Băură cafeaua în linişte, schimbând doar priviri. Apoi Ariadne îi spuse:
– Încerc mereu să îmi dau seama ce fel de expresie ai pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici.
Rob ridică sprâncenele, mai sorbi din cafea, apoi întrebă:
– Păi, ce expresie am pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici ? La ce concluzie ai ajuns ?
– Nu ştiu exact, se fâstâci Ariadne. – E un fel de mulţumire, ca după o treabă grea, dusă la bun sfârşit.
– Aşa ...
– Dar mai e şi un fel de maliţie, ca şi cum faptele bune pe care le-ai făcut sunt doar un paravan. Ca şi cum, făcându-le, ai distras atenţia oamenilor de la adevărata faptă, spuse ea, şi îşi înăbuşi un zâmbet.
– Hm, făcu Rob, şi care e adevărata faptă ?
– Nu ştiu încă, dar voi pătrunde secretul ! îi făcu ea cu ochiul. – Oricum, cert e că mereu arăţi de parcă tocmai ai făcut ceva diabolic ! râse ea, gândindu-se la lipsa de realism a gândului.
Rob se mulţumi să zâmbească, ca să dea impresia că lua în considerare ideile ei.
Ariadne se ridică de la masă şi trecu pe lângă el în drum spre baie. Îşi trecu mâna prin părul lui des, şi şopti:
– Eşti micul meu diavol încornorat, zâmbi ea.
Când femeia ieşi de la duş în picioarele goale şi cu apa picurându-i de pe păr pe podea, Rob plecase de mult.
Rob îşi încheie ultimul nasture al cămăşii şi îşi strânse nodul de la cravată atât de tare încât îl durea, dar măcar îl făcea să uite de vântul tăios care îl străpungea prin sacoul său de lână ca şi cum ar fi fost un cuţit trecând printr-un măr.
Se gândea că lucrurile începeau să scape de sub control şi cu Ariadne.
Se instalase deja un vag sentiment de apartenenţă. Îl simţea ca un gust amar în gură. Ea începea să folosească – inconştient, fără îndoială – pronume posesive tot mai des. Deşi nu discutaseră efectiv problema oficial, Ariadne ştia – sau trebuia să ştie – că între ei era exclusă o relaţie serioasă.
Ariadne era o tipă cum rar întâlnise. Şi se purta conform vârstei, nu conform numărului de la pantofi. Şi poate nu era nimic alarmant în vorbele ei, dar ...
Mai bine să iei măsuri, înainte să fie prea târziu !
... nu putea risca ca situaţia să ia o turnură spre rău. Ce aveau ei doi era ceva destul de calculat încât să nu trebuiască să îşi facă griji, în mare parte a timpului. Avea nevoie de cineva care să nu îşi pună mereu întrebări în legătură cu natura relaţiei lor ...
Ce avem noi acum ? Cum se cheamă chestia asta care îşi face culcuşul între noi, atunci când se lasă seara ?
... în legătură cu sentimentele lui ...
Mă iubeşti ? Ţii la mine ? Îţi pasă de mine ?
... în legătură cu aşteptările lui ...
Ce vrei de la mine ? Spune-mi ce vrei, şi o fac ! Vreau doar să te văd fericit !
Avea nevoie de o persoană căreia să îi pese de relaţia lor exact atât de puţin cât îi păsa şi lui.
Nu avea nevoie de încă o fantomă care să îl urmărească peste tot.
Spera din tot sufletul ca Ariadne să nu se dematerializeze pentru el. Spera ca ea să rămână mereu aceeaşi femeie puternică şi inteligentă care ştia care era situaţia, şi cât de periculos şi de dificil ar fi fost să încerce să schimbe ceva.
Poate nu era nimic în cuvintele ei.
Dar poate era.
Poate cuvintele ei trasau forma lucrurilor ce vor veni. Îi plăcea expresia asta. Suna foarte apocaliptic. Şi mult mai bine decât „o mie de ani de întuneric şi durere”. În fond, asta nu era ţara laptelui şi a mierii, ci ţinutul sângelui şi al lacrimilor.
Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.
Îl alintase, îl posedase şi îl flatase. Toate astea printr-o singură replică.
Îi plăceau poreclele care nu (mai) aveau nimic în comun cu realitatea. Adică, de exemplu, un tip e poreclit „grasul” sau „piticul”, iar apoi slăbeşte sau se înalţă, dar e strigat în continuare „grasul” sau „piticul”. Şi în acest sens, îşi aduse aminte de o discuţie pe care o purtase mai demult cu un prieten.
– Mai ţii minte cât ne distram pe tema asta ? îl întrebase prietenul pe Rob şi pe încă o tipă care se afla la masa lor. – Ţin minte că îl strigam pe Rob „virginelul”, şi el răspundea, foarte afectat: – „Singurul motiv pentru care sunt încă virgin e acela că nu îmi pot scoale pula din gura mă-tii, s-o mai bag şi altundeva !” Nu am auzit în viaţa mea o replică mai bună !
Mda.
Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.
Se purtase cu el de parcă era animalul ei de companie. Îl făcuse să dea din coada imaginară, şi, recunoştea că, într-un mod şi dintr-un motiv stupid, îi plăcuse. Îi lipseau dulcegăriile astea de dimineaţă, sau de după sex, conversaţiile banale la o cafea, în bucătărie, prostii de genul ăsta. Iar acum îi era ruşine că lua în considerare întâmplarea, că se gândea la ea, că o lăsa să îi ocupe timpul.
Adevărul este că nu este nimic grav.
Nu vroia să dea glas gândului, dar Ariadne devenise un adversar. El primise premiul deja, dar nu jucase jocul.
Adevărul este că nu este nimic grav.
Nu pe dracu’ nu !
Doamne, cât de tare îl strângea gulerul cămăşii. Îşi desfăcu ultimul nasture cu nervozitate. Uite, acesta era un motiv bun pentru a te bucura de bătrâneţe. Gâtul ţi se fleşcăia şi ţi se subţia, iar gulerele care te strângeau deveneau confortabile. Ce gânduri îi treceau prin minte !
Apoi trecu iarăşi la Ariadne.
Se gândea că o săruta le fel cum le săruta pe celelalte. Ca şi cum îi păsa. Ca şi cum vroia să fie cu ele. Ei bine, acest din urmă gând nu era în totalitate neadevărat, dar, exista un motiv bine definit pentru care se preta la aşa ceva. Şi o dată ce scopul era atins, interesul lui pentru ele, totul se disipa, asemeni fumului împrăştiat de vânt peste un câmp plin de trandafiri.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu