Se gândea că fuseseră odată mici, şi se jucaseră la piscină, iar Patricia căzuse în apă. Niciun din ei nu ştia să înoate pe vremea aia, dar el se aruncase în apă oricum, şi reuşise să o scoată la margine. Că fusese pe punctul de a se înneca, sau că apa rece îi părunse în plămâni şi zăcuse în pat trei săptămâni, cu pneumonie ... asta era nimic. Şi Patricia stătuse şi ea cu el, deşi era vară, şi copii se jucau sub fereastra lor, şi îi ţinuse de urât, citindu-i prostiile alea de poveşti cu prinţese încuiate prin turnuri şi păzite de căpcăuni, şi acoperindu-l mereu cu pătura, deşi îi era cald ca dracu’, şi îl îmbrăţişa în fiecare seară, înainte de a se culca pe salteaua din camera lui (avea camera ei, dar părinţii nu reuşiră sub nicio formă să o înduplece să se culce acolo, aşa că îi aduseseră o saltea, şi dormea pe jos, lângă patul lui Paul), şi îi mulţumea că avusese curajul să o salveze ... Cristoase – Iartă-mă Doamne, că iau numele Tău în deşert ! – ce prostii de copii mici, dar ... cum să treacă cu vederea aşa ceva ? Îi dădură lacrimile, şi încercă să şi le şteargă. Cu mănuşile nu reuşea mare lucru, şi lacrimile se cereau a fi şterse, îi ardeau obrazul, îi tulburau vederea şi mintea ...
Când primise vestea la telefon, primul lucru care îi veni în minte fu: „De ce nu pot simţi nimic ? De ce nu simt nevoia să plâng în hohote ? De ce nu mă doare ?”. Supraveghease atâtea înmormântări, încât crezu că se obişnuise deja cu ideea de moarte. Mai mult, când le explica celor prezenţi la înhumare că moartea nu este decât o trecere, spre un alt nivel, spre un nou început, şi alte prostii de genul acesta, arbora un zâmbet de care, acum, îi era ruşine. Cum putuse să spună aşa ceva unor oameni care, în ultimă instanţă nu dădeau doi bani pe noi începuturi, iar singurul lucru care îi interesa, şi care îi durea şi le sfâşia inimile secătuite de durere şi ochii secătuiţi de lacrimi era că cineva iubit fusese luat, furat dintre ei, fără voia lor. Şi atunci realiză că, în acele momente, oamenii nu doreau să fie mai aproape de Dumnezeu, ci îl urau cum se pricepeau ei mai bine. Şi el nu era diferit de ei. Om al sutanei, avea încredere că asemenea gânduri nu îşi aveau rostul în mintea şi în inima sa, dar nu se putu abţine.
Şi fiindcă la radio începu o melodie marcată de el şi de Patricia ca fiind „a lor”, trase pe dreapta şi dădu volumul la maxim, apoi începu să suspine, şi când Michael Hutchence declară că „they could never tear us apart”, acela fu momentul în care suspinul sacadat şi timid se transformă într-un hohot în toată regula.
Lacrimile nu mai contau. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Cu cât mai dese, cu atât mai bine. Şi ştia că astfel se eliberează de amintirea ei, şi nu vroia asta, dar necunoscute sunt căile Domnului, iar ceea ce se cere a fi făcut, trebuie făcut. Aşa că plânse încontinuu până la finalul melodiei.
Fragment din „În Frig şi Sânge”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu