilor care mă cunosc. Mi-a trebuit ceva timp să îmi dau seama, dar ... asta e ceea ce îmi doresc. Nu, nu ce îmi doresc, ci de ce am nevoie. Şi voi sunteţi singurele în stare să urâţi într-o asemenea măsură. Maşini de urâr perfecte. Numai voi puteţi fi rănite atât de tare încât efectul să fie cel pe care îl aştept.

Ea îl privi prelung, şi îşi dădu seama că îi spunea adevărul. Întrebă încet, răspicat:

– Luminează-mă: de ce ?

– Fiindcă mă urăsc pe mine atât de tare încât ... nu, pardon, nu asta e problema. Problema e că ura mea faţă de mine nu îmi mai ajunge. Am făcut atâta rău cuiva care merita tot ce aveam mai bun de dat, am distrus ceva ce nu mai poate fi refăcut, şi vina mă apasă infinit mai mult decât mi-am închipuit vreodată că e posibil. M-am pierdut pe drumul răscumpărării păcatelor, şi am ajuns pe cel al damnării. Nu mai vreau să fiu iertat. Asta nu se mai poate face. În schimb, vreau să demonstrez că sunt demn de tot ce poate fi mai rău pe lume. Şi pentru asta am nevoie de tine. Pentru asta am nevoie de Sandra, şi de toate celelalte. Voi sunteţi armata mea personală de femei care nu vor face altceva decât să mă urască cu toată fiinţa lor, până în ultima lor zi de viaţă.

Ea râse amar, şi observă:

– Ironia, după cum percep eu situaţia, este că tot tu eşti cel care iese din câştig la faza asta, nu ?

– Din păcate, ai dreptate, recunoscu el. – Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, şi în final, nu există linişte pentru cei păcătoşi. Acuma, tot ce rămâne de văzut este, care dintre ei eşti tu, şi care sunt eu ...

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Arctic Monkeys, Radiohead şi Forty Licks ... toamna

          Intră în camera din capătul coridorului, şi frigul îi pătrunse repede în oase, deşi camera era puternic luminată de afară de soarele aflat la zenit, draperiile erau trase în lături de tot şi razele ricoşau în tavan depe suprafaţa laminată a parchetului de culoare închisă. Nu avea niciun fel de covor în camera aceea, ci doar un pat simplu, de două persoane, lipit de peretele exterior, două rafturi lungi atârnau pe peretele opus, populate cu cărţi de diferite culori şi grosimi, un portret în cărbune al unei femei purtând doar un maiou şi ochelari de soare care atârna deasupra patului şi într-un colţ se mai găsea un scaun din lemn de cireş pe care obişnuia să se fută cu Rob, în puţinele ocazii când el rămânea peste noapte la ea.

            Se apropie de calorifer şi îl porni, apoi mângâie tandru tufa de xique-xique care deja era plină de praf, pe care vru să îl sufle dar se răzgândi, şi îl şterse cu o cârpă umedă.

            Apoi se duse şi făcu un duş rapid, şi se gândi să îşi cumpere o duzină de lumânări din acelea albe şi groase şi scunde, şi să le planteze în grupuri de câte trei în fiecare colţ al cadei, şi să facă băi din acelea lungi şi aburinde cum vezi prin filmele pretenţioase, purtându-şi părul prins într-un coc neglijent care îi dezvelea gâtul zvelt şi lăptos.

            Rob îi spusese într-o seară – după ce o aşezase în patru labe şi o futuse de parca nu ar mai fi existat ziua de mâine – că are un gât foarte frumos. Că, chiar dacă părul îi creştea şi pe gât, în două dâre rare, gâtul ei era foarte atrăgător, şi el îl considera – inevitabil – o zonă erogenă. Din acea seară el începuse să stăruie mai mult cu degetele lui lungi pe gâtul ei, pe ceafa ei, mult mai mult decât înainte. O treceau fiorii ori de câte ori era atinsă în spatele gâtului, dar mai ales dacă el o atingea acolo.

            Uneori Rob îi băga mâna pe sub pulover, şi îi mângâia abdomenul uşor, apoi urca cu palma spre diafragmă şi spre sâni, dar curând palma îi ieşea prin gulerul puloverului şi continua să îi maseze gâtul, în timp ce el o săruta lent, prelung.

            Se îmbrăcă cu o pereche de jeanşi şi o cămaşă verde cu guler alb, trase în picioare nişte cizme negre cu modele florale ştanţate pe vîrfuri, apoi îşi luă jacheta de piele neagră şi căciula beige despre care maică-sa – dintre toate persoanele, maică-sa – spunea că arăta ca un ciorap de elefant. Ieşi pe uşă şi se îndreptă spre magazinul de muzică din centru, de unde îşi alese noul album Arctic Monkeys, un LP mai vechi al celor de la Radiohead, şi „Forty Licks”, fiindcă era la reducere, din import.

            La îndesă în geanta de umăr, şi după 23 de paşi, se întoarse spre magazin. Ajunsă la intrare, se răzgândi iarăşi şi se îndepărtă, dar după 15 paşi se întoarse iarăşi la magazin. De data asta intră şi cumpără un album Porcupine Tree, pe care intenţiona să i-l facă cadou lui Rob, fiindcă se apropia ziua lui şi îşi aduse aminte că odată, pe vremea liceului se îmbătaseră pe melodia „Feel so low”, iar el îi mărturisise dezinvolt că atunci când o ascultase prima dată, plânsese în hohote.

            Se întâlni cu două prietene într-un pub de pe bulevard, băură câte o cafea şi mai bârfiră în neştire despre trivialităţile momentului, iar Sandra nu se putea gândi decât că prietenele ei erau nişte pizde mâţâite care învăţau cum să fie la modă uitându-se la seriale vechi de doi ani şi cheltuind sume enorme pe reviste de modă japoneze. Dar le zâmbea în continuare, şi era ferm convinsă că şi pe ea o bârfeau cu neruşinare, dar nu o deranja, din moment ce bârfa era inevitabilă, şi îi detesta pe cei care făceau un principiu din ideea „nu vorbim despre persoane absente”. Atunci despre ce dracu’ să vorbim ?

            Se abţinu să fumeze fiindcă trebuia să se întâlnească cu maică-sa, şi maică-sa detesta să o ştie că fumează. Ştia că Sandra fuma, dar îi sugerase ca în prezenţa ei sau înainte să se întâlnească cu ea, se se abţină.

            După ce părăsiră pubul, fetele îşi luară covrigi şi se mai plimbară puţin pe bulevard, apoi Sandra le anunţă că trebuia să se întâlnească cu „maman”.

            Ajunse la maică-sa şi se aşezară la o măsuţă Hanna Sasch ce părea a fi un copac în miniatură, cu coroana retezată pe la jumătate de un disc de sticlă fumurie, încadrat de un inel de inox mat.

            Băură cafea, neagră şi dulce, şi maică-sa avea o stare nedefinită de excitare, de parcă era pe steroizi.

            – Ce-i cu tine ? o întrebă Sandra.

            – Nimic, ce să fie ? ridică maică-sa din umeri şi din sprâncene.

            – Nu ştiu, parcă nu ai stare.

            – De unde ţi-a venit asta ?

            – Ai o vibraţie în gesturi şi în voce, parcă eşti o bombă care e gata să explodeze. Nu ştiu exact ...

            – Hm, nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse maică-sa simplu, apoi o privi zâmbăreaţă.

            Sandra ura când maică-sa era aşa. Super mulţumită, fericită, fără griji. Devenea de-a dreptul dureros să stai îm preajma ei. Era incredibil de plată, de plictisitoare când toate îi mergeau bine.

            – Ştiu ! spuse Sandra brusc: – Ai făcut sex aseară ! Cu tipu’ ăla, cum îl cheamă ... ? Îmi scapă ...

            – Ha, ha, foarte comic, observă maică-sa. – Dar nu, nu.

            – Nu ai făcut sex, sau nu din cauza asta radiezi ?

            – NU sunt chiar atât de bătrână încât să explodez de fericire după o partidă de sex.

            – Nu îmi adu aminte, oftă Sandra – Şi acuma îmi aduc aminte de glumele de prost gust pe care le făceau profii mei ca să ţi se bage în chiloţi: „Nu ştiam că Sandra are o soră mai mare !” imită ea cu o voce piţigăiată.

            Maică-sa rânji subtil.

            – Oricum, uite ce ţi-am luat, anunţă Sandra şi scoase din geantă LP-ul Radiohead, încă înfoliat. – Ştiu că îţi place.

            Maică-sa luă discul şi îl studie, apoi spuse sec:

            – Mulţumesc. Nu l-am mai ascultat de mult. Albumul, vreau să zic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu

Ariadne se lăsă pe canapea. Îşi agăţă privirea pe un tablou, o reproducere după o acuarelă de Matisse, atârnată pe un perete exterior al apartamentului, între cele două ferestre înalte şi înguste, şi începu să îşi muşte încet, meticulos, buza de sus.

            Îşi aranja le nesfârşit gulerul de caşmir al cămăşii albastre, purtate pe sub vesta maro, şi în cealaltă mână ţinea o ţigară care se fuma practic singură.

            Se gândea la Rob, la toate motivele pentru care stătea cu el şi la toate motivele pentru care trebuia să o rupă cu el.

            Mă rog, să o „rupă” e un termen prea dur. Să o lase mai moale ar fi ceva mai potrivit.

            Îşi aducea aminte de faptele lui, gesturi care spuneau în cuvinte mute: „Pot să îţi ofer înţelegerea mea, pot să îţi ofer trupul meu, dar mai departe de asta, nu spera la nimic. Mai am încă fantome în dulap, şi nu pot scăpa de ele ...”.

Asta spusese Ron.

Sau spusese de fapt: „Nu vreau să scap de ele” ?

Nu era sigură.

Dar nu ar fi mirat-o.

Spune-i cum vrei.

Era prăpăstios de felul lui, tragic, romantic şi teatral până la limita suportabilului. Dar atât de dulce, încât ei îi era imposibil să păstreze o figură serioasă în preajma lui.

Ariadne ştia că nu era o chestie de „futai, şi doar atât”. Rob văzuse destule femei întinzându-se pe spate, la dispoziţia lui, şi putea avea orice dorea de la o femeie. El evoluase dincolo de dorinţele atavice care bântuiau prohaburile masculine încă de pe vremea cavernelor.

Rob îşi dorea cu adevărat să poată să relaţioneze cu o femeie, cu orice femeie, la un nivel atât de intim încât legătura dintre ei să poată fi numită „iubire”, sau ce alt termen lipsit de bun gust se folosea mai nou pentru a descrie situaţia. Rob îşi dorea să poată să atingă o femeie atât de tare, fără să o poată face, era ca şi cum ar fi cântat cu dinţii strânşi, şi era dureros să stai lângă el şi să vezi cum ardea pe dinăuntru, şi cât de tare se chinuia să treacă peste ... peste ce ?

Arăta ca o maşină care încerca să devină mai deşteaptă de una singură. Era însăşi definiţia expresiei „ridică-te singur în aer de şireturile cizmelor”.

Încerca să devină o singularitate.

Şi o facea.

Şi îi reuşea.

Dar nu ţinea.

Ariadne aruncă ţigara în scrumiera grea de sticlă neagră, şi îşi aprinse alta.

Şi acum lui Rob i se adunau toate pe cap. Băiatul cel mic avusese accidentul, iar cel mare se întorsese acasă. Putea doar să îşi închipuie ce era în casa aceea. Ştia că Rob senior nu se avea prea bine cu Rob junior. Ştia că uneori tensiunea era atât de mare între ei încât era greu şi să respiri în preajma lor. Îl văzuse pe Rob junior. Era leit taică-său. Gesturi, mimică, postură, privirea aceea glacială şi pătrunzătoare. Până şi felul în care îşi purta părul facial ... era ceva de-a dreptul diavolesc. Şi desigur, îl cunoscuse şi pe cel mic. Plăpând, palid, cu ochii mari şi un zâmbet trist pe buzele crăpate.

Tipic.

Îşi privi ţigara şi observă că era aproape fumată, deşi ea nu o atinsese. Trase lacomă ultimul fum din ea, apoi îşi aprinse o a treia ţigară.

În fond, nu ştia de ce îşi bătea atâta capul cu Rob şi cu traumele lui antice şi de mult îngropate şi uitate. Uitate ? Nu, asta în niciun caz. Odată, după ce se ameţiseră puţin, stând cu capul pe pieptul lui şi cu ochii împăienjeniţi, Ariadne îl întrebase languros, mai în glumă, mai în serios:

-- Spune-mi ... ce fel de ... răni ai ?

Rob o privise mirat, apoi privirea i se înăsprise, ca şi cum găsise o modalitate de a-l trage pe diavol pe sfoară, şi în final îi răspunse cu o întrebare:

-- Ştii rănile alea care se vindecă, în final ?

Ariadne dăduse din cap, calmă.

-- Ei bine, eu nu răni din acelea am, răspunse Rob, şi pentru o clipă, i se păruse că el rânjise.

Ariadne era ferm convinsă că traumele lui erau pur şi simplu auto-provocate. Ca şi cum avea o bubă în cerul gurii, care s-ar fi vindecat, dacă nu ar mai fi zgândărit-o atâta cu limba.

Se întinse şi apăsă pe o tastă a telecomenzii. Un disc începu să se învârtă şi ceva muzică soul se prelinse pe covorul crem.

Uneori, în timpul nopţilor petrecute împreună, Rob o lua în braţe în timpul somnului, şi o strângea tare de tot, ea îi simţea respiraţia şi sufletul o ardea pe dinăuntru de fericire că era dorită atât de tare.

Era vanitatea în stare pură.

Era plăcere în stare lichidă.

Era ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu.

Era o femeie fericită.

Dar nu trecu mult şi femeia cu ochii verzi îşi dădu seama că nu pe ea o strângea bărbatul în braţe. Nu trupul ei cald îl trăgea spre el, ci fantoma celei de mult dispărute. Penny era cea pe care Rob încerca să o materializeze, să o apuce, să o păstreze lângă el. Penny era cea a cărei formă palmele şi degetele lui o mângâiau.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Şi acesta era momentul în care se producea ruptura. De aici încolo, Ariadne nu putea să urmărească finalul logic al situaţiei.

            Spune-i cum vrei.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Spune-i pe nume.

Adevărul este că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

Spune-i ce vrea să audă.

            Nu vroia să priceapă că aşa va fi mereu.

            Spune-i aroganţă.

            Nu vroia să ştie că ea era un surogat de iubire. Doar adăugaţi apă, et voilà – iubire instant.

            Spune-i vanitate. Varianta feminină. Mortală.

            Nu vroia să fie altceva decât totul.

            Spune-i că îl iubeşti.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Ariadne stinse şi a treia ţigară, se lăsă pe spate, obosită, şi îşi mângâie pântecul cald peste vesta maro şi peste cămaşa albastră de caşmir, un gând imposibil îi despică mintea, ochii i se lărgiră imposibil de mult şi Joe Tex fredona „The Love You Save”, iar ea nu mai ştia care era diferenţa dintre ceva inevitabil şi ceva unic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Capăt de linie a la Jim Morrison

          Stăteam şi mă relaxam în scaunul de lângă unul dintre hublourile ovale de pe partea stângă a avionului, răsfoiam un roman de Palahniuk şi în urechi îmi zumzăia o melodie lentă şi lungă şi languroasă, când, prin sistemul audio al avionului aud, cu o claritate extremă cuvintele căpitanului, care ne îndeamnă să ne punem centurile de siguranţă, deşi suntem la 12.000 de metri altitudine.

            Aproape nimeni nu îşi dă seama de faptul că jaluzelele hublourilor s-au închis şi s-au blocat, astfel că nu poţi privi afară, să vezi cum aripile avionului se îndoaie.

            Nu poţi să vezi cum flapsurile se rup.

            Nu poţi să vezi cum motorul Trei sau motorul Patru ia foc.

            Procedură standard anti-panică.

            Luminile se reduc până la o intensitate de lampă de masă retrasă dintr-un restaurant select. Căpitanul ne asigură că situaţia e remediabilă, şi că toate măsurile care se iau sunt pur preventive.

Ne asigură că se face totul pentru a ajunge cu bine la destinaţie.

Ne asigură că suntem în siguranţă.

Stewardesele în fuste mini până sub bucile lor ferme, şi în cămăşile cambrate pe trup ce abia le ascund ţâţele, şi cu taioarele despicate la spate, şi cu cravatele ce poartă sigla companiei aeriene se chinuie să nu plonjeze pe burtă de la înălţimea pantofilor cu toc-cui de culoare azurie, şi în acelaşi timp, să transpire cât mai puţin, ca machiajul să nu se mocirlească pe feţele lor.

Dar şi ele sunt speriate. Nu au voie să ţipe, chiar şi în cazul în care ne prăbuşim ca un glonţ spre pământ. Dacă stewardesele nu ţipă şi îşi păstrează calmul pe toată durata prăbuşirii, rudele lor primesc bonusuri, după înmormântare. Politica oficială a companiei.

Procedură standard anti-panică.

Deci stewardesele se plimbă de la un scaun la altul şi verifică centurile de siguranţă, şi mângâie pe umeri femeile, şi liniştesc copii mici cu promisiuni de acadele, şi îşi arată ţâţele şi pulpele bărbaţilor.

Procedură standard anti-panică.

Undeva, într-un colţ, un tip gras cu chelie şi ochelari, care transpiră abundent,. încearcă să ridice jaluzeaua hubloului de lângă el, şi transpiră abundent, loveşte cu picioarele în scaunul vecinului din faţă, şi atrage atenţia asupra lui în mod nenecesar, până când în jurul său se strâng vreo trei stewardese care încearcă să îl liniştească, dar fără prea mare succes, aşa că două dintre ele o acoperă pe a treia, care se apleacă asupra tipului cu un aparat cu electroşocuri, şi brusc se face linişte în colţul respectiv. Apoi una dintre stewardese îi pune grasului o pernă-colac pe umeri, şi îl acoperă frumos, iar ele se deplasează mai departe şi concluzia este că dacă eşti gras şi enervant, ai toate şansele ca o femeie frumoasă să îţi vină de hac.

Procedură standard anti-panică.

În clipa următoare, avionul se zguduie puternic, sondele de respirat cad de undeva de sus până în dreptul feţei fiecărui pasager, şi vocea căpitanului se aude iarăşi, calmă, de parcă ar fi un mesaj preînregistrat, şi de parcă căpitanul ar fi, de fapt, pe vreo plajă îndepărtată, îmbătându-se cu rom şi jucând Guitar Hero. Vocea lui a calmă, total nerealistă. Vocea lui spune că am intrat într-un gol de aer, ceea ce înseamnă că motoarele s-au oprit pentru o clipă, fiindcă oxigenul de care au nevoie pentru arderea internă nu a putut fi furnizat.

Problema este că deocamdată nu se aude nimic din afara avionului. Motoarele nu au fost repuse în funcţiune. Aerul e rece, fiindcă trecem deasupra munţilor, şi probabil că cele câteva secunde de oprire au fost de ajuns ca paletele oblice interioare să îngheţe şi să rămână imobile.

Undeva, în vârful avionului, sub aparatura giroscopică, cutia neagră – care e de fapt portocalie – începe să înregistreze tot ce se întâmplă în carlinga avionului.

Procedura standard.

Acum tipul de lângă mine începe să se agite, şi tipa de lângă el îl copiază fiindcă i se pare că e un comportament adecvat în situaţia dată.

Li se pare că astfel rezolvă ceva.

Că se conformează aşteptărilor.

Procedura standard.

Eu trag aer în piept, încet, şi calm, şi mă gândesc la biletul de avion pe care e tipărită cu litere elegante deviza companiei aeriene: „Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce !”.

Sau mai au o variantă alternativă: „Cu noi zburaţi până la capăt !”.

Nu pot să nu mă gânedsc că au dreptate.

Nu pot să nu mă gândesc că e scris acolo, alb pe negru.

Nu pot să nu zâmbesc.

Aud o bufnitură înfundată dincolo de hubloul meu, şi îmi spun că acela era motorul Trei sau motorul Patru, fărâmându-se în milioane de bucăţi, explodând din cauza acumulării de vapori ce nu pot fi eliminaţi din cauză că sasurile de aerisire au îngheţat. Avionul se zguduie puternic, lumea începe să ţipe strident, chiar şi câteva stewardese încep să plângă. Ele sigur nu vor primi bonusuri post-mortem.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Mă bucur pe neaşteptate, fiindcă realizez că soţia mea va primi o sumă triplă de la compania de asigurări, fiindcă poliţa stipulează că în caz de moarte survenită în timpul unei călătorii în interes de serviciu, suma se triplează. E vorba de un fond comun încropit de compania de asigurări împreună cu firma la care lucrez eu, menit să stimuleze dorinţa angajaţilor de a opta pentru un program de călătorii în interes de serviciu mult mai lejer. De murit, tot tu mori, dar măcar familia ta e lăsată pe mâini bune.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine ţipă tare de tot, ţipă cât îl ţine laringele şi îşi abureşte atât de tare masca de oxigen încât la un moment dat încep să i se prelingă în gură picături din propria respiraţie.

Procedura standard.

Eu încă îmi păstrez calmul, şi iarăşi îmi vine să râd, când îmi dau seama că în căştile de pe urechi cântă de ceva vreme melodia celor de la The Doors, „The End”.

This is the end ...

Tipul de lângă mine ţipă tare.

Beautiful friend ...

Tipa de lângă el ţipă şi mai tare.

My only friend, the end ...

Un cărucior cu sandvişuri alunecă înspre cabina piloţilor cu viteză.

Of everything that stands, the end ...

Îl loveşte pe un bărbat în cot, şi îi rupe braţul, dar strigătele lui de durere nu se pot distinge dintre strigătele celorlalţi de panică.

No safety or surprise, the end ...

Avionul se înclină acum cu botul înainte.

Nu mai există niciun dubiu. O să ne prăbuşim. Păcat că ne vom prăbuşi în munţi. În felul acesta, nu există nici cea mai vagă posibilitate de a supravieţui. Zona este extrem de abruptă, şi nu ai avea loc să parchezi nici măcar o bicicletă, darămite un 747.

Can you picture what will be ...

Aşa că lumea ţipă.

Căpitanul nici măcar nu se mai sinchiseşte să ne mintă. E prea preocupat să redreseze avionul, ca să respecte sloganul companiei.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine mă apucă violent de mână, şi îi simt palma transpirată cum se lipeşte de braţul meu, îi văd ochii lărgiţi şi miraţi şi indignaţi, îi văd figura descompusă într-un rictus care nu îşi dă seama ce anume vrea să reprezinte şi aud în căşti:

Desperatly in need ...of some ... stranger’s hand ...

Mai trag o gură de aer în piept, şi îmi dau seama că s-ar putea ca toată viaţa să fi suferit de ataraxie şi doar acum să aflu asta. Păcat. Cineva vomită zgomotos în masca de oxigen, şi se sufocă cu propriile lichide regurgitate, o bătrână se ridică de pe scaunul ei şi încearcă să alerge către coada avionului, în rampă, dar avionul se înclină înainte şi mai tare, iar femeia se desprinde de pe podea şi cade liber până în capătul celălalt al avionului, unde se izbeşte de uşa bine închisă a segmentului de compartiment. Sângele începe să îi curgă repede din ceafa zdrobită, şi, din cauza lipsei de gravitaţie din interiorul avionului care se prăbuşeşete în gol, picături roşii încep să plutească liber, mânjind feţele celorlalţi pasageri.

Driver, where you takin’ us ...

Cu noi zburaţi până la capăt.

Aşa că ne prăbuşim. Îmi simt ochii împinşi în ceafă, şi îmi spun:

This is the end ...

My only friend, the end ...

It hurts to set you free ...

Aripa din stânga se îndoaie cu un zgomot abraziv, apoi se rupe, şi ia cu ea coada avionului.

The end of laughter and soft lies ...

Cealaltă aripă se rupe şi ea din cauza flapsurilor îndoite care au o rezistenţă prea mare la aer.

The enf of nights we tried to die ...

Reuşesc să deschid jaluzelele hubloului meu şi văd o stâncă neagră, parţial acoperită cu zăpadă, şi stânca se apropie de noi cu viteză, plexiglasul hubloului meu crapă de la presiune, ceva legat de legea Boyle-Mariotte inversată, dar în clipa asta nu mai reţin detalii, oamenii din jurul meu au încetat – în mod ciudat – să mai ţipe, şi în avion pluteşte o linişte care parcă ţiuie, îmbibată cu sângele care levitează şi el şi se lipeşte pe feţele noastre şi apoi o lumină ne despică pe toţi şi ...

This is the end.

Greaţă, volumul XIV

Ură pentru necunoscut

Se gândea la toate femeile acelea, cu zâmbetele lor reci, arse cu fierul pe feţele lor.

Se gândea la trupurile lor virginale, frumoase, şi cu care era totuşi ceva în neregulă, erau - la o privire mai atentă - respingătoare, nu făceau decât să arunce un iz respingător şi o umbră mohorâtă asupra celui mai frumos şi esenţial act dintre un bărbat şi o femeie. Cu trupurile asemeni unor fructe neculese şi uscate pe dinăuntru, care aşteaptă iarna să le şteargă din memorie.

Se gândea la felul în care îşi găseau cuvintele în aşa fel încât făceau totul să pară murdar şi greşit. Tot ce ele nu cunoşteau, tot ce ele nu aprobau, tot ce ele nu vroiau ... fete bătrâne cu himene de oţel şi cu dinţii încleştaţi. Cu buze rujate inutil şi perfecţionist, care nu acceptau săruturi, printre care limba nu putea pătrunde deloc.

Se cutremură cuprins de un fior şi, cu privirea înceţoşată şi dinţii strînşi, îşi spuse că prietenia asta sterilă şi ascetică dura deja de prea multă vreme, şi că era vremea să o sufoce cu chiar veşmântul care o proteja.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 144

Ah, să fii neputincios ...

În ţara laptelui şi a mierii, în ţinutul sângelui şi al lacrimilor, peste noapte are loc o nouă coup d’etat. Evident, populaţia nu este alarmată, nici măcar vag afectată. Oricum, în mare parte din timp nu se ştie cine conduce ţara. Este ca şi cum un nor negru învăluieşte clădirea preşedinţială, şi norul nu poate fi străpuns de nicio privire. Totul se petrece în cea mai mare clandestinitate. Ca şi cum ţara este furată, bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă. A doua zi oamenii se vor trezi în gol, şi alte mâini vor fi trecut deja la cârma ţării. Ca şi cum ţara e schimbată, centimetru cu centimetru. A doua zi oamenii se vor trezi în celălalt capăt, iar picioarele se vor dovedi prea plăpânde pentru un drum atât de anevoios.

Bărbaţi, femei, copii, totul e apăsat. Ce poate speria inimile oamenilor în aşa hal încât războinici să plângă chirciţi în vreun colţ în care lumina lămpilor nu bate ?

Îşi ţin sufletele ascunse în borcane, ascunse şi ele la rândul lor sub chiuvete murdare. Şi scot sufletele doar la lăsarea serii, pentru a se înveşmânta în ele, pentru că purtarea sufletului în mod constant uzează trupul, fiindcă afară iarna nucleară şuieră în jurul oaselor, fiindcă e frig, iar luna e o amantă crudă.

Vremurile atârnă grele deasupra tuturor, dar un vechi proverb canibal susţine că toţi oamenii sunt la fel de buni.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 140