Lămâie

De câte ori mă gândesc la ea, îmi pot auzi sângele cum vuieşte prin tâmple, şi muşchii cum îmi strâng oasele, şi mă trezesc că respir greu, de parcă tocmai am descărcat o tonă de nisip cu găleata. Timpul trece spre ziua de mâine, mai bine spus ţâşneşte spre mâine numai ca să îmi demonstreze că nici acea zi nu e ziua mea norocoasă. Că încă nu am găsit curajul de a accepta respingerea, de a accepta că, de fapt, nu merit, că nu O merit, că nici nu se gândeşte la mine, dacă a făcut-o vreodată, că m-am amăgit singur, şi că asta e răsplata visătorului idiot, asta e răsplata pentru că am devenit ceea ce mi-am promis că nu voi deveni niciodată. De fapt, toţiajungem în punctul acesta la un moment dat, iar dacă se întâmplă să NU se întâmple asta, atunci putem spune fără regret că viaţa noastră nu e decât o cutie goală.. Eu încă mai aştept ca viaţa să mi se umple, iar dacă de la sine nu se va întâmpla acest lucru, sper să găsesc curajul şi determinarea să o umplu eu. Şi nu ştiu de ce, dar presimt că eu voi fi cel care va trebui să facă asta. În fond, dacă vrei ceva făcut cum trebuie, fă-l singur. (...) Poate că ea nici nu mă (mai) ia în considerare. De oricâtă singurătate ai avea parte, niciodată nu e de ajuns să te facă să îţi dai seama că ... nu îţi place să fii singur. Ori de câte ori ţi se pare că e bine să fii singur, adu-ţi aminte de cuvintele astea: singurătatea face un singur lucru – te amorţeşte, şi îţi amorţeşte si sufletul.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 50

...

Ea e cea mai perfecta. Şi chiar dacă ştiu că ceea ce tocmai am scris e o mare prostie, fiindcă „perfectă” nu are grad de comparaţie, aş vrea să militez pentru introducerea unui asemenea grad de comparaţie pentru „perfectă”, fiindcă „perfectă” nu e de ajuns pentru a o descrie. Na, uite că am contribuit şi eu la îngroşarea folclorului în materie de idolatrizare şi iubire. Ea e ca materia cu nouă dimensiuni. Singura care o poate descrie e matematica. Limajul omului nu se descurcă cu aşa ceva. Pot numai să mă învârt în jurul ei, şi să sper că o să mă observe, şi că totul va fi bine în final ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 43

Nu mai ştiu ce vreau (dacă am ştiut vreodată)

Cât de rău se poate sfârşi o zi atât de frumoasă ? Foarte rău, dacă mă întrebaţi pe mine. M-am trezit azi dimineaţă şi mă simţeam ca şi cum aş fi putut face orice. Îmi doream să pun mâna pe telefon şi să îmi schimb după-amiaza. Nu s-a întâmplat aşa ceva. Cineva (nu sunt sigur exact CINE) nu era acolo unde ar fi trebuit să fie, sau când ar fi trebuit să fie (...). Aşa că mi-am petrecut ziua singur, mereu singur, mereu singur, ca blocat într-o eroare de timp, într-o buclă fără ieşire, tocmai fiindcă mi se părea că iesirea arată ca intrarea, şi o ocoleam. Ironic faptul că salvarea să semene atât de mult cu condamnarea. Să nu ai curajul să faci ceva tocmai fiindcă ţi se pare că ai numai şanse de eşec ... povestea vieţii mele. Şi când în final curajul îl găseşti, sau, mai bine spus, când nu mai ai nimic de pierdut, trenul a plecat de mult. De fapt, nici nu ştiu de ce mă mai chinui ? Trenul încă nu a plecat, dar eu aşa mă simt. Abandonat, pe peron, cu buzele lipite una de alta, fără să strig ce vreau să strig cu adevărat. Aş putea, dar nu o fac. De ce ? Şi epistola asta ... oricum nu va ajunge acolo unde trebuie. Nu am scris adresa pe ea, fiindcă oricum nu contează. Şi dacă aş scrie-o, tot nu ar ajunge acolo unde trebuie, fiindcă nu sunt The Most Interesting Man in The World (râd – dar numai eu, fiindcă e o glumă privată). Aşa că mă aşez înapoi pe scaun, şi strălucirea din ochi mi se stinge încet ... încet ... încet ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 40

Ceva rău spre mine se îndreaptă

ALEXIA stătea pe balcon. Vacanţa era pe terminate şi se plictisea. Nu mai era nici vreme de plajă, cu discotecile o lăsase mai uşor, ca să nu îşi atragă urgia tatălui ei pe cap. Singurele lucruri pe care le mai făcea era să se plimbe prin oraş cu câinele ei, Câine, şi să citească, dacă dădea peste ceva cărţi bune prin biblioteca sterilă a părinţilor.

Dar astăzi nu se plimbă prin oraş cu Câine şi nici nu citi nimic. Stătea rezemată de balustrada balconului, şi se gândea la palma pe care i-o trase vecinului în urmă cu o zi. Îşi amintea că apoi se întoarse în camera ei şi plânse în hohote cam un sfert de oră.

Apoi se gândise la el. Era ceva în legătură cu el, care mereu o făcuse un pic geloasă pe dama aceea cu care se afişa el în public. Şi mereu o enervase faptul că el nu se uita niciodată la ea. Sigur, înainte era mică – avea doar 10 ani când se mutaseră. Dar crescuse, se împlinise. Toată lumea i-o spunea, de la mic la mare, bărbaţi şi femei. Nimeni nu se sfia să îi admire curbele feselor ferme sau tăietura uşor şerpuită a abdomenului, atunci când purta tricouri strâmte.

Nimeni, în afară de EL.

Pentru el nu exista. Şi deşi nu observase asta decât recent – adică în urmă cu o zi –, i se părea că trăieşte cu decepţia asta de când e lumea. Cum era posibil ca unui bărbat care o are în faţă toată ziua, să nu îi scape – din greşeală măcar –, o laudă la adresa ei ?

Acest lucru era dincolo de puterea ei de înţelegere. Şi totodată, acesta era marele mister care o atrăgea spre el. Acesta era marele mister care o făcea să se întrebe noaptea, când degetele i se strecurau prin chiloţei, oare cum îi arată abdomenul, oare el cum strânge în braţe o femeie cu care face dragoste ... Întrebări pe care nu şi le punea în legătură cu majoritatea. Ceilalţi erau triviali. Îi spuneau ce „cur bombat ai” sau „ce picioare de balerină ţi-a dăruit maică-ta” sau pur şi simplu, un „ce te-aş fute” aruncat la beţie, atunci când, de nervi, nu mai ştiau cum să o abordeze, cum să o facă să le sară în pat.

Chestii de genul acesta nu o mai interesau de mult.

Dar să nu fii băgată în seamă când meritai asta cu desăvârşire ... asta era altă poveste. Una pe care nu o cunoştea ... încă.

Era familiarizată cu regula psihologică conform căreia, dacă ceva era repetat de destul de multe ori, devenea un adevăr, şi era conştientă că posibilitatea ca ea să fie urâtă, dar lumea să îi spună că e frumoasă nu putea fi exclusă. Cu toate astea, aceste gânduri sfârşeau prin a fi gonite. Cum putea lumea să îi joace aşa o festă ? Cum putea să adune atâtea laude şi atâta admiraţie, de la toţi din jurul ei, dacă nu era un sâmbure de adevăr în spusele lor ?

Privi spre oraş, cum luminile i se aprindeau, şi seara se lăsa peste el, punctuală, ca întotdeauna.

Fragment din „Cutia: o poveste a obsesiei”

Capitulo Sexto

Preotul trase maşina pe dreapta. Ieşi afară şi merse până în capătul străzii. Acolo, făcu la dreapta, şi dădu într-o alee. Soarele bătea direct în jos, pe zăpada mudară şi plină de gunoaie, speriind şobolanii care căutau prin tomberoane după resturile zilei de ieri. 

Văzu la câţiva metri urmele crimei. Dungi trasate cu creta albă pe pavaj. O pată întunecată de sânge. O eşarfă subţire, din cele ce poartă casnicele în jurul gâtului, pentru estetică. Se aplecă şi o luă. În mod cert, era a ei. Nu avea ce căuta în decorul acela. O duse la nas şi o adulmecă. Mirosea urât, a gunoi şi a apă stătută. Dar el îşi închipuică mirosea a Patricia. Era uşor, dacă încerca. 

Oftă. Apoi observă că era frig. Şi acum era pe timp de zi, cu soarele bătând. Oare cât de frig fusese în seara aceea ?

Aplecat cum stătea, văzu o unghie ruptă, prinsă într-o crăpătură a pavajului. Şi unghia fusese a ei. Şi-o închipui zbătându-se, fără sens, încercând să ţină piept ... Nu reuşise.

– Nătărăilor ... chiar aţi crezut că o să plec acasă, plângând şi cu coada între picioare ? Hm, ce fel de oameni sunteţi voi ? Nu, asta nu se opreşte aici. Nu, în mod sigur nu.

Fragment din „În Frig şi Sânge”

Ochiul demonului, vol. VI (fragment)

Cum te simţi

Să poţi dormi de fiecare dată

Când ochii îi închizi ?

[...]

Cum te simţi

Să ai ceva

Ce nimeni nu-ţi poate lua ?

Un orizont sinistru,

Se chinuie o nouă zi să nască.

Norii-ntunecaţi se-agită

În jurul matricei solare.

Braţele înflăcărate

Depărtează-ncet

Marginile verzi ale rănii celeste,

Iar câteva raze reuşesc să fure

Întunericul ce domină ...

Sufletul captiv

În lacul ce se mişcă,

În irisul opac şi negru,

În ochiul demonului singur

[...]

Cheia

Afară vântul sufla cu putere. Geamurile zăngăneau puternic. Camera era întunecată, cu nuanţe de verde închis prelingându-se pe pereţii tapetaţi cu o lipsă totală de gust – hârtie maro, cu modele rombice şi cercuri concentrice. Mobila era masivă, neagră şi plină de noduri, ceea ce trăda o repezeală neprofesională, lipsă de tact şi hotărâre.

Pe o măsuţă obosită, lângă uşă, se odihneau trei obiecte: o faţă de masă plină de praf şi noduri de broderie, o vază grosolană, pictată totuşi interesant, şi o cheie. Cheia era lucioasă, cu urechea pătrată, şi trei dinţi lungi la capăt.

O oglindă imensă domina peretele din partea stângă a patului, dând impresia de decor pentru pelicule cu caracter pornografic. Era murdară pe la colţuri, semn că femeia de serviciu nu îşi prea merita banii, care şi aşa erau puţini. Un mod eficient de a se răzbuna pe patronul care dormea la recepţie. Asta, dacă hotelul ar fi fost unul select, unul pentru care mizeria din colţul oglinzii să fie considerartă o insultă la adresa locatarilor.

Dar acest hotel nu era un asemenea loc.

O dugheană. Da, ăsta ar fi termenul potrivit pentru a descrie acel loc. O dugheană împuţită, îmbibată de fum şi miros de urină stătută, de gândaci care escaladau pereţii bucătăriei, de târfe şi drogaţi care se credeau mari zei şi zeiţe ale aleilor întortocheate pe care îşi duceau vieţile.

Uşa camerei era totuşi masivă. Vopseaua kaki crăpase de mult pe ea, însă acest lucru nu interesa pe nimeni. Pe holul prost luminat se întindea, dintr-un capăt în altul, un covor prăfuit, cu aceleaşi modele rombice şi cercuri concentrice ca şi tapetul, a căror culoare adevărată nimeni nu o mai ştia. Fusese călcat în picioare – covorul – de un număr atât de mare de persoane, încât se imprimase în podeaua moale.

O scară şubredă, găurită de termite se căţăra pe perete, de la un etaj la altul. În holul principal, şase stâlpi susţineau tavanul crăpat, vopsit copilăresc, cu dungile tremurânde, ca şi cum zugravul fusese beat. La recepţie, un chel obez – patronul – sforăia cu capul în palme, pe tejgheaua slinoasă. Lumina becului din spate îi făcea chelia să strălucească. Dar nu îl interesa. Nu îl interesa faptul că nu mai făcuse baie de cinci zile, sau că purta aceaşi pereche de chiloţi de o săptămână, nu îl interesa faptul că hotelul putea să se prăbuşească peste el în orice clipă, de dărăpănat ce era. Nimănui nu îi păsa.

În ultimă instanţă, poate că nici nu avea de ce să le pese. Viaţa era o mizerie, o glumă a vreunei mame perverse, care râdea de ei în acel moment.

Şi când nimeni nu e interesat de nimic interesant, atunci timpul se opreşte, şi fiecare clipă, din trecut sau din viitor devine un prezent plictisitor.

Şi nimic nu e important. Mă rog, aproape nimic. Exista un singur obiect care va face diferenţa dintre ziua de ieri, şi cea de mâine: cheia. Cheia aceea lucioasă, cu ureche pătrată şi cu trei dinţi lungi la celălalt capăt, cheia aceea uitată pe măsuţă.

Fragment din "Pivniţa cu dragoni"

...

Pe zei, ştia cine era străinul. Era cel cu două priviri. Cel născut pentru a distruge. Ceilalţi erau, relativ inofensivi, dar acesta, acesta era ca un cancer care mergea direct la ţintă. Fiindcă el avea un destin precis definit, şi fiindcă, chiar dacă nu ar fi avut o asemenea soartă, tot în acelaşi punct ar fi ajuns. Îl cunoştea. Îl mai văzuse odată, în tinereţe, şi ştia de ce era capabil. El era securea pe lângă care toate celelalte securi păreau tocite. El era boala pe lângă care toate celelalte boli păreau a fi simple răceli. El era furtuna care făcea ca un uragan să pară o simplă briză.

Fragment din „Legenda unor cavaleri întunecaţi”

Let me, please, introduce myself: I'm a man of wealth and taste ...

A doua zi, când maică-sa intră în camera lui, primul sunet pe care Caesar îl auzi, fu un ţipăt. Primul ţipăt din viaţa lui. Un sunet înfiorător, primul dintr-un lung şir de asemenea sunete care aveau să îi domine prezenţa. Dacă în cazul majorităţii copiilor, asemenea ţipete intervin cu ocazia ruperii de braţe sau de picioare, sau în cazuri ce implică cuţite şi tăieturi adânci, la el era ceva mai curat, mai simplu.

După exact paisprezece minute şi douăzeci de secunde, mama lui dădu buzna în spitalul municipal, ţinându-l strâns în braţe. Îl aruncă[1] pe masa medicului de gardă, cerând să i se spună ce era în neregulă cu el.

Medicul îl privi, şi se dădu înapoi. Apoi îndrăzni să se apropie. Îşi scoase lanterna şi îi verifică vederea. Apoi îl palpă, îi luă pulsul, îi făcu o serie de analize de rutină, şi apoi dădu nişte telefoane. Femeia stătea lângă copilul ei, şi plângea, neînţelegând cum era posibil aşa ceva. Nu că ar fi fost neapărat ceva grav, dar era ... neomenesc. Acesta era singurul semn real că Caesar al ei păţise ceva.

Trebuie să mai menţionăm că doctorul de gardă era un om cu frica lui Dumnezeu, dar cu toate astea, rămase impasibil la teoriile femeii înnebunite. Pur şi simplu i se părea prea fantastică explicaţia ei. Aşa că mai dădu nişte telefoane. Femeia se calmase între timp, cu ajutorul unei injecţii. Îl asculta pe doctor cum vorbea la telefon. Auzi şase „îhâm”-uri, trei „da”-uri, încă un „îhâm”, încă trei „da”-uri, un „nu”, apoi încă un „da”, o pauză prelungă, un „îhâm”, un „da” şi în final un „mulţumesc”, şi apoi medicul trânti receptorul în furcă.

– Deci ?! Ce se întâmplă cu copilul meu ?

– NU ştiu, răspunse medicul dezamăgit. – Nu pot da niciun răspuns concret, fiindcă ... situaţia e fără precedent. Pare sănătos. Fizic nu e nimic în neregulă. Răspunde excelent la stimuli, testele interne au ieşit bine ... Am nevoie de timp.

Femeii îi căzu falca.

– Şi eu ce fac ? Cu el, adică ?

– Nimic. Îl luaţi acasă.

– Nu îl internaţi, nu îl ţineţi aici ? se congestionă ea.

– Nu am pentru ce să îl ţin. Vi-am mai spus, nu e nimic în neregulă cu el. Oricum, nimic detectabil. O să mă interesez, vă promit, să vă anunţ când ştiu ceva. Dar până atunci ... nu e nimic de făcut. Nu se cere nimic. Copilul dumneavoastră e perfect sănătos. Luaţi-l acasă. Vă rog. Şi nu vă mai faceţi griji.

Femeia ieşi, cu copilul în braţe.

Medicul puse iarăşi mâna pe receptor.

---

[1] Literalmente.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

(Nu) Mi-e dor

Ce vieţi meschine şi pline de lacrimi şi trudă ducem, ce amărâţi şi îndureraţi suntem, ce singuri şi neînsemnaţi murim. Ne trezim dimineaţa, bem cafeaua (dacă este) şi apoi ne vedem de treburile noastre zilnice. Muncim să plătim taxe, şi ne întoarcem acasă, între patru pereţi, la ştirile de la ora 5, la mâncarea care parcă, deşi arată în fiecare zi altfel, în mod ciudat, are acelaşi gust. Ne zgâim la vitrinele pline de căcaturi de care nu avem nevoie, şi încercăm să strângem de gât bancnota aia nenorocită, să le putem cumpăra, ca apoi să le aruncăm într-un colţ, şi să ne uităm după următorul lucru. Ştim toate astea, dar, într-un fel, nu ne pasă. Şi ce dacă mâine voi fi cu un pas mai aproape de moarte ? Şi ce dacă e încă o zi pierdută ? Vor mai fi şi altele. Şi dacă una câte una, zilele trec, şi nimeni nu pare să le observe, anii au o pondere mai însemnată. Dar şi ei trec, şi iau cu ei şansele noastre. Ce e fericirea pentru tine ? Ce condiţii trebuiesc îndeplinite pentru a simţi că fiecare nouă zi nu e un pas înspre moarte, ci un pas spre nepăsarea aceea dulce-amăruie care ne face să credem că viaţa e încă frumoasă, şi merită trăită ? Cui îi pasă de maşini puternice, şi televizoare cu plasmă, şi petreceri continue, să treacă într-o parte. Dacă stau bine să mă gândesc, mai bine rămâneţi pe loc. E mai simplu aşa. Acum, cei care vor să fie sedaţi pe veci de iubire, să încerce să se strecoare până în faţă. Fiindcă asta e situaţia. Cu ochii larg deschişi, lumea şi viaţa sunt groaznice. Dar dacă eşti injectat cu o doză suficient de mare de dragoste, care să îţi schimbe percepţia despre ce e în jurul tău, care să schimbe acel „iar avem probleme” într-un „lasă că trece, ne avem unul pe altul”, atunci ai o şansă (reală ?) să treci mai uşor peste orice. Şi aşa am început cu o chestie, şi am ajuns să spun aceeaşi prostie pe care omul o repetă de milenii. Se pare că dragostea e singura constantă din univers. Sau poate că noi suntem prea încuiaţi la minte să evoluăm dincolo de ea. Oricum ar fi, un lucru e cert: te iubesc, oricine ai fi ...

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 34