Totul este praf, şi vina ne umple sufletele

– De ce ai făcut asta ? De ce mi-ai făcut mie asta ?! ţipă Ariadne.

– Fiindcă trebuia să te distrug, să te dezmembrez, ca apoi să te refac. Să te construiesc, aşa cum vreau eu.

– Să mă construieşti ... aşa cum vrei tu ?! Pentru ce !? Într-adevăr, m-ai dezmembrat, şi m-ai reconstruit, dar cred că eşti un arhitect mizerabil. Tot ce simt pentru tine e ură. Ură profundă, dezgust, repulsie ! scrâşni ea şi simţi gust de sânge pe limbă.

– Asta şi vroiam din partea ta. Asta vroiam din partea voastră, a tuturor femeilor care mă cunosc. Mi-a trebuit ceva timp să îmi dau seama, dar ... asta e ceea ce îmi doresc. Nu, nu ce îmi doresc, ci de ce am nevoie. Şi voi sunteţi singurele în stare să urâţi într-o asemenea măsură. Maşini de urâr perfecte. Numai voi puteţi fi rănite atât de tare încât efectul să fie cel pe care îl aştept.

Ea îl privi prelung, şi îşi dădu seama că îi spunea adevărul. Întrebă încet, răspicat:

– Luminează-mă: de ce ?

– Fiindcă mă urăsc pe mine atât de tare încât ... nu, pardon, nu asta e problema. Problema e că ura mea faţă de mine nu îmi mai ajunge. Am făcut atâta rău cuiva care merita tot ce aveam mai bun de dat, am distrus ceva ce nu mai poate fi refăcut, şi vina mă apasă infinit mai mult decât mi-am închipuit vreodată că e posibil. M-am pierdut pe drumul răscumpărării păcatelor, şi am ajuns pe cel al damnării. Nu mai vreau să fiu iertat. Asta nu se mai poate face. În schimb, vreau să demonstrez că sunt demn de tot ce poate fi mai rău pe lume. Şi pentru asta am nevoie de tine. Pentru asta am nevoie de Sandra, şi de toate celelalte. Voi sunteţi armata mea personală de femei care nu vor face altceva decât să mă urască cu toată fiinţa lor, până în ultima lor zi de viaţă.

Ea râse amar, şi observă:

– Ironia, după cum percep eu situaţia, este că tot tu eşti cel care iese din câştig la faza asta, nu ?

– Din păcate, ai dreptate, recunoscu el. – Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, şi în final, nu există linişte pentru cei păcătoşi. Acuma, tot ce rămâne de văzut este, care dintre ei eşti tu, şi care sunt eu ...

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Arctic Monkeys, Radiohead şi Forty Licks ... toamna

          Intră în camera din capătul coridorului, şi frigul îi pătrunse repede în oase, deşi camera era puternic luminată de afară de soarele aflat la zenit, draperiile erau trase în lături de tot şi razele ricoşau în tavan depe suprafaţa laminată a parchetului de culoare închisă. Nu avea niciun fel de covor în camera aceea, ci doar un pat simplu, de două persoane, lipit de peretele exterior, două rafturi lungi atârnau pe peretele opus, populate cu cărţi de diferite culori şi grosimi, un portret în cărbune al unei femei purtând doar un maiou şi ochelari de soare care atârna deasupra patului şi într-un colţ se mai găsea un scaun din lemn de cireş pe care obişnuia să se fută cu Rob, în puţinele ocazii când el rămânea peste noapte la ea.

            Se apropie de calorifer şi îl porni, apoi mângâie tandru tufa de xique-xique care deja era plină de praf, pe care vru să îl sufle dar se răzgândi, şi îl şterse cu o cârpă umedă.

            Apoi se duse şi făcu un duş rapid, şi se gândi să îşi cumpere o duzină de lumânări din acelea albe şi groase şi scunde, şi să le planteze în grupuri de câte trei în fiecare colţ al cadei, şi să facă băi din acelea lungi şi aburinde cum vezi prin filmele pretenţioase, purtându-şi părul prins într-un coc neglijent care îi dezvelea gâtul zvelt şi lăptos.

            Rob îi spusese într-o seară – după ce o aşezase în patru labe şi o futuse de parca nu ar mai fi existat ziua de mâine – că are un gât foarte frumos. Că, chiar dacă părul îi creştea şi pe gât, în două dâre rare, gâtul ei era foarte atrăgător, şi el îl considera – inevitabil – o zonă erogenă. Din acea seară el începuse să stăruie mai mult cu degetele lui lungi pe gâtul ei, pe ceafa ei, mult mai mult decât înainte. O treceau fiorii ori de câte ori era atinsă în spatele gâtului, dar mai ales dacă el o atingea acolo.

            Uneori Rob îi băga mâna pe sub pulover, şi îi mângâia abdomenul uşor, apoi urca cu palma spre diafragmă şi spre sâni, dar curând palma îi ieşea prin gulerul puloverului şi continua să îi maseze gâtul, în timp ce el o săruta lent, prelung.

            Se îmbrăcă cu o pereche de jeanşi şi o cămaşă verde cu guler alb, trase în picioare nişte cizme negre cu modele florale ştanţate pe vîrfuri, apoi îşi luă jacheta de piele neagră şi căciula beige despre care maică-sa – dintre toate persoanele, maică-sa – spunea că arăta ca un ciorap de elefant. Ieşi pe uşă şi se îndreptă spre magazinul de muzică din centru, de unde îşi alese noul album Arctic Monkeys, un LP mai vechi al celor de la Radiohead, şi „Forty Licks”, fiindcă era la reducere, din import.

            La îndesă în geanta de umăr, şi după 23 de paşi, se întoarse spre magazin. Ajunsă la intrare, se răzgândi iarăşi şi se îndepărtă, dar după 15 paşi se întoarse iarăşi la magazin. De data asta intră şi cumpără un album Porcupine Tree, pe care intenţiona să i-l facă cadou lui Rob, fiindcă se apropia ziua lui şi îşi aduse aminte că odată, pe vremea liceului se îmbătaseră pe melodia „Feel so low”, iar el îi mărturisise dezinvolt că atunci când o ascultase prima dată, plânsese în hohote.

            Se întâlni cu două prietene într-un pub de pe bulevard, băură câte o cafea şi mai bârfiră în neştire despre trivialităţile momentului, iar Sandra nu se putea gândi decât că prietenele ei erau nişte pizde mâţâite care învăţau cum să fie la modă uitându-se la seriale vechi de doi ani şi cheltuind sume enorme pe reviste de modă japoneze. Dar le zâmbea în continuare, şi era ferm convinsă că şi pe ea o bârfeau cu neruşinare, dar nu o deranja, din moment ce bârfa era inevitabilă, şi îi detesta pe cei care făceau un principiu din ideea „nu vorbim despre persoane absente”. Atunci despre ce dracu’ să vorbim ?

            Se abţinu să fumeze fiindcă trebuia să se întâlnească cu maică-sa, şi maică-sa detesta să o ştie că fumează. Ştia că Sandra fuma, dar îi sugerase ca în prezenţa ei sau înainte să se întâlnească cu ea, se se abţină.

            După ce părăsiră pubul, fetele îşi luară covrigi şi se mai plimbară puţin pe bulevard, apoi Sandra le anunţă că trebuia să se întâlnească cu „maman”.

            Ajunse la maică-sa şi se aşezară la o măsuţă Hanna Sasch ce părea a fi un copac în miniatură, cu coroana retezată pe la jumătate de un disc de sticlă fumurie, încadrat de un inel de inox mat.

            Băură cafea, neagră şi dulce, şi maică-sa avea o stare nedefinită de excitare, de parcă era pe steroizi.

            – Ce-i cu tine ? o întrebă Sandra.

            – Nimic, ce să fie ? ridică maică-sa din umeri şi din sprâncene.

            – Nu ştiu, parcă nu ai stare.

            – De unde ţi-a venit asta ?

            – Ai o vibraţie în gesturi şi în voce, parcă eşti o bombă care e gata să explodeze. Nu ştiu exact ...

            – Hm, nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse maică-sa simplu, apoi o privi zâmbăreaţă.

            Sandra ura când maică-sa era aşa. Super mulţumită, fericită, fără griji. Devenea de-a dreptul dureros să stai îm preajma ei. Era incredibil de plată, de plictisitoare când toate îi mergeau bine.

            – Ştiu ! spuse Sandra brusc: – Ai făcut sex aseară ! Cu tipu’ ăla, cum îl cheamă ... ? Îmi scapă ...

            – Ha, ha, foarte comic, observă maică-sa. – Dar nu, nu.

            – Nu ai făcut sex, sau nu din cauza asta radiezi ?

            – NU sunt chiar atât de bătrână încât să explodez de fericire după o partidă de sex.

            – Nu îmi adu aminte, oftă Sandra – Şi acuma îmi aduc aminte de glumele de prost gust pe care le făceau profii mei ca să ţi se bage în chiloţi: „Nu ştiam că Sandra are o soră mai mare !” imită ea cu o voce piţigăiată.

            Maică-sa rânji subtil.

            – Oricum, uite ce ţi-am luat, anunţă Sandra şi scoase din geantă LP-ul Radiohead, încă înfoliat. – Ştiu că îţi place.

            Maică-sa luă discul şi îl studie, apoi spuse sec:

            – Mulţumesc. Nu l-am mai ascultat de mult. Albumul, vreau să zic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu

Ariadne se lăsă pe canapea. Îşi agăţă privirea pe un tablou, o reproducere după o acuarelă de Matisse, atârnată pe un perete exterior al apartamentului, între cele două ferestre înalte şi înguste, şi începu să îşi muşte încet, meticulos, buza de sus.

            Îşi aranja le nesfârşit gulerul de caşmir al cămăşii albastre, purtate pe sub vesta maro, şi în cealaltă mână ţinea o ţigară care se fuma practic singură.

            Se gândea la Rob, la toate motivele pentru care stătea cu el şi la toate motivele pentru care trebuia să o rupă cu el.

            Mă rog, să o „rupă” e un termen prea dur. Să o lase mai moale ar fi ceva mai potrivit.

            Îşi aducea aminte de faptele lui, gesturi care spuneau în cuvinte mute: „Pot să îţi ofer înţelegerea mea, pot să îţi ofer trupul meu, dar mai departe de asta, nu spera la nimic. Mai am încă fantome în dulap, şi nu pot scăpa de ele ...”.

Asta spusese Ron.

Sau spusese de fapt: „Nu vreau să scap de ele” ?

Nu era sigură.

Dar nu ar fi mirat-o.

Spune-i cum vrei.

Era prăpăstios de felul lui, tragic, romantic şi teatral până la limita suportabilului. Dar atât de dulce, încât ei îi era imposibil să păstreze o figură serioasă în preajma lui.

Ariadne ştia că nu era o chestie de „futai, şi doar atât”. Rob văzuse destule femei întinzându-se pe spate, la dispoziţia lui, şi putea avea orice dorea de la o femeie. El evoluase dincolo de dorinţele atavice care bântuiau prohaburile masculine încă de pe vremea cavernelor.

Rob îşi dorea cu adevărat să poată să relaţioneze cu o femeie, cu orice femeie, la un nivel atât de intim încât legătura dintre ei să poată fi numită „iubire”, sau ce alt termen lipsit de bun gust se folosea mai nou pentru a descrie situaţia. Rob îşi dorea să poată să atingă o femeie atât de tare, fără să o poată face, era ca şi cum ar fi cântat cu dinţii strânşi, şi era dureros să stai lângă el şi să vezi cum ardea pe dinăuntru, şi cât de tare se chinuia să treacă peste ... peste ce ?

Arăta ca o maşină care încerca să devină mai deşteaptă de una singură. Era însăşi definiţia expresiei „ridică-te singur în aer de şireturile cizmelor”.

Încerca să devină o singularitate.

Şi o facea.

Şi îi reuşea.

Dar nu ţinea.

Ariadne aruncă ţigara în scrumiera grea de sticlă neagră, şi îşi aprinse alta.

Şi acum lui Rob i se adunau toate pe cap. Băiatul cel mic avusese accidentul, iar cel mare se întorsese acasă. Putea doar să îşi închipuie ce era în casa aceea. Ştia că Rob senior nu se avea prea bine cu Rob junior. Ştia că uneori tensiunea era atât de mare între ei încât era greu şi să respiri în preajma lor. Îl văzuse pe Rob junior. Era leit taică-său. Gesturi, mimică, postură, privirea aceea glacială şi pătrunzătoare. Până şi felul în care îşi purta părul facial ... era ceva de-a dreptul diavolesc. Şi desigur, îl cunoscuse şi pe cel mic. Plăpând, palid, cu ochii mari şi un zâmbet trist pe buzele crăpate.

Tipic.

Îşi privi ţigara şi observă că era aproape fumată, deşi ea nu o atinsese. Trase lacomă ultimul fum din ea, apoi îşi aprinse o a treia ţigară.

În fond, nu ştia de ce îşi bătea atâta capul cu Rob şi cu traumele lui antice şi de mult îngropate şi uitate. Uitate ? Nu, asta în niciun caz. Odată, după ce se ameţiseră puţin, stând cu capul pe pieptul lui şi cu ochii împăienjeniţi, Ariadne îl întrebase languros, mai în glumă, mai în serios:

-- Spune-mi ... ce fel de ... răni ai ?

Rob o privise mirat, apoi privirea i se înăsprise, ca şi cum găsise o modalitate de a-l trage pe diavol pe sfoară, şi în final îi răspunse cu o întrebare:

-- Ştii rănile alea care se vindecă, în final ?

Ariadne dăduse din cap, calmă.

-- Ei bine, eu nu răni din acelea am, răspunse Rob, şi pentru o clipă, i se păruse că el rânjise.

Ariadne era ferm convinsă că traumele lui erau pur şi simplu auto-provocate. Ca şi cum avea o bubă în cerul gurii, care s-ar fi vindecat, dacă nu ar mai fi zgândărit-o atâta cu limba.

Se întinse şi apăsă pe o tastă a telecomenzii. Un disc începu să se învârtă şi ceva muzică soul se prelinse pe covorul crem.

Uneori, în timpul nopţilor petrecute împreună, Rob o lua în braţe în timpul somnului, şi o strângea tare de tot, ea îi simţea respiraţia şi sufletul o ardea pe dinăuntru de fericire că era dorită atât de tare.

Era vanitatea în stare pură.

Era plăcere în stare lichidă.

Era ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu.

Era o femeie fericită.

Dar nu trecu mult şi femeia cu ochii verzi îşi dădu seama că nu pe ea o strângea bărbatul în braţe. Nu trupul ei cald îl trăgea spre el, ci fantoma celei de mult dispărute. Penny era cea pe care Rob încerca să o materializeze, să o apuce, să o păstreze lângă el. Penny era cea a cărei formă palmele şi degetele lui o mângâiau.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Şi acesta era momentul în care se producea ruptura. De aici încolo, Ariadne nu putea să urmărească finalul logic al situaţiei.

            Spune-i cum vrei.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Spune-i pe nume.

Adevărul este că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau”.

Spune-i ce vrea să audă.

            Nu vroia să priceapă că aşa va fi mereu.

            Spune-i aroganţă.

            Nu vroia să ştie că ea era un surogat de iubire. Doar adăugaţi apă, et voilà – iubire instant.

            Spune-i vanitate. Varianta feminină. Mortală.

            Nu vroia să fie altceva decât totul.

            Spune-i că îl iubeşti.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Ariadne stinse şi a treia ţigară, se lăsă pe spate, obosită, şi îşi mângâie pântecul cald peste vesta maro şi peste cămaşa albastră de caşmir, un gând imposibil îi despică mintea, ochii i se lărgiră imposibil de mult şi Joe Tex fredona „The Love You Save”, iar ea nu mai ştia care era diferenţa dintre ceva inevitabil şi ceva unic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Capăt de linie a la Jim Morrison

          Stăteam şi mă relaxam în scaunul de lângă unul dintre hublourile ovale de pe partea stângă a avionului, răsfoiam un roman de Palahniuk şi în urechi îmi zumzăia o melodie lentă şi lungă şi languroasă, când, prin sistemul audio al avionului aud, cu o claritate extremă cuvintele căpitanului, care ne îndeamnă să ne punem centurile de siguranţă, deşi suntem la 12.000 de metri altitudine.

            Aproape nimeni nu îşi dă seama de faptul că jaluzelele hublourilor s-au închis şi s-au blocat, astfel că nu poţi privi afară, să vezi cum aripile avionului se îndoaie.

            Nu poţi să vezi cum flapsurile se rup.

            Nu poţi să vezi cum motorul Trei sau motorul Patru ia foc.

            Procedură standard anti-panică.

            Luminile se reduc până la o intensitate de lampă de masă retrasă dintr-un restaurant select. Căpitanul ne asigură că situaţia e remediabilă, şi că toate măsurile care se iau sunt pur preventive.

Ne asigură că se face totul pentru a ajunge cu bine la destinaţie.

Ne asigură că suntem în siguranţă.

Stewardesele în fuste mini până sub bucile lor ferme, şi în cămăşile cambrate pe trup ce abia le ascund ţâţele, şi cu taioarele despicate la spate, şi cu cravatele ce poartă sigla companiei aeriene se chinuie să nu plonjeze pe burtă de la înălţimea pantofilor cu toc-cui de culoare azurie, şi în acelaşi timp, să transpire cât mai puţin, ca machiajul să nu se mocirlească pe feţele lor.

Dar şi ele sunt speriate. Nu au voie să ţipe, chiar şi în cazul în care ne prăbuşim ca un glonţ spre pământ. Dacă stewardesele nu ţipă şi îşi păstrează calmul pe toată durata prăbuşirii, rudele lor primesc bonusuri, după înmormântare. Politica oficială a companiei.

Procedură standard anti-panică.

Deci stewardesele se plimbă de la un scaun la altul şi verifică centurile de siguranţă, şi mângâie pe umeri femeile, şi liniştesc copii mici cu promisiuni de acadele, şi îşi arată ţâţele şi pulpele bărbaţilor.

Procedură standard anti-panică.

Undeva, într-un colţ, un tip gras cu chelie şi ochelari, care transpiră abundent,. încearcă să ridice jaluzeaua hubloului de lângă el, şi transpiră abundent, loveşte cu picioarele în scaunul vecinului din faţă, şi atrage atenţia asupra lui în mod nenecesar, până când în jurul său se strâng vreo trei stewardese care încearcă să îl liniştească, dar fără prea mare succes, aşa că două dintre ele o acoperă pe a treia, care se apleacă asupra tipului cu un aparat cu electroşocuri, şi brusc se face linişte în colţul respectiv. Apoi una dintre stewardese îi pune grasului o pernă-colac pe umeri, şi îl acoperă frumos, iar ele se deplasează mai departe şi concluzia este că dacă eşti gras şi enervant, ai toate şansele ca o femeie frumoasă să îţi vină de hac.

Procedură standard anti-panică.

În clipa următoare, avionul se zguduie puternic, sondele de respirat cad de undeva de sus până în dreptul feţei fiecărui pasager, şi vocea căpitanului se aude iarăşi, calmă, de parcă ar fi un mesaj preînregistrat, şi de parcă căpitanul ar fi, de fapt, pe vreo plajă îndepărtată, îmbătându-se cu rom şi jucând Guitar Hero. Vocea lui a calmă, total nerealistă. Vocea lui spune că am intrat într-un gol de aer, ceea ce înseamnă că motoarele s-au oprit pentru o clipă, fiindcă oxigenul de care au nevoie pentru arderea internă nu a putut fi furnizat.

Problema este că deocamdată nu se aude nimic din afara avionului. Motoarele nu au fost repuse în funcţiune. Aerul e rece, fiindcă trecem deasupra munţilor, şi probabil că cele câteva secunde de oprire au fost de ajuns ca paletele oblice interioare să îngheţe şi să rămână imobile.

Undeva, în vârful avionului, sub aparatura giroscopică, cutia neagră – care e de fapt portocalie – începe să înregistreze tot ce se întâmplă în carlinga avionului.

Procedura standard.

Acum tipul de lângă mine începe să se agite, şi tipa de lângă el îl copiază fiindcă i se pare că e un comportament adecvat în situaţia dată.

Li se pare că astfel rezolvă ceva.

Că se conformează aşteptărilor.

Procedura standard.

Eu trag aer în piept, încet, şi calm, şi mă gândesc la biletul de avion pe care e tipărită cu litere elegante deviza companiei aeriene: „Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce !”.

Sau mai au o variantă alternativă: „Cu noi zburaţi până la capăt !”.

Nu pot să nu mă gânedsc că au dreptate.

Nu pot să nu mă gândesc că e scris acolo, alb pe negru.

Nu pot să nu zâmbesc.

Aud o bufnitură înfundată dincolo de hubloul meu, şi îmi spun că acela era motorul Trei sau motorul Patru, fărâmându-se în milioane de bucăţi, explodând din cauza acumulării de vapori ce nu pot fi eliminaţi din cauză că sasurile de aerisire au îngheţat. Avionul se zguduie puternic, lumea începe să ţipe strident, chiar şi câteva stewardese încep să plângă. Ele sigur nu vor primi bonusuri post-mortem.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Mă bucur pe neaşteptate, fiindcă realizez că soţia mea va primi o sumă triplă de la compania de asigurări, fiindcă poliţa stipulează că în caz de moarte survenită în timpul unei călătorii în interes de serviciu, suma se triplează. E vorba de un fond comun încropit de compania de asigurări împreună cu firma la care lucrez eu, menit să stimuleze dorinţa angajaţilor de a opta pentru un program de călătorii în interes de serviciu mult mai lejer. De murit, tot tu mori, dar măcar familia ta e lăsată pe mâini bune.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine ţipă tare de tot, ţipă cât îl ţine laringele şi îşi abureşte atât de tare masca de oxigen încât la un moment dat încep să i se prelingă în gură picături din propria respiraţie.

Procedura standard.

Eu încă îmi păstrez calmul, şi iarăşi îmi vine să râd, când îmi dau seama că în căştile de pe urechi cântă de ceva vreme melodia celor de la The Doors, „The End”.

This is the end ...

Tipul de lângă mine ţipă tare.

Beautiful friend ...

Tipa de lângă el ţipă şi mai tare.

My only friend, the end ...

Un cărucior cu sandvişuri alunecă înspre cabina piloţilor cu viteză.

Of everything that stands, the end ...

Îl loveşte pe un bărbat în cot, şi îi rupe braţul, dar strigătele lui de durere nu se pot distinge dintre strigătele celorlalţi de panică.

No safety or surprise, the end ...

Avionul se înclină acum cu botul înainte.

Nu mai există niciun dubiu. O să ne prăbuşim. Păcat că ne vom prăbuşi în munţi. În felul acesta, nu există nici cea mai vagă posibilitate de a supravieţui. Zona este extrem de abruptă, şi nu ai avea loc să parchezi nici măcar o bicicletă, darămite un 747.

Can you picture what will be ...

Aşa că lumea ţipă.

Căpitanul nici măcar nu se mai sinchiseşte să ne mintă. E prea preocupat să redreseze avionul, ca să respecte sloganul companiei.

Cu noi mergeţi până unde nimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct în groapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine mă apucă violent de mână, şi îi simt palma transpirată cum se lipeşte de braţul meu, îi văd ochii lărgiţi şi miraţi şi indignaţi, îi văd figura descompusă într-un rictus care nu îşi dă seama ce anume vrea să reprezinte şi aud în căşti:

Desperatly in need ...of some ... stranger’s hand ...

Mai trag o gură de aer în piept, şi îmi dau seama că s-ar putea ca toată viaţa să fi suferit de ataraxie şi doar acum să aflu asta. Păcat. Cineva vomită zgomotos în masca de oxigen, şi se sufocă cu propriile lichide regurgitate, o bătrână se ridică de pe scaunul ei şi încearcă să alerge către coada avionului, în rampă, dar avionul se înclină înainte şi mai tare, iar femeia se desprinde de pe podea şi cade liber până în capătul celălalt al avionului, unde se izbeşte de uşa bine închisă a segmentului de compartiment. Sângele începe să îi curgă repede din ceafa zdrobită, şi, din cauza lipsei de gravitaţie din interiorul avionului care se prăbuşeşete în gol, picături roşii încep să plutească liber, mânjind feţele celorlalţi pasageri.

Driver, where you takin’ us ...

Cu noi zburaţi până la capăt.

Aşa că ne prăbuşim. Îmi simt ochii împinşi în ceafă, şi îmi spun:

This is the end ...

My only friend, the end ...

It hurts to set you free ...

Aripa din stânga se îndoaie cu un zgomot abraziv, apoi se rupe, şi ia cu ea coada avionului.

The end of laughter and soft lies ...

Cealaltă aripă se rupe şi ea din cauza flapsurilor îndoite care au o rezistenţă prea mare la aer.

The enf of nights we tried to die ...

Reuşesc să deschid jaluzelele hubloului meu şi văd o stâncă neagră, parţial acoperită cu zăpadă, şi stânca se apropie de noi cu viteză, plexiglasul hubloului meu crapă de la presiune, ceva legat de legea Boyle-Mariotte inversată, dar în clipa asta nu mai reţin detalii, oamenii din jurul meu au încetat – în mod ciudat – să mai ţipe, şi în avion pluteşte o linişte care parcă ţiuie, îmbibată cu sângele care levitează şi el şi se lipeşte pe feţele noastre şi apoi o lumină ne despică pe toţi şi ...

This is the end.

Greaţă, volumul XIV

Ură pentru necunoscut

Se gândea la toate femeile acelea, cu zâmbetele lor reci, arse cu fierul pe feţele lor.

Se gândea la trupurile lor virginale, frumoase, şi cu care era totuşi ceva în neregulă, erau - la o privire mai atentă - respingătoare, nu făceau decât să arunce un iz respingător şi o umbră mohorâtă asupra celui mai frumos şi esenţial act dintre un bărbat şi o femeie. Cu trupurile asemeni unor fructe neculese şi uscate pe dinăuntru, care aşteaptă iarna să le şteargă din memorie.

Se gândea la felul în care îşi găseau cuvintele în aşa fel încât făceau totul să pară murdar şi greşit. Tot ce ele nu cunoşteau, tot ce ele nu aprobau, tot ce ele nu vroiau ... fete bătrâne cu himene de oţel şi cu dinţii încleştaţi. Cu buze rujate inutil şi perfecţionist, care nu acceptau săruturi, printre care limba nu putea pătrunde deloc.

Se cutremură cuprins de un fior şi, cu privirea înceţoşată şi dinţii strînşi, îşi spuse că prietenia asta sterilă şi ascetică dura deja de prea multă vreme, şi că era vremea să o sufoce cu chiar veşmântul care o proteja.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 144

Ah, să fii neputincios ...

În ţara laptelui şi a mierii, în ţinutul sângelui şi al lacrimilor, peste noapte are loc o nouă coup d’etat. Evident, populaţia nu este alarmată, nici măcar vag afectată. Oricum, în mare parte din timp nu se ştie cine conduce ţara. Este ca şi cum un nor negru învăluieşte clădirea preşedinţială, şi norul nu poate fi străpuns de nicio privire. Totul se petrece în cea mai mare clandestinitate. Ca şi cum ţara este furată, bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă. A doua zi oamenii se vor trezi în gol, şi alte mâini vor fi trecut deja la cârma ţării. Ca şi cum ţara e schimbată, centimetru cu centimetru. A doua zi oamenii se vor trezi în celălalt capăt, iar picioarele se vor dovedi prea plăpânde pentru un drum atât de anevoios.

Bărbaţi, femei, copii, totul e apăsat. Ce poate speria inimile oamenilor în aşa hal încât războinici să plângă chirciţi în vreun colţ în care lumina lămpilor nu bate ?

Îşi ţin sufletele ascunse în borcane, ascunse şi ele la rândul lor sub chiuvete murdare. Şi scot sufletele doar la lăsarea serii, pentru a se înveşmânta în ele, pentru că purtarea sufletului în mod constant uzează trupul, fiindcă afară iarna nucleară şuieră în jurul oaselor, fiindcă e frig, iar luna e o amantă crudă.

Vremurile atârnă grele deasupra tuturor, dar un vechi proverb canibal susţine că toţi oamenii sunt la fel de buni.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 140

Zile de cocaină vs. Glamorama

Mă trezesc de dimineaţă, soarele îmi răneşte ochii printre jaluzelele trase, aşa că mă îmbrac cu blugii mei albaştri şi tricoul gri cu mâneci verzi, şi ies pe uşă afară, călcând până la ieşire pe coapsele unui tip şi pe degetele unei tipe şi pe ţâţele unei alte tipe care stă trântită pe burtă în aşa fel încât prin chiloţi i se poate vedea anusul.

Afară sunt 1000 de grade şi pare că mă plimb pe suprafaţa soarelui, iar câinii vecinului mă latră cu glasurile cavernoase, iar eu îmi scot ochelarii de aviator din buzunuar, şi odată cu ei scot şi o pisică gri care mă priveşte curioasă, apoi îmi arată dinţii subţiri şi ascuţiţi, apoi fuge să se adăpostească la umba unui copac.

Îmi pun ochelarii pe nas şi mă uit în jur, văzând că am ajuns în mijlocul unei intersecţii, iar şoferii mă claxonează turbaţi, dar eu nu aud decât un sunet înfundat, ca şi cum cineva ar cânta lângă cada plină cu apă în care eu sunt scufundat.

Trec pe trotuar, şi soarele îmi arde ceafa asudată iar eu transpir vapori unsuroşi de MDMA şi acid ibotenic, îmi afund mâinile în buzunare şi grăbesc pasul, să ajung odată la Furnicar, să mă văd în faţa mesei pline de pastile şi pacheţele cu ciuperci şi ierburi, să le adulmec, să le aleg, să îi promit că i le plătesc, fiindcă nu cred că mi-am luat portofelul la mine.

Picioarele mi se împleticesc şi sunt pe cale să cad, dar mă agăţ de o băbuţă care se chinuie să păşească cu un cadru de aluminiu superuşor pe cimentul alb. Băbuţa mă priveşte din spatele lentilelor ei fund-de-sticlă care sunt groase de o palmă cu nişte ochi răi şi îşi deschide gura care este o grotă din care lipsesc stalactitele şi stalagmitele, şi şuieră spre mine cuvinte de ocară care cad pe urechile mele surde şi mă scuipă pe tricoul meu gri cu mâneci verzi, o flegmă bătrânească, plină de amărăciunile asfinţitului vieţii, dar eu nu o bag în seamă, murmur ceva de genu’ „Dă-te dracu’ din calea mea, stafidă ambulantă !” şi mă împleticesc mai departe spre Furnicar.

Furnicarul e un tip cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine, deci pe la vreo 20 de ani, care a început cu marijuana prost coaptă, a trecut prin tetrametiletiltriptamină, dextromethorphan, LSD şi am auzit că a băgat şi Promazine. Ăsta din urmă se foloseşte pe cai. Furnicarul e mereu cu capul între ciocan şi nicovală din cauza drogurilor, şi îi place să experimenteze, dar o face cu cap, dacă se poate spune că cineva poate lua „cu cap” tranchilizante pentru rinoceri africani. Ajung la uşa lui, şi bat cu energie, dar sunetele care se aud sunt cele de sticlă spartă, de parcă aş fi aruncat un bolovan prin fereastra lui în loc să bat cu degetele în uşa de la intrare, şi în final apare la uşă Diana, care e prietena superslabă a Furnicarului, arată foarte Uma Thurman pe vremea când juca în „The Avengers”, şi poartă doar o pereche subţire de boxeri albi cu buline roşii, pe sub care i se vede părul pubian întunecat ca o oază de plăcere, şi un tricou până sub ţâţe, şi mă gândesc, uau, ţâţele alea, băga-mi-aş pula, ce i le-aş suge ! apoi îmi dau seama că mă holbez la ea şi un fir subţire de salivă îmi atârnă din gură, dar sunt sigur că nu o să îi spună nimica Furnicarului.

Nu au mai făcut sex de luni de zile, fiindcă Furnicarului nu i se mai scoală nici dacă bagă o găleată de Viagra cu vodkă şi tequila, din cauza drogurilor. Îmi spun că poate am o şansă să intru în vaginul ei, dar acum am alte treburi mai importante, aşa că atunci când îmi face semn să intru, şi îmi întoarce spatele arătându-mi bucile alea rotunde, fac un pas peste parg, dar mă dau înapoi fiindcă era cât pe ce să calc pe o mâţă gri care mă priveşte o clipă curioasă, apoi îmi arată dinţii şi dispare, iar eu nu pot scăpa de o senzaţie de presque-vú.

Furnicarul stă tolănit pe un fotoliu în semiîntunericul din bucătăria lui mizerabilă şi îi strigă Dianei să îi mai aducă o fiolă de protoxid de azot şi un pic de CBD, iar ea care e atât de Uma, strigă ceva din baie, dar el nu o ascultă şi ţipă la ea că e o curvă împuţită care nu face diferenţa dintre zi şi noapte, îmi spune să mă aşez pe un scaun lângă el şi îmi oferă o linie de cocaină lungă de 25 de centimetri şi atât de groasă încât nu aş putea să o inspir nici cu gura larg deschisă, dar eu refuz politicos şi îl întreb dacă are ceva mescalină îmbunătăţită chimic, el se holbează la mine de parcă aş avea o pulă în loc de limbă şi îmi face cu ochiul să îl urmez în camera lui, unde îşi ţine sculele şi marfa, deschide uşa şi o pisică gri sare afară, ne priveşte curioasă apoi fuge în living, Furnicarul înjură şi apoi îmi arată o masă plină cu pacheţele şi cutii transparente, mie îmi cade falca iar el nu se poate opri din râs.

Ne apropiem de masa lui şi el îşi caută singur protoxidul acela de azot pe care i-l ceruse Dianei, în timp ce eu mă holbez la panoplia de CHESTII pe care le are acolo, şi toate sunt atât de BUNE încât SCULA mi se întăreşte. Are procaină, dibucaină, methoxiflurant, morfină, ketamină H3, nalbufină, bufotenină, LSDx2, STP şi perla colecţiei este bromodimetoxifenilmetiletanamina, cu o potenţă incredibilă în spectrul halucinogen şi ale cărei efecte durează până la 10 futute de ore. Dar eu (din păcate) nu sunt Furnicarul, şi acasă lumea mă aşteaptă să mă întorc cu mescalină, câteva grame de cocaină, un pachet de „Văduva albă” şi nişte pastile foarte frumoase, de culoare azurie, pe nume Halcion.

Furnicarul îmi pregăteşte pachetul cu cumpărături, şi îmi spune cât face totul şi că nu mai am cont la el, că furnizorii s-au cam futut de cap şi buzunarele sunt strânse, adică mai strânse decât de obicei şi vreai bani gheaţă, în momentul ăla, ca dacă nu îmi sparge capul, eu zic „Okei, maestre, relaxează-te, acuma te plătesc !” şi bag mâna în buzunarul blugilor, sperând să găsesc acolo portofelul că altfel ăsta e în stare să mă fută şi să mă omoare (nu neapărat în ordinea asta) fiindcă nu e pe treaba lui atunci când e pe prafuri, şi scot mâna trasnpirată din buzunar, şi de acolo cade o pisică gri, care ne priveşte mirată, apoi văd că ţin în mână un teanc de bancnote mototolite pe care i-l întind Furnicarului şi iau din mâna lui pachetul şi o întind spre casă, iar în urma mea el nu se poate opri din râs.

Afară sunt 999 de grade şi îmi simt buzele arse de soare, aş mânca zahăr cu lingura direct din borcan şi văd că începe o ploaie măruntă la câţiva metri în stânga mea, aşa că grăbesc pasul şi văd că în urma mea aleargă o pisică gri, iar în urma ei aleargă altă pisică gri, iar în urma lor aleargă un milion de pisici gri, cu ochii verzi ca în melodia aia a lui Bowie, şi pisicile nu clipesc deloc, ceea ce e foarte răscolitor, aşa că mă pomenesc alergând. Şi alerg, şi alerg, şi alerg până când venele îmi pompează acid. Apoi mai alerg un pic.

Ajung acasă, trântesc uşa în urma mea şi mă duc direct în bucătărie, am uitat deja de pisicile gri şi de ploaie, iar toată lumea pare să se fi trezit brusc la viaţă fiindcă mişună în jurul meu, cu acele şi cu seringile şi cu foiţele şi cu garourile lor futute, să îşi ia doza, să lingă filonul, să mă pupe în cur, iar eu îmi înfig acul rece în venă şi dinţii aproape că îmi pleznesc de anxietate, zăbala îmi scapă printre buzele arse şi transpiraţia se evaporă de pe mine când un val de căldură plăcută mă cuprinde şi ceilalţi se gândesc să facă dragoste, sex se vede în privirile lor moarte, prietena mea, care poate fi foarte Marilyn dacă am băgat destul praf în mine, apasă pe un buton şi undeva după perdea începe să cânte „Desolation Row”, deci ştiu că pentru următoarele 11 minute şi 21 de secunde voi fi în iadul celor ultraromantici, o iau de după gât şi vreau să merg cu ea în baie să îi ling interiorul coapselor arcuite şi să îi gâdil buricul pe dinăuntru, ceea ce şi facem, iar când am terminat ies pe coridor şi fac exact UN PAS până în livingul nostru unde în loc de băieţi şi fete care îşi ling orificiile şi fum şi muzică proastă văd o mulţime de pisici gri care mă privesc curioase şi apoi eu fac un pas spre mine.

Greaţă, Volumul XIV

Pagina 54

Băură cafeaua în linişte, schimbând doar priviri. Apoi Ariadne îi spuse:

– Încerc mereu să îmi dau seama ce fel de expresie ai pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici.

Rob ridică sprâncenele, mai sorbi din cafea, apoi întrebă:

– Păi, ce expresie am pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici ? La ce concluzie ai ajuns ?

– Nu ştiu exact, se fâstâci Ariadne. – E un fel de mulţumire, ca după o treabă grea, dusă la bun sfârşit.

– Aşa ...

– Dar mai e şi un fel de maliţie, ca şi cum faptele bune pe care le-ai făcut sunt doar un paravan. Ca şi cum, făcându-le, ai distras atenţia oamenilor de la adevărata faptă, spuse ea, şi îşi înăbuşi un zâmbet.

– Hm, făcu Rob, şi care e adevărata faptă ?

– Nu ştiu încă, dar voi pătrunde secretul ! îi făcu ea cu ochiul. – Oricum, cert e că mereu arăţi de parcă tocmai ai făcut ceva diabolic ! râse ea, gândindu-se la lipsa de realism a gândului.

Rob se mulţumi să zâmbească, ca să dea impresia că lua în considerare ideile ei.

Ariadne se ridică de la masă şi trecu pe lângă el în drum spre baie. Îşi trecu mâna prin părul lui des, şi şopti:

– Eşti micul meu diavol încornorat, zâmbi ea.

Când femeia ieşi de la duş în picioarele goale şi cu apa picurându-i de pe păr pe podea, Rob plecase de mult.

Rob îşi încheie ultimul nasture al cămăşii şi îşi strânse nodul de la cravată atât de tare încât îl durea, dar măcar îl făcea să uite de vântul tăios care îl străpungea prin sacoul său de lână ca şi cum ar fi fost un cuţit trecând printr-un măr.

Se gândea că lucrurile începeau să scape de sub control şi cu Ariadne.

Se instalase deja un vag sentiment de apartenenţă. Îl simţea ca un gust amar în gură. Ea începea să folosească – inconştient, fără îndoială – pronume posesive tot mai des. Deşi nu discutaseră efectiv problema oficial, Ariadne ştia – sau trebuia să ştie – că între ei era exclusă o relaţie serioasă.

Ariadne era o tipă cum rar întâlnise. Şi se purta conform vârstei, nu conform numărului de la pantofi. Şi poate nu era nimic alarmant în vorbele ei, dar ...

Mai bine să iei măsuri, înainte să fie prea târziu !

... nu putea risca ca situaţia să ia o turnură spre rău. Ce aveau ei doi era ceva destul de calculat încât să nu trebuiască să îşi facă griji, în mare parte a timpului. Avea nevoie de cineva care să nu îşi pună mereu întrebări în legătură cu natura relaţiei lor ...

Ce avem noi acum ? Cum se cheamă chestia asta care îşi face culcuşul între noi, atunci când se lasă seara ?

... în legătură cu sentimentele lui ...

Mă iubeşti ? Ţii la mine ? Îţi pasă de mine ?

... în legătură cu aşteptările lui ...

Ce vrei de la mine ? Spune-mi ce vrei, şi o fac ! Vreau doar să te văd fericit !

Avea nevoie de o persoană căreia să îi pese de relaţia lor exact atât de puţin cât îi păsa şi lui.

Nu avea nevoie de încă o fantomă care să îl urmărească peste tot.

Spera din tot sufletul ca Ariadne să nu se dematerializeze pentru el. Spera ca ea să rămână mereu aceeaşi femeie puternică şi inteligentă care ştia care era situaţia, şi cât de periculos şi de dificil ar fi fost să încerce să schimbe ceva.

Poate nu era nimic în cuvintele ei.

Dar poate era.

Poate cuvintele ei trasau forma lucrurilor ce vor veni. Îi plăcea expresia asta. Suna foarte apocaliptic. Şi mult mai bine decât „o mie de ani de întuneric şi durere”. În fond, asta nu era ţara laptelui şi a mierii, ci ţinutul sângelui şi al lacrimilor.

Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.

Îl alintase, îl posedase şi îl flatase. Toate astea printr-o singură replică.

Îi plăceau poreclele care nu (mai) aveau nimic în comun cu realitatea. Adică, de exemplu, un tip e poreclit „grasul” sau „piticul”, iar apoi slăbeşte sau se înalţă, dar e strigat în continuare „grasul” sau „piticul”. Şi în acest sens, îşi aduse aminte de o discuţie pe care o purtase mai demult cu un prieten.

– Mai ţii minte cât ne distram pe tema asta ? îl întrebase prietenul pe Rob şi pe încă o tipă care se afla la masa lor. – Ţin minte că îl strigam pe Rob „virginelul”, şi el răspundea, foarte afectat: – „Singurul motiv pentru care sunt încă virgin e acela că nu îmi pot scoale pula din gura mă-tii, s-o mai bag şi altundeva !” Nu am auzit în viaţa mea o replică mai bună !

Mda.

Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.

Se purtase cu el de parcă era animalul ei de companie. Îl făcuse să dea din coada imaginară, şi, recunoştea că, într-un mod şi dintr-un motiv stupid, îi plăcuse. Îi lipseau dulcegăriile astea de dimineaţă, sau de după sex, conversaţiile banale la o cafea, în bucătărie, prostii de genul ăsta. Iar acum îi era ruşine că lua în considerare întâmplarea, că se gândea la ea, că o lăsa să îi ocupe timpul.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Nu vroia să dea glas gândului, dar Ariadne devenise un adversar. El primise premiul deja, dar nu jucase jocul.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Nu pe dracu’ nu !

Doamne, cât de tare îl strângea gulerul cămăşii. Îşi desfăcu ultimul nasture cu nervozitate. Uite, acesta era un motiv bun pentru a te bucura de bătrâneţe. Gâtul ţi se fleşcăia şi ţi se subţia, iar gulerele care te strângeau deveneau confortabile. Ce gânduri îi treceau prin minte !

Apoi trecu iarăşi la Ariadne.

Se gândea că o săruta le fel cum le săruta pe celelalte. Ca şi cum îi păsa. Ca şi cum vroia să fie cu ele. Ei bine, acest din urmă gând nu era în totalitate neadevărat, dar, exista un motiv bine definit pentru care se preta la aşa ceva. Şi o dată ce scopul era atins, interesul lui pentru ele, totul se disipa, asemeni fumului împrăştiat de vânt peste un câmp plin de trandafiri.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”