Ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu

Ariadne se lăsă pe canapea. Îşi agăţă privirea pe un tablou, o reproducere după o acuarelă de Matisse, atârnată pe un perete exterior al apartamentului, între cele două ferestre înalte şi înguste, şi începu să îşi muşte încet, meticulos, buza de sus.

            Îşi aranja le nesfârşit gulerul de caşmir al cămăşii albastre, purtate pe sub vesta maro, şi în cealaltă mână ţinea o ţigară care se fuma practic singură.

            Se gândea la Rob, la toate motivele pentru care stătea cu el şi la toate motivele pentru care trebuia să o rupă cu el.

            Mă rog, să o „rupă” e un termen prea dur. Să o lase mai moale ar fi ceva mai potrivit.

            Îşi aducea aminte de faptele lui, gesturi care spuneau în cuvinte mute: „Pot să îţi ofer înţelegerea mea, pot să îţi ofer trupul meu, dar mai departe de asta, nu spera la nimic. Mai am încă fantome în dulap, şi nu pot scăpa de ele ...”.

Asta spusese Ron.

Sau spusese de fapt: „Nu vreau să scap de ele” ?

Nu era sigură.

Dar nu ar fi mirat-o.

Spune-i cum vrei.

Era prăpăstios de felul lui, tragic, romantic şi teatral până la limita suportabilului. Dar atât de dulce, încât ei îi era imposibil să păstreze o figură serioasă în preajma lui.

Ariadne ştia că nu era o chestie de „futai, şi doar atât”. Rob văzuse destule femei întinzându-se pe spate, la dispoziţia lui, şi putea avea orice dorea de la o femeie. El evoluase dincolo de dorinţele atavice care bântuiau prohaburile masculine încă de pe vremea cavernelor.

Rob îşi dorea cu adevărat să poată să relaţioneze cu o femeie, cu orice femeie, la un nivel atât de intim încât legătura dintre ei să poată fi numită „iubire”, sau ce alt termen lipsit de bun gust se folosea mai nou pentru a descrie situaţia. Rob îşi dorea să poată să atingă o femeie atât de tare, fără să o poată face, era ca şi cum ar fi cântat cu dinţii strânşi, şi era dureros să stai lângă el şi să vezi cum ardea pe dinăuntru, şi cât de tare se chinuia să treacă peste ... peste ce ?

Arăta ca o maşină care încerca să devină mai deşteaptă de una singură. Era însăşi definiţia expresiei „ridică-te singur în aer de şireturile cizmelor”.

Încerca să devină o singularitate.

Şi o facea.

Şi îi reuşea.

Dar nu ţinea.

Ariadne aruncă ţigara în scrumiera grea de sticlă neagră, şi îşi aprinse alta.

Şi acum lui Rob i se adunau toate pe cap. Băiatul cel mic avusese accidentul, iar cel mare se întorsese acasă. Putea doar să îşi închipuie ce era în casa aceea. Ştia că Rob senior nu se avea prea bine cu Rob junior. Ştia că uneori tensiunea era atât de mare între ei încât era greu şi să respiri în preajma lor. Îl văzuse pe Rob junior. Era leit taică-său. Gesturi, mimică, postură, privirea aceea glacială şi pătrunzătoare. Până şi felul în care îşi purta părul facial ... era ceva de-a dreptul diavolesc. Şi desigur, îl cunoscuse şi pe cel mic. Plăpând, palid, cu ochii mari şi un zâmbet trist pe buzele crăpate.

Tipic.

Îşi privi ţigara şi observă că era aproape fumată, deşi ea nu o atinsese. Trase lacomă ultimul fum din ea, apoi îşi aprinse o a treia ţigară.

În fond, nu ştia de ce îşi bătea atâta capul cu Rob şi cu traumele lui antice şi de mult îngropate şi uitate. Uitate ? Nu, asta în niciun caz. Odată, după ce se ameţiseră puţin, stând cu capul pe pieptul lui şi cu ochii împăienjeniţi, Ariadne îl întrebase languros, mai în glumă, mai în serios:

-- Spune-mi ... ce fel de ... răni ai ?

Rob o privise mirat, apoi privirea i se înăsprise, ca şi cum găsise o modalitate de a-l trage pe diavol pe sfoară, şi în final îi răspunse cu o întrebare:

-- Ştii rănile alea care se vindecă, în final ?

Ariadne dăduse din cap, calmă.

-- Ei bine, eu nu răni din acelea am, răspunse Rob, şi pentru o clipă, i se păruse că el rânjise.

Ariadne era ferm convinsă că traumele lui erau pur şi simplu auto-provocate. Ca şi cum avea o bubă în cerul gurii, care s-ar fi vindecat, dacă nu ar mai fi zgândărit-o atâta cu limba.

Se întinse şi apăsă pe o tastă a telecomenzii. Un disc începu să se învârtă şi ceva muzică soul se prelinse pe covorul crem.

Uneori, în timpul nopţilor petrecute împreună, Rob o lua în braţe în timpul somnului, şi o strângea tare de tot, ea îi simţea respiraţia şi sufletul o ardea pe dinăuntru de fericire că era dorită atât de tare.

Era vanitatea în stare pură.

Era plăcere în stare lichidă.

Era ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu.

Era o femeie fericită.

Dar nu trecu mult şi femeia cu ochii verzi îşi dădu seama că nu pe ea o strângea bărbatul în braţe. Nu trupul ei cald îl trăgea spre el, ci fantoma celei de mult dispărute. Penny era cea pe care Rob încerca să o materializeze, să o apuce, să o păstreze lângă el. Penny era cea a cărei formă palmele şi degetele lui o mângâiau.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Şi acesta era momentul în care se producea ruptura. De aici încolo, Ariadne nu putea să urmărească finalul logic al situaţiei.

            Spune-i cum vrei.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Spune-i pe nume.

Adevărul este că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

Spune-i ce vrea să audă.

            Nu vroia să priceapă că aşa va fi mereu.

            Spune-i aroganţă.

            Nu vroia să ştie că ea era un surogat de iubire. Doar adăugaţi apă, et voilà – iubire instant.

            Spune-i vanitate. Varianta feminină. Mortală.

            Nu vroia să fie altceva decât totul.

            Spune-i că îl iubeşti.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Ariadne stinse şi a treia ţigară, se lăsă pe spate, obosită, şi îşi mângâie pântecul cald peste vesta maro şi peste cămaşa albastră de caşmir, un gând imposibil îi despică mintea, ochii i se lărgiră imposibil de mult şi Joe Tex fredona „The Love You Save”, iar ea nu mai ştia care era diferenţa dintre ceva inevitabil şi ceva unic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”