Uitaţi-vă la faţocu' lui ...

Părul ei uşor roşcat, uşor ondulat

Ar trebui să dai un telefon, îmi zice tipul de lângă mine.

Nu căuta scuze.

Nu inventa motive.

Pune mâna pe telefon, şi spune ce ai de spus.

Cere-ţi iertare pentru toate mizeriile pe care i le-ai făcut.

Sun-o.

Ia-ţi la revedere.

Sun-o.

Spune-i că o iubeşti.

Spune-i tot ce i-ai spune atunci când ai şti că peste un minut vei muri.

Fiindcă probabil că aşa va fi.

Luc e lângă noi. Nu ne poate ajuta. Are ambele braţe rupte. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoc hipotermic. Probabil că toată situaţia asta nu o să se termine bine pentru el.

Eu cu tipul de lângă mine, mai avem puţin până când se instalează edemul cerebral. Deja mă simt ameţit. Tipu’ de lângă mine zice că e doctor. Zice că o să ne sufocăm în curând.

El are coastele rupte. Şi le-a rupt atunci când am încercat să deschidem ecluza. O bară ruptă l-a izbit peste partea stângă a pieptului. Scuipă sânge negru la intervale relativ regulate.

Îl întreb dacă îl doare.

El zice că îl doare doar atunci când respiră.

Râdem, dar, e râsul amar al unor oameni care nu mai au nimic de pierdut.

Îmi zice să îmi sun nevasta. Mă rog, fosta nevastă.

Am divorţat. Adică, nu chiar, dar lucrurile nu merg prea bine. Adică, nu merg deloc bine.

Din cauza mea, desigur.

Nu o spun în sensul acela, ci chiar vorbesc serios.

O iubesc, şi ea mă iubeşte, dar lucrurile pur şi simplu merg mai mult în jos decât în sus.

Tipu’ îmi spune să o sun.

El tocmai şi-a sunat prietena. Urmau să se căsătorească. Să meargă în Polinezia, pentru luna de miere. Vise frumoase, îmi zice el.

Sun-o.

Nu mai ai prea mult timp.

Îmi întinde telefonul. Îl iau din mâinile lui tremurânde.

Sun-o.

Imediat o să ţi se stingă luminile.

Vrei să mori cu inima plină de regrete ?

Fă acum, în ultima clipă, cee ce trebuie, dacă toată viaţa ai fost un ratat.

Luc tuşeşte, apoi capul îi cade pe umăr.

Cei de sus au spus că încearcă să ne scoată de aici, dar şi ei ştiu că e degeaba. Măcar încearcă. Măcar atât să facă, după ce ne-am riscat vieţile pentru ei.

Sun-o.

Tipul îmi zice să formez cifrele.

Nu mai am mult.

Urmează hipoxia. O să mă mănânce pielea. O să mi se tulbure vederea. O să intru în şoc. Apoi convulsii. Şi în final ACIDOZĂ.

Întreb dacă o să mă doară.

Pufneşte în râs, şi îmi spune că nici nu îmi poate descrie cât de tare mă va durea.

Până şi cuvântul sună oribil. Acidoză. Parcă îmi şi închipui sângele fierbându-mi în vene.

Sun-o, îmi zice tipul ăsta.

Îmi amintesc de ea.

Aici e frig, iar ea e caldă. Miroase frumos. Nu ştiu a ce, fiindcă sunt bărbat, dar miroase frumos.

Mă gândesc la părul ei, uşor roşcat, uşor ondulat, cu vreo şuviţă atârnându-i rebelă peste frunte sau peste ureche. Cu un umăr mereu pe afară. Aşteptând să i-l sărut eu, parcă.

Încep să respir mai greu, mai rapid. Organismul începe să simtă că nu mai este aer în jurul nostru.

Mă scarpin involuntar pe gât.

Bateria telefonului pâlpâie. E aproape goală.

În timp ce vidul mă apasă, mă gândesc cum mă apăsa trupul ei, dimineaţa, când ne trezeam, şi ne prosteam printre cearşafuri, cu gurile mirosind urât. Mă trezeam cu ea deasupra mea, lingându-mi obrazul, şi şoptindu-mi să mă trezesc, deşi ştia cât de mult mă enerva chestia asta.

Îmi vine să râd. Mai am un pic şi voi muri, iar eu mă gândesc la prostii de genul ăsta.

Tipu’ de lângă mine începe să tuşească. Scuipă sânge pe pieptul hainei.

Îmi spune că e mulţumit.

Îmi spune că am făcut ce trebuia, rămânând aici, jos.

Îmi spune că cineva trebuia să rămână.

Ori noi, ori alţii.

Măcar ne-am făcut treaba cum trebuia.

Am salvat ziua.

O să fim eroi.

Lumea ne va rosti numele cu mândrie.

Cei vii ne vor mulţumi.

Trei oameni mor, ca să supravieţuiască o mie.

Un schimb corect.

Închide ochii. Îmi spune să o sun.

Formez numărul ei. Încep să tuşesc. Ochii mă dor. Am format numărul după poziţia tastelor, nu după vedere. Nu mai văd.

Telefonul sună.

Îmi amintesc ochii ei.

Cum zâmbea cu ei.

Telefonul sună.

Îmi amintesc gura ei.

Respiraţia ei caldă.

Telefonul sună.

Imaginea ei se estompează.

Bateria pâlpâie. E aproape goală.

Începe să mă doară gâtul. Simt pe limbă saliva care are gust de acid de baterie.

Lacrimi încep să îmi curgă pe obrajii murdari, din cauza durerii. Din cauza acidozei. Ce cuvânt urât.

Mai un pic. Mai rezist un pic. Să îi aud vocea, şi apoi o să mă duc acolo unde nu este nimic.

Telefonul sună.

Se face conexiunea, şi aud o voce limpede care îmi rosteşte numele.

Sunt fericit. Apoi totul se întunecă.

Greaţă, Volumul XIII

Domnişoara Lalea Frumoasă

Păpuşă fără ţâţe.

Aşa îmi spunea el.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Era ceva în felul în care rostea pronumele posesiv, care făcea să mi se ridice părul pe braţe, ca şi cum brusc s-ar fi făcut frig în încăpere. De parcă Divolul însuşi mi-ar fi spus că sunt sclava lui pe veci. Atât de multe lucruri sinistre putea să transmită prin acel pronume posesiv.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Hm ...

Stai un pic ... Mi se pare că aud uşa de la intrare deschizându-se ...

Nu, nu e nimeni.

Nu a fost mereu aşa.

Înainte eram „Domnişoara Lalea Frumoasă”, sau „Norişorul”, sau ... „Gogoşica”, sau o gamă largă de apelative atât de plăcute încât mă topeam la auzul lor, şi îmi venea să mă cuibăresc la el în braţe de parcă era ultimul lucru pe care îl făceam ... atât de dulci încât mi se stricau dinţii de la ele.

Şi o vreme a fost bine.

Până când a apărut „păpuşa fără ţâţe”.

Ce brutală e tranziţia.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Gogoşică.

Norişor.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Păpuşa fără ţâţe şi cu un ochi vânăt.

Păpuşa fără ţâţe şi cu încheietura ruptă.

Păpuşa fără ţâţe.

Asta e ceva invariabil. Celelalte vin şi trec, dar asta rămâne. Şi o spune cu un rânjet pe buze, de parcă crede cu adevărat că îmi face plăcere să aud chestia asta.

Înainte făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă..

Acum o fute pe păpuşa lui fără ţâţe.

Înainte venea de la lucru cu un buchet mare de flori pentru Norişorul lui cel Pufos.

Acum vine de la lucru cu o erecţie şi îmi strigă de pe canapea: „Treci şi ia-mi-o în gură, păpuşă fără ţâţe ce eşti !”

Îmi zice să spăl podeaua garajului.

Să îi ridic costumele de la curăţătorie.

Să mă tund.

Să nu ies din casă.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Cică femeile au o toleranţă mult mai ridicată la durere decât bărbaţii. Probabil din cauza asta suntem supuse la asemenea chinuri. Sau poate tocmai fiindcă suntem supuse la asemenea chinuri am devenit mai rezistente.

Numai un pic ...

Cred că aud uşa de la intrare ...

Nu, nu e nimeni.

Într-o zi păpuşa lui fără ţâţe a rămas gravidă.

Luam anticoncepţionale pe ascuns. Apoi am început să suspectez că el suspectează ceva. Aşa că le-am întrerupt. Am rămas gravidă. O rană vie cu un prunc în pântece. Cum să aduc în casa asta a ororilor un copil ?

N-am putut.

El a aflat abia după ce am făcut avort.

Eram în bucătărie, după procedură, şi brusc a început să îmi curgă sânge. Mi s-a prelins pe picior, pe podeaua din bucătărie, ca o amintire sumbră a crimei mele a ceea ce făcusem cu câteva ore înainte.

Eu nici nu mi-am dat seama de asta, până când el a întrebat ce am păţit.

M-a dus la spital, şi medicul i-a spus că tocmai făcusem întrerupere de sarcină.

Cum ?

Întrerupere de sarcină. Avort, domnule !

Ah, am înţeles. O pot lua acasă ?

Desigur.

Am ajuns acasă, şi când uşa s-a închis în spatele meu, am crezut că o să mă calce în picioare.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Păpuşa fără ţâţe.

Dar nu s-a întâmplat nimic.

Aş fi preferat să mă snopească în bătaie, şi să ştiu că am scăpat de ordalia asta. În schimb, am primit o nouă lecţie. Am învăţat să trăiesc cu frica ... permanent.

Nu ştiam când se va napusti peste mine. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că vorbea mai puţin. Mă ura.

Înainte se comporta ca un animal, dar măcar avea impresia să face ce trebuie, că mă iubeşte. Acum însă ... totul a devenit ură.

La început făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă.

Apoi a trecut la sex barbar.

Iar acum, totul e deja durere viol.

Acum nu mă mai fute fiindcă vrea, ci fiindcă trebuie.

Trebuie să răzbune nedreptatea pe care i-am făcut-o ! Vrea retribuţie !

Dar cum să aduc un copil în casa lui ?

Nu aveam altă soluţie.

Iar acum îmi primesc răsplata.

Vorba aia, facerea de bine, futere de mamă !

Îmi şi vine să râd. Mă gândesc cum aş arăta, cu un copil atârnat nu de o ţâţă, ci de un sfârc.

E adevărat. Nu am fost binecuvântată cu toate cele de la natură, dar să fii atât de bont pueril în legătură cu toată problema, e ... dureros.

Era o glumă pe care le-o spunea prietenilor lui, care zâmbeau stânjeniţi, apoi mă priveau cu milă. Niciunul nu îndrăznea să zică nimic.

Zicea: „Am întrebat-o pe nevastă-mea, dacă nu ai avea picioare, ai purta pantofi ? Ea îmi răspunde: Nu !”

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Zice: „Atunci eu o întreb: atunci de ce porţi sutien ?”

Păpuşa lui fără ţâţe.

Toată lumea e pe jos.

Inclusiv eu. Dar nu din cauza râsului, ci din cauza dosului de palmă.

Abia aştept să apară noul roman al lui Palahniuk. Se numeşte „Damnată”. E despre o fetiţă care într-o bună zi se trezeşte în Iad, şi neştiind de ce se află acolo, se hotărăşte să profite cât mai mult de situaţie.

Sunt foarte curioasă să văd cum poate cineva atât de firav şi de inocent să profite de o asemenea experienţă.

În fond, te poţi obişnui cu orice.

Şi Iadul poate deveni suportabil.

Eu ştiu asta.
...
Pf, iară îmi curge sânge din nas. Se pare că încă nu mi s-a vindecat rana.

Trebuie să închei aici. Aud uşa de la intrare. Trebuie să mă grăbesc jos. M-ar omorâ dacă arrr ştiii că ţin jurnalu ăăăsta. Îîmi trremurră mâna deja. Probabil că o să-ll descopereee la un moment dat. Îl aud cum urcă treptele.

Ggata, ppplec.

Păpuşa fără ţâţe semnează de ieş

Greaţă, Volumul XII

Mintea mea în trei volume, pagina 122

Lacrimi care picură de pe perdele, o inimă frântă de o mie de ori pe zi şi un soare albastru, stau toţi de vorbă, în timp ce se plimbă pe un drum prăfuit. În zare, câteva gâşte îşi iau zborul dintr-un lan de grâu. Or fi gâşte sălbatice, dacă stau bine să mă gândesc. Altfel nu văd cum ar putea zbura. Soarele nu prea mai luminează, iar acum s-a aşezat, oftând, pe iarba călduţă. Arată ca un ochi de ou aruncat într-o tigaie, de care nu se îngrijeşte nimeni. Se împrăştie peste tot, printre flori, peste petice de pământ şi peste furnicile pe care nu le vede. Inima e întreagă acum, şi-a făcut norma de frângeri pe ziua de azi. Se odihneşte. E foarte obosită. Bea câteva din lacrimile care picură de pe perdele. E foarte greu să te frângi de o mie de ori pe zi. Doare. Oricât de des s-ar întâmpla asta, nu te poţi obişnui cu durerea. Aşa că se întinde şi ea pe iarbă, peste soarele împrăştiat, şi el o ia în braţe, o încălzeşte încet, doar puţin. Lacrimile continuă să picure de pe perdele, şi se simt singure. Aşa că perdelele se apropie de locul în care soarele şi inima stau întinşi pe iarbă. Şi lacrimile sunt fericite. Pot picura pe cineva. Cineva ştie de ele. Aşa că picură mai cu spor. Seara se lasă acum de tot. Soarele e aproape stins, inima aproape nu mai bate, iar lacrimile s-au scurs aproape toate din perdele. Pacea şi liniştea îi învăluie pe toţi, şi le şopteşte cuvinte fără sens în urechi. Totul e rece, uscat şi mort. Noapte bună, şopteşte luna printre puţinii nori care îndrăznesc să o înfunte. Noapte bună.

Un testament dat dracului

Eu (...), aflat în deplinătatea facultăţilor mintale, declar că acesta este testamentul meu, şi cuprinde ultima mea voinţă în materie de succesiune.

Să trecem deci la treabă.

În calitate de executor testamentar în numesc pe (...). Numitul va duce la îndeplinire toate sarcinile pe care acest testament i le impune, împreună cu acele sarcini accesorii care sunt necesare pentru îndeplinirea celor principale. Să nu fie supărat că îl împovărez în asemenea hal şi să nu facă pe jidanu’, fiindcă va fi răsplătit pe măsură. Acuma el sigur rânjeşte, citind aceste rânduri.

Doresc ca la citirea acestui testament să fie prezente următoarele persoane: (...).

Este esenţial ca toate să fie prezente, în persoană. Lipsa oricăiera dintre ele, sau prezenţa vreuneia „prin reprezentant” se va considera ca o neîndeplinire de către porcul de executor testamentar a obligaţiilor sale. Subliniez că, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor sale, va primi muie, în loc de răsplată.

Să continuăm.

Este dorinţa mea finală ca cei prezenţi conform listei de mai sus să fie aşezaţi pe scaune conform planului anexat testamentului. Exact conform planui, că altfel ne supărăm, şi ştii ce primeşti dacă mă superi. E clar ?

Okei.

Să continuăm.

După ce toată lumea e aşezată, executorul testamentar va începe să citească celor prezenţi ultima mea voinţă, şi felul în care se va împărţi averea mea între ei.

Următorul text se citeşte tuturor celor enumeraţi în lista de mai sus, şi doar lor.

„Ţie, D., fiindcă erai doar o pată de spermă care, cumva, s-a transformat în fratele meu inept, profitând de faptul că nu eşti rezervatar, te înlătur de la moştenire ! Ha, fraiere ! Să te mai văd acum cum îţi plăteşti creditul acela pe care l-ai făcut în seara aia când am fost îm (...), şi am jucat la cazino, ca să o impresionezi pe curva aia plină de BTS-uri, ştii tu, blonda aia, nu mai ştiu cum o chema ! Pfai, ce n-aş da să-i văd faţa la cumnată-mea, când tipu’ ăsta vă citeşte rândurile astea ! Ha-ha-ha, porcule ! Aş da orice să fiu încă viu, ca să pot muri ... de râs ! =))))) Cine-i muist acuma ? Şi ştii de ce fac asta, nu ? Fiindcă pot !

Trecând mai departe.

Nepotului meu R. îi las toate cărţile mele, cu condiţia să le citească pe toate în termen de un an de la moartea mea. Daca nu eşti în stare, dezaxatule, le donez, fără condiţii, celuilalt nepot, B., care probabil le va accepta cu bucurie, şi asta nu fiindcă ar fi cine ştie ce cititor – B., toţi ştim că eşti un analfabet – dar o va face să te calce pe tine pe nervi, fiindcă ştiu cât de mult vă iubiţi. Ştiu cât de mult ţi-ar plăcea să ai pe rafturile tale de snob ediţiile limitate ale lui Alan Moore, îmi aduc aminte cum te scăpai pe tine ca o babă când ţi le arătam. Aşa că treci la treabă. Ah, şi ca să fac lucrurile şi mai interesante, lectura va fi supravegheată de B.

Ţie, F., ştiu că ţi-am promis din tot sufletul că o să îţi las apartamentul meu cu 2 camere din (...), dar ... m-am răzgândit. Nu primeşti nimc ! Cară-te dracului acasă !

Tovarăşe S., noi doi am petrecut ceva vremuri faine. Mai ţii minte când eram la tine în apartament, şi ai dat chefu’ ăla ca să sărbătoreşti că te-au dat afară de la lucru ? Doamne, cât am băut în seara aia. Şi apoi tu te-ai retras în baie, şi te-am prins încercând să îţi capsezi prepuţul ! Ha-ha-ha, Cristoase, aşa ai urlat când ţi-am dat peste mână şi ai apăsat din greşeală pe capacul capsatorului. Ţin minte cum s-au uitat la tine când te-am dus la spital =)))))))) Tu nu primeşti nimic. Vroiam doar să râdem puţin.

M., tu primeşti toate cele 2000 de DVD-uri (inclusiv discul cu scenele tăiate din Constantine pe care mori să le vezi), fiindcă ştiu că eşti un cinefil. Îţi fac donaţia asta chiar dacă mă ţineai treaz nopţile alea lungi, iar eu dimineaţa trebuia să mă trezesc devreme să merg la lucru, în timp ce te uitai la filmele tale împuţite. Fă-ţi rost de o viaţă, trogloditule ! Ah, şi poate ar trebui să menţionez faptul că toate discurile sunt zgâriate, dincolo de posibilitatea de a putea fi vizionate.

Tu, O., primeşti sistemul meu digital, cu tot ce cuprinde el: cele trei monitoare legate în serie, blocul cu matrici, deck-ul, etc. etc. Ştiu că deja salivezi, ha ? Bucură-te de felul în care arată, fiindcă nu mai e bun de nimic. Ce bine m-am simţit atunci când am ars procesoarele, şi când am topil lentilele ... Moşule, tu dai un nou sens sintagmei „parazitism social”. Doar nu crezi că eu, dintre toate persoanele o să îţi dau ţie, dintre toate persoanele, ceva pe gratis ! Ar trebui să mergi la un control, dacă ai crezut asta ! =))))))))))

Acum, probabil că vă întrebaţi cu toţii cine e blonda care stă în mijloc, pe primul rând. Păi, probabil că şi ea se întreabă cine sunteţi voi. O să lămuresc pe toată lumea. Ea este V., soţia mea. V., ei sunt familia mea. Fraţi, nepoţi, prieteni, şi ... bruneta de lângă tine e şi ea soţia mea. O cheamă P.

Da, ştiu, nu se poate spune despre mine că sunt un bărbat cuminte, dar nici voi nu v-aţi purtat exemplar cu mine.

Dar ele nu au nicio vină. Ambele sunt de bună-credinţă (adică ignorante). Prin urmare vor împărţi cota de moştenire care le revine (şi care, după calculele mele, ar constitui aproape toată averea mea). Dar, fiindcă tu, V., m-ai obligat să mă căsătoresc cu tine împotriva voinţei mele (ştii tu de ce), şi fiindcă tu, P., te-ai culcat cu fratele meu, H. – A., ştiu că eşti lângă el, plezneşte-l pe porcul ăla adulterin –, şi după aceea m-ai făcut pe mine să mă simt vinovat pentru că ai avortat copilul lui, v-am făcut amândurora o surpriză. Înainte să mor, am vândut tot ce aveam (cumpărătorii or să vină să colecteze totul în scrurt timp) şi cu banii pe care i-am obţinut am cumpărat o superbă vilă la malul oceanului, pe care o puteţi împărţi între voi. Zic că o puteţi împărţi fiindcă asta va trebui să faceţi, la propriu. Vila nu se poate vinde. Am donat folosinţa ei pe o perioadă de 20 de ani unui orfelinat. Din păcate, pe când expiră această perioadă, casa nu va mai valora nimic. Malul pe care a fost construită se erodează foarte repede, aşa că din punct de vedere economic, vila e o foarte proastă investiţie. Dar vila arată foarte bine, o să vedeţi. Puteţi merge să o vedeţi. Are două etaje, şi încăperi largi, cu ferestre înalte şi draperii de mătase care se zbat când trece vântul prin ele, parchet din lemn de cireş japonez ... aşa cum îţi place ţie, V. Sunt sigur că o să vă descurcaţi voi cumva.

Restul ... sincer acuma, chiar credeaţi că primiţi ceva ? La ce gunoaie stradale sunteţi, şi cât de bine ne-am înţeles, voi chiar aţi crezut că primiţi ceva ? =))))))))) Niciodată nu am subestimat prostia umană, şi mă bucur de asta. =))))))))) Acasă cu voi, lua-v-ar dracu’ de paraziţi ! Marş la lucru, nu la întins mâna.

Ce oameni, în pula mea !

Aaaşa ... păi cam asta ar fi. Vă mulţumesc că v-aţi învoit de la lucru şi de pe la ce întâlniri importante mai aveaţi astăzi, pentru a veni aici.

V-am ţucat, şi vă aştept să vă alăturaţi mie.”

Okei moşule, cam asta a fost tot. După ce pleacă porcii ăia, eşti liber şi tu.

Scris în întregime, şi semnat astăzi, XIII.VII.MMXI.

Greaţă, Volumul X

Brusc

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.

            Stăteam cu spatele lipit de un perete, şi din umărul stâng îmi curgea sânge.

            Nu vedeam cu ochiul drept.

            Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt.

            Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă, şi au intrat doi bărbaţi.

            Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.

            Acesta era tipul de care vorbeam.

            Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.

            Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A spus, arătând spre mine cu bărbia:

            – Îl vezi ? Vreau să sufere. Cât de tare şi cât de mult posibil. Ultimul lucru pe care îl vreau este ca tipu’ ăsta – arată iar spre mine – să fie mort sau căzut în nesimţire. Ne-am înţeles ?

            Tipul celălalt aprobă din cap.

            Uşa s-a închis, şi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.

            Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar totuşi pline de afecţiune.

            A oftat, şi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:

            – Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.

            Nu am replicat nimic. Aveam gura încleiată de frică.

            Apoi el s-a ridicat şi şi-a dat jos sacoul, şi l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.

            Am închis şi celălalt ochi, şi am răsuflat uşurat.

            În clipa următoare, am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.

            Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.

            Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.

            Apoi i-am auzit iarăşi vocea:

            – L-ai auzit pe om. Nu te pot lăsa să adormi. Şi o să trebuiască să ...

            Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.

            Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul pulovărului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Pulovărul, vreau să spun.

            – Unde suntem ? am întrebat.

            El m-a privit cu empatie, şi a răspuns:

            – Nu contează. Oricum, nu pentru tine.

            Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:

            – Ştii, eu sunt de modă veche.

            Îşi desfăcu nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.

            – Nu cred în tortura psihică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite ...

            Îşi desfăcu şi nasturii de la mâneca dreaptă.

            – Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta ... şi cât poţi suporta ... să îl vezi pe altul că suportă.

          Apoi şi-a tras un scaun şi s-a aşezat în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.

            El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.

            M-a privit mirat, apoi, a zâmbit şi mi-a întins pachetul. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.

            – Tu ... tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.

            Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.

            Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului.

            – Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă ... dar încet.

– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.

– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, şi apoi să fac o pâine din făina oaselor tale, să ştii. Acum fumăm ţigările ... în linişte ... şi apoi ... e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.

Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.

Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminle.

 El a terminat de fumat înaintea mea.

            – Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.

          Am mai tras un fum prelung, şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.

            Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, şi apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit, şi a întrebat:

            – Eşti gata ?

            Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.

            Şi m-a lovit.

Şi m-a lovit.

M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii, şi i-am înghiţit pe toţi.

M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.

M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.

Şi apoi m-a mai lovit un pic.

M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.

Şi apoi am murit.

Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.

Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu, şi s-a prăvălit pe podeaua camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.

...

Şi acum probabil că vă întrebaţi: „Dacă tipu’ a murit imediat după bătaia asta, când a mai avut timp să scrie despre ea ?”

Iar răspunsul este că ... nu am avut timp să scriu despre ea.

Doar că am avut norocul ca cineva să îşi imagineze situaţia, şi să o descrie aşa cum s-a petrecut ea în realitate.

Şi pentru că mi-a spus povestea, îi mulţumesc.

Greaţă, Volumul IX

incandescent light at doors, in adolescent menopause ... un gând care te duce cu gândul la gânduri sumbre, de zi cu cer care seamănă cu imaginea unui televizor reglat pe un canal fără emisiune

Cine eşti, cu adevărat ?

            Stau pe canapea şi sorb din paharul închis la culoare, încercând să mă hotărăsc dacă să-l abordez sau nu pe tipul din colţul camerei. Stă plictisit, cu ochelarii de soare în buzunarul de la pieptul cămăşii sale albe şi cu o mână în buzunarul blugilor a căror culoare nu îmi dau seama dacă era la un moment dat albastră său neagră.

            Lumea pare să socializeze fără impediment în jurul nostru. Femei cu bărbaţi. Femei cu femei. Bărbaţi cu bărbaţi.

            Fuste scurte, maiouri, cămăşi scoase din pantaloni. Sandale de piele. Pantofi cu toc. Pantaloni scurţi. Pachete de ţigări, pahare cu gheaţă şi vodkă, whiskey, gin.

            E cald. Îmi mai deschei un nasture de la pieptul bluzei să mai expun puţină piele, şi mă joc cu un cercel din ureche. Puţină piele în plus nu strică niciodată.

            Îl văd şi pe tipul ăla ... Gay Nu-ştiu-cum. Gay Arnie. Aşa i se zice. Nu ştiu dacă e gay. Nu arată gay. Adică, se îmbracă bine, şi pare îngrijit, dar, în zilele astea, cine NU e îngrijit ? Toţi bărbaţii arată ca femeile. Şi cei homosexuali s-au adaptat. Înjură, se bat cu pumnii, sunt infideli.

            Şi dacă ar fi gay, nu m-ar deranja. Pe asta mă bazez.

            În seara asta, m-am gândit să întreprind un experiment.

            Am renunţat la televizor, la internet, la bloguri în care toţi reprimaţii îşi varsă frustrările, şi la Twitter şi la MySpace şi la Facebook, şi m-am hotărât să fac ceva ce nu am făcut niciodată: să mă culc cu un homosexual.

            Să văd dacă o pot face. E vorba de vanitate. Atât. Nu ar trebui să fie prea greu. Îi simt cum vibrează în jurul meu. Mă simt ca şi cum m-aş pregăti pentru un rol important. Mă implic în munca mea. Nu sunt genul lor, desigur, dar când i-a oprit asta vreodată pe bărbaţi ? Chiar şi pe cei homosexuali ? Toţi ar fute ceva, orice, oricând. O gaură e la fel de bună ca oricare alta. Cel puţin, sper că măcar asta nu s-a schimbat.

            Deci, tipul din colţul camerei. E bun. E perfect. Şi, după cum aflu după câteva cuvinte cu el, e gay. Îl cheamă Vincenzo.

            E deprimat fiindcă prietenul său i-a făcut bagajele şi l-a dat afară pe uşa din spate, fiindcă la uşa din faţă era noul prieten, un tip cu tatuaje florale pe umeri şi cu bicepşii mai duri decât ciocanul sovietic. În clipa asta, după câte îmi spune Vincenzo, fostul lui iubit îi înghite ADN-ul tipului cu tatuaje florale pe umeri.

            Îi pun o palmă pe un umăr, şi îi spun că o să fie bine. Ochii i se umezesc. Vrea cu disperare să mă creadă. Gura i se deschide şi buzele îi tremură imperceptibil. Dar un ochi antrenat observă chestiile astea.

            Îl iau de mână şi îl trag după mine. Când urcăm scările, câteva priviri ne petrec pe scări, şi cineva şopteşte mai puţin subtil ceva de genul: „Credeam că Vincenzo e gay. Ce dracu’ caută cu ...”

            Dar pe Vincenzo nu pare să îl deranjeze. Când urcăm ştiu că se holbează la fundul meu. Toţi o fac.

            Ajungem într-o cameră. Pe coridor e plin de oameni. Vincenzo se aşază pe pat, şi abia când se lasă pe spate ne dăm seama că e cineva în pat. Pe sub patură, o tipă îşi făcea de lucru cu penisul unui tip care era de mult timp trecut în lumea viselor induse de substanţele halucinogene.

            Ne scuzăm faţă de tipa căreia pare să nu îi pese deloc, şi Vincenzo mă trage de mână într-un fel de cămăruţă. Ne sărutăm stângaci, fiindcă reticenţa e la ea acasă în acel spaţiu strâmt, apoi îmi dau seama că ăsta e momentul.

            Mă las încet în genunchi, şi îl mângâi pe coapse. Simt cum fibrele îi zbârnâie sub degetele mele. Se vede că are nevoie de asta. Membrul lui e atât de tare încât trebuie să mă chinui cu fermoarul de la blugii lui care nu se desface din cauza tensiunii. În final reuşesc, şi apoi i-o scot afară. Nu e foarte mare, dar împunge aerul în direcţia mea, acuzatoare.

Îmi vine să râd.

Ceea ce NU îmi vine să fac este să cred că fac asta.

Şi mă pun pe treabă.

Îmi umezesc buzele, şi mi le simt, în mod ciudat, încleiate, de parcă mi-ar spune „abţine-te”.

Trag aer în piept, de parcă m-aş pregăti pentru o încoronare.

Şi îl iau în gură.

O simt alunecoasă, delicată şi dură în acelaşi timp.

Ca şi cum ai lua în gură o ţeavă de inox.

Şi cânt la flautul lui din piele de parcă aş fi Miles Davis ... pe steroizi. Cu mâinile, cu buzele, cu limba. Cu tot ce am. O împing până în capăt. Cred că am ochii daţi peste cap. Saliva începe să curgă involuntar şi abundent, şi îmi scapă din gură, pe bărbie, pe testicolele lui epilate. Îi simt degetele la mine pe ceafă. Nu mă împinge, ci pur şi simplu e tandru.

            Apoi îi simt gustul. Puţin sărat, puţin acid, şi simt gogoloaiele de lichid seminal cum îmi alunecă pe gât în jos.

            Vincenzo e gata. Atârnă de peretele acela, lipsit de vlagă, şi îmi mângâie ceafa, încet, cu două degete.

            Îi îndes înapoi penisul şi trag fermoarul, apoi mă ridic, şi îmi şterg sperma de pe bărbie de blugii lui.

            El răsuflă greu, apoi se apleacă spre mine, şi mă sărută apăsat pe gură, după care zice:

            – Merci, tipule. Nici măcar o femeie nu s-ar fi descurcat mai bine.

Greaţă, Vol. VIII

La un pahar cu Tom Waits

Ai auzit vreodată expresia „Ce e o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ?”.

Desigur. Şi ştii ce înseamnă.

Dar expresia „Ce e o zi ploioasă, dacă fiecare zi e o zi ploioasă” ?

Omul se poate obişnui cu orice. Şi cu Iadul se paote obişnui, dacă petrece destul de mult timp acolo.

E vorba de alegere.

O faci.

Nu o faci.

Te culci.

Te trezeşti.

Te îmbeţi.

Rămâi treaz.

            Iubeşti.

            Urăşti.

            Furi.

            Rămâi sărac.

            Minţi.

            Spui adevărul.

            O săruţi pe obraz şi îi urezi noapte bună din capătul scărilor.

            O duci acasă şi o fuţi pe canapea.

            Faci ceva imoral, dar legal.

            Faci ceva ilegal, dar moral.

            Păstrezi copilul.

            Faci avort.

            Te porţi bine.

            Te porţi urât.

            Îţi vezi de viaţă.

            Îţi vezi de moarte..

            E bine să ai opţiuni. Şi e bine să le foloseşti.

            E ca atunci când cineva îţi spune că e bine să mergi să votezi. Chiar dacă scrutinul e măsluit. Trebuie să apreciezi ce ai, ceea ce strămoşii tăi nu au avut, fiindcă cei dinaintea ta au suferit, au agonizat, şi-au ridicat privirile spre cer şi în final au murit pentru ca tu să te poţi bucura de acel drept, care, la urma urmei ... de fapt, nici nu contează.

            Oricum, e bine să ai iluzii. Cei dinaintea ta nici măcar iluzii nu au avut.

            Mi-e foame.

            Nici nu mai ţin minte când am pus ceva în gură.

Cred că acum vreo trei zile. Ba nu, două. Cred.

E greu să ţii socoteala timpului când nu vezi soarele pe cer. Când cerul e mereu întunecat. Şi aşa te trezeşti că „acum o oră” devine „acum două zile”.

Vorba aia, vremea trece când te distrezi.

Mai ales când te distrezi cu lumina stinsă. În cazul de faţă, doar cu soarele stins, acoperit de norii despre care vorbeam mai devreme.

Mi-e foame.

E greu să ţii minte că erai cândva un om ca oricare altul, când acum te zbaţi să fii un vierme ca oricare altul.

Vorba aia, aţi auzit vreodată de viermi politicieni ? Nu ? Nici eu. Eu vreau să fiu primul vierme politician. Dacă voi fi ales, promit să nu ducă nimeni lipsă de stârvuri.

Apropo de viermi, am auzit odată o chestie tare de tot.

Un tip merge la mormântul prietenului său. Se opreşte acolo, beat, şi scoate din buzunarul hainei o sticlă de tequila. Priveşte mormântul şi zice: „Frate, ştiu că ţi-am promis că o să torn sticla asta de tequila pe mormântul tău, dar lasă-mă, te rog, să o filtrez mai întâi prin rinichii mei.”

Cum ziceam, o chestie tare de tot. Mi-aş dori şi eu să am un prieten. Chiar şi unul care să se pişe pe mormântul meu.

Eh, nu le poţi avea pe toate. Nu poţi avea nici puţine. Nu poţi ave nici NIMIC.

Mi-e foame. Şi când ţi-e foame, când stomacul îţi aduce aminte de asta din minut în minut, într-un mod dureros ... păi, adevărul e că nu ştiu ce urmează. Sunt şi eu curios să văd.

Acum îmi trag burta înăuntru, şi aşa se opreşte zgomotul acela enervant care seamănă cu ultimele picături supte dintr-un pahar printr-un pai. Dar nu ştiu pentru cât timp. Apoi, iarăşi simţi golul acela uscat şi rece şi enervant, şi îţi vine să îţi bagi pumnul pe gură, până în stomac, să umpli cu ceva golul acela, să te lase în pace.

Să îţi vezi de viaţă.

Sau să îţi vezi de moarte.

Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam prieteni. Dar alegerile alea la care ţinem aşa de mult, libertatea aceea ... ea m-a făcut să renunţ la ei. Adică pe ei să renunţe la mine. I-am îndepărtat. De ce ?

Fiindcă am PUTUT !

Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam o prietenă. Una frumoasă de tot. Foarte frumoasă, da. Îmi aduc aminte când ne-am sărutat prima dată cum i s-a ridicat tocul stâng de pe cimentul trotuarului.

Şi ea a plecat. De ce ? mă întrebaţi. Pentru că eu am putut să o determin să facă asta, şi fiindcă ea a putut să o facă.

Iar acum mă chinui foarte tare, încerc să forţez mâna (sorţii) să îmi mai dea o şansă.

Apropo de rataţi, am auzit odată o chestie tare de tot.

Cică soarele şi vântul au făcut un pariu. Fiecare trebuia să dea jos haina de pe un călător. Vântul încearcă primul. Suflă el tare, cât de tare poate, dar cu cât sufla el mai tare, cu atât călătorul îţi trăgea mai tare haina pe el. Soarele, în schimb, a strălucit deasupra călătorului, l-a învăluit cu căldura sa, şi, surpriză ! – călătorul şi-a dat haina jos, de bunăvoie.

Morala este ... păi dacă aş ştii care e morala, aş fi un vierme moral.

Dar nu ştiu.

Iar acum sunt doar un vierme între viermi, şi aşteptăm – ah, uite că vine ! – să cadă în praf următorul stârv. Bine că mi-e foame.

Trag aer în piept.

Vorba aia, e un nou răsărit, e o nouă zi, e o nouă viaţă ... toate pentru mine ... iar eu mă simt bine ...

V-am pupat :*

Greaţă, Vol. VII

Om sunt, şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin

Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.
Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.
Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.
Cât mă înşelam !
Dar cât eram de fericită.
Celula în care stau în aşteptarea procesului a găzduit câţiva bărbaţi înaintea de mine.
Nu ştiu asta, dar bănuiesc, după mesajele scrijelite pe perete, cu cuie sau cu sârme. Unul dintre ele zice aşa:

„şti cum po-ţi să ai parte de o muie şi de un futai în
acelaşi timp? ştiu că nu şti, că dacă ai şti înseamnă că ai
intuiţie, iar dacă ai avea intuiţie, nu ai citii acum aceste
cuvinte. O săţ spun eu: futânduţi în pizdă prietena
gravidă”

Un alt mesaj, scrijelit dedesubt de o altă persoană, constată sec şi corect:

„Scârbosule !”

Dedesubtul acestui mesaj, o a treia persoană se laudă:

„Odată, după ce bunicul meu şi-a curăţat dinţii cu aţă
dentară, eu am luat-o din coşul de gunoi şi am supt-o de
la un capăt la altul. Avea un gust de carne mucegăită. Nu
mi-a fost greaţă deloc. Apoi m-am pus la masă şi după
prima lingură de mâncare am vomitat în farfurie.”

Mai sunt câteva cuvinte scrise în continuare, dar sunt ilizibile. Cei trei par să se întreacă în abilitatea de a-ţi stârni groaza şi repulsia cu privire la oameni şi la ce îi poate duce capul.
Şi eu ştiu o poveste. O poveste care o să vă facă să vomitaţi cu ochii lărgiţi de groază.
Stau în celula asta de o lună. Ziarele vuiesc. Am devenit superstar peste noapte. Mă aşteaptă … ceva rău.
Cu toate astea, nimeni nu mă întreabă de ce am făcut ce am făcut. E evident pentru toţi. În schimb, toată lumea mă întreabă cum m-am simţit înainte, în timpul şi după ce am făcut ce am făcut. Răspunsul este simplu: m-am simţit îndreptăţită să fac ce am făcut.
Nu am nicio clipă sentimentul că poate am exagerat.

Era o vreme în care soţul meu îmi aducea flori, aşa, din senin.
Când îl întrebam care era motivul, îmi spunea că nu are nevoie de un motiv să îmi aducă flori. Mă întreba dacă îl iubesc. Eu spuneam că da. El mă întreba de ce îl iubesc. Am înţeles unde bătea.
O vreme mă gândeam că poate o făcea fiindcă se simţea vinovat. Mă gândeam că poate mă înşela cu vreo pipiţă care avea pe jumătate vârsta mea. Dar am alungat gânduri de genul acesta. Nu le credeam. Nu puteau fi crezute.
Iar dacă ar fi fost adevărate, în cel mai rău caz am fi fost pe poziţii de egalitate. De multe ori, ajungând seara acasă după o mică escapadă, îmi venea să mă duc la el şi, cu mâinile în şolduri, să îi spun ceva de genul:
– Tocmai m-am lăsat futută în cur de un tip care ar putea lejer să îmi fie copil. Ce părere ai despre asta ?
Dar nu am făcut-o niciodată. Şi dacă aş fi făcut-o, nu cred că m-ar fi luat în serios, sau nu cred că m-ar fi băgat în seamă. El avea alte planuri. Mintea îi stătea la alt cur decât al meu.
Era o vreme în care fiica mea venea de la şcoală şi mi se plângea că are teme multe şi plicticoase. Că are teze. Şi mă amuzam văzându-i fruntea netedă şi albă încreţindu-se. Era un copil care învăţa mult. Era ascultătoare. Era o vreme în care credeam că o să aibă mereu 13 ani şi speram să nu ştie niciodată ce sunt alea „griji”.
Trăiam într-o ceaţă completă.
Citesc o carte care se numeşte „Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului
al XIX-lea”. Ultimul ocupant al celulei a lăsat-o aici. Sau a uitat-o. Nu îmi pot da seama.
Oricum, nu cred că are importanţă.
Prima şedinţă de proces este programată pentru mâine. Tehnic vorbind, soarta mea e oarecum pecetluită, dar, nu pot să nu fiu puţin neliniştită. E ca şi cum m-aş uita la „Al cincilea element”, un film pe care l-am văzut de cel puţin cinci ori, şi ar urma scena de la final, când ei trebuie să activeze cele patru pietre care corespund celor patru elemente cunoscute. Când îşi dau seama că au doar un chibrit, şi la un moment dat, negrul – jucat genial de Chris Tucker – răsuflă peste flacără, iar ea aproape se stinge … de fiecare dată mi se strânge inima când mă gândesc la urmările catastrofale care ar fi putut avea loc dacă flacăra s-ar fi stins, chiar dacă
ştiu că ea nu s-a stins, şi nu se va stinge niciodată. În faţa tribunalului se află un grup destul de consistent de femei – şi mai nou şi bărbaţi li s-au alăturat – care scandează de aproape două săptămâni chestii de genul: „Femeia asta şi-a făcut dreptate atunci nimeni nu mai putea face nimic !” sau dracu’ ştie ce alte sloganuri lipsite de rimă, dar care vin în ajutorul meu.
Judecătorul este un bărbat.
Iniţial era o femeie, dar presa şi-a făcut de cap, discuţiile s-au aprins, şi a fost schimbată.
Procesul va fi o demonstraţie clară a ceea ce înseamnă imparţialitatea judecătorilor.
Toată lumea mă priveşte ciudat. Oamenii parcă mă privesc … cu mândrie. Da, cu mândrie. Oricum, aş prefera dacă ar scanda prostiile lor în altă parte. Măcar aş putea să dorm şi eu ca lumea seara.
E vremea să mă culc. În câteva minute se vor stinge luminile.
Mă întind pe patul prins de perete, şi îmi pun mâinile sub cap, şi îmi încrucişez picioarele, ca şi cum nu aş avea nicio grijă pe lume.

Când am fost prinsă – „prinsă” e mult spus, fiindcă nu am fugit de poliţie – procurorul – era o tipă – m-a întrebat despre ceea ce făcusem. M-a îndemnat să îi povestesc cum s-a întâmplat. Aşa că i-am spus:
– Ai intrat vreodată în camera fiicei tale să îţi găseşti soţul cu pula în curul ei mic şi strâmt ? Iar ea, cu obrajii roşii şi cu ochii şi mai roşii de plâns, icnind, pe jumătate leşinată de durere, să te privească de parcă tu ai fi şi Dumnezeu şi dracu’ în acelaşi timp ? zic eu.
În clipa aceea mi-am amintit cum soţul meu o ţinuse în braţe de atâtea ori pe fiica noastră, privind-o cu iubire şi căldură, şi cum o proteja şi cum şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea. Şi cum totul se schimbase, cum el se transformase din înger în demon. Nu găsesc alt termen.
– Şi când i-am văzut privirea fetei … nu am mai suportat ! zic eu privind faţa încremenită a tipei.
– Aşa că l-ai ucis, încearcă ea să confirme.
– Da, zic eu
– Pur şi simplu, insistă ea, ca şi cum vreun mecanism atavic o forţează să ia partea victimei. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, adevărata victimă e fiica mea, şi eu, nu animalul acela pe care l-am pus la culcare ca pe un câine turbat.
– Da. M-am dus în bucătărie şi am pus mâna pe un cuţit cu lamă de oţel. Pe când mă întorceam în camera ei, ea zăcea în pat, pe burtă, cu sângele şiroindu-i dintre picioare, aruncată ca o cârpă, iar el îşi trăgea pantalonii pe el, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ca şi cum ce făcuse el era o chestie de rutină. L-am apucat de ceafă – stătea cu spatele la mine – şi l-am înjunghiat în partea de jos a spatelui, zic eu
– M-mai ţii minte de câte ori l-ai înjunghiat ? încearcă ea să îşi păstreze firea.
– Nu. Probabil că de multe ori. Când am terminat, nu îmi mai simţeam mâna, din cauza amorţelii, zic eu.
Adevărul este că aproape că am făcut stază din cauza forţei cu care am strâns mânerul cuţitului. În raportul medicului, acesta constatase că trupul fusese înjunghiat de 67 de ori.
– Apoi am luat-o pe fiică-mea de pe pat, am înfăşurat-o într-un cearşaf şi am plecat din casă, zic eu.
– Unde v-aţi dus ?
– La un spital. Îmi era atât de ruşine, şi eram atât de nervoasă, încât nu puteam da ochii cu cineva cunoscut, zic eu.
De acolo înainte, nu prea mi-a mai păsat.
Nu mi-am mai văzut fiica de aproape o lună. M-au lăsat să o văd o singură dată, înainte să o dea în grija mamei mele. Micuţa era doar o carcasă goală, o umbră a ceea ce fusese cândva, o fantomă a unei străine. Cu braţele inerte atârnându-i pe lângă corpul ei care părea că se subţiază chiar acolo în faţa mea. Cu ochii stinşi.
M-a strâns în braţe cu moliciune, dar am simţit că pe dinăuntru încă trăia. Cei de la protecţia minorilor spuneau că pe lângă traumele pe care i le-a produs violul, faptul că şi-a văzut … tatăl … măcelărit în faţa ochilor i-a produs „stricăciuni” iremediabile. La un moment dat mi se părea că sugerau că poate ar fi fost mai bine dacă aş fi trimis-o din cameră înainte să trec la treabă cu cuţitul.
Aproape că îmi vine să râd, deşi ştiu că nu e nimic de râs.
Nu mai contează.
Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.
Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.
Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.

Cât mă înşelam !
Dar cât eram de fericită.

Greaţă, Vol. V

Oraşul întunecat

Mă trezesc şi simt cum sudoarea rece îmi curge pe spate. Cearşaful e leoarcă.

Zgomotul m-a trezit. Afară. Mă ridic încet şi mă duc la fereastra înaltă. De unde mă aflu eu, la etajul 13, nu se vede mare lucru. Cu excepţia întunericului.

Tot oraşul e cuprins de o beznă ca smoala. Neagră. Densă. Inexplicabilă.

E ora 1 dimineaţa. Tocmai când aveam şi eu de gând să mă odihnesc.

Trag pe mine o pereche de jeanşi ponosiţi şi o iau pe scări în jos.

Cartierul meu e un loc în care poliţia nu intră după lăsarea serii. Iar acum e beznă totală. Oare ce s-o fi întâmplat ?

Pană de curent ? Mă îndoiesc.

Şi totuşi.

În ultima vreme circulau zvonuri despre un turbat care ucide oameni în întunericul străzilor. Nimeni nu ştie cine este.

În urmă cu câteva zile l-au prins pe un tip – genul de om care îţi sare în ochi oriunde ai fi. L-au linşat la groapa de gunoi, fiindcă s-a găsit cineva care să strige „El e ucigaşul !”.

Însă asta nu a rezolvat problema. Nu au trecut nici 3 ore, şi ucigaşul adevărat a lovit din nou. O femeie. Genul de crimă care te face să nu mai fi indiferent la problemele mediului în care trăieşti. Tipa – o cunoşteam – fusese omorâtă în propriul ei pat. Capul îi fusese trecut printr-unul dintre pilonii patului. Primul procuror care intrase în cameră vomită din prag. Fetiţă nenorocită.

Ajung în faţa blocului şi scrutez împrejurimile cu privirea. Nicio lumină aprinsă.

Totul e negru. Singura care se îndură de noi în această seară e luna. Mare şi rotundă – mă rog, aproape rotundă ... Îşi face loc printre norii întunecaţi. Zâmbesc. Îmi place luna. Îmi place mai mult decât soarele.

Pe străzi nu circulă nimeni. Cel puţin aşa se pare. O iau către vechea uzină. Fac o plimbare. Patrulez.

E vară şi e linişte. Ce fusese zgomotul acela care m-a trezit ?

Pe lângă mine încearcă să se strecoare un puşti. Îl prind de braţ şi îl ţin locului.

– Unde mergi ? Ce cauţi pe străzi la ora asta ? scrâşnesc la el.

– Ce treabă ai tu ? îmi răspunde puştiul obraznic.

Nu e impresionat. Văd că are o pată de sânge pe umăr.

– Ce e cu întunericul ăsta ? întreb.

– Transformatorul de la uzină. Cineva o să fie omorât în seara asta ! adaugă el repede, apoi se smuceşte din strânsoare şi fuge.

Cuvintele lui îmi răsună în cap. Cineva o să fie omorât în seara asta. Perspicace, puştiul.

Mă gândesc. Îmi aprind o ţigară. Nu îmi face bine. Doctorul mi-a spus să renunţ la ele. Mai ales de când cu bătaia ... era să îmi pierd un plămân. Nu îmi face bine, dar mă ajută să mă gândesc. Trag un fum. Îmi pătrunde uscat şi fierbinte în trup.

Mă gândesc că dacă aş fi un ucigaş nenorocit, care măcelăreşte oameni în stânga şi în dreapta, fără motiv, şi aş şti că oamenii mă caută, cel mai bun mod de a continua să fac ce fac e să o fac la întuneric. E adăpostul perfect.

Luna se ascunde după un nor imens. Aştept să iasă din nou ca să o pot lua la picior.

Ţigara arde ca ochiul unui demon în întuneric. Nu ştiu de ce, dar nu mi-e frică.

Nemernicul acela ar putea să stea cu satârul deasupra mea în momentul acesta şi nu aş fi în stare să îl văd, atât e de întuneric, dar ... nu mi-e frică.

Oricum, asta se cam întâmplă după ce faci parte 15 ani din cea mai nemernică gaşcă din câte au terorizat vreodată oraşul acesta. Cu greu am reuşit să mă rup de ei. Şi acum mai am cicatricea pe gât. De la tatuaj. L-am scos. M-am eliberat şi acum trăiesc singur, mă feresc de ei, de influenţa lor. Uneori mă trezesc transpirat, după ce am visat la ororile pe care le comiteam alături de ei.

Omul mai speră.

Mereu speră.

Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?

Mă îndoiesc.

Arunc mucul de ţigară în canalul de la marginea trotuarului. În depărtare se aud sirene de la o maşină de poliţie. Nu vin încoace. Niciodată nu vin încoace. La noi în cartier vin numai ambulanţele, să ridice morţii, sau, mai rar, răniţii.

Mă ridic şi o iau iarăşi spre vechea uzină.

Nu pot să nu mă gândesc. E ceva în crimele astea care îmi aduce aminte de fosta gaşcă. Ceva care îmi aduce aminte de ceva, dar nu ştiu de ce anume.

Plămânul începe să mă doară. Presez acolo şi masez. Doctorul mi-a spus să nu mai fumez. Nu îmi face bine. Urma de la glonte încă se mai vede.

Îmi trece.

Continui drumul spre uzină. Continui să mă gândesc. Nu reuşesc să potrivesc imaginile.

Luna mă urmăreşte tot drumul. Un lucru bun. Norii se dau din calea ei.

Ajung la uzină şi împing poarta mare şi ruginită. Lumina lunii mă loveşte în spate acum. Totul e negru. Intru înăuntru. Nu e nimeni. Dar simt pe cineva. Mă priveşte din stomacul de fier al uzinei imense. Păşesc înăuntru. Caut transformatorul. E ceva mare.

După nici douăzeci de secunde, aud ceva. Ca un strigăt înăbuşit.

Ciulesc urechile. Se distinge mai bine. Urc nişte scări cât pot de încet. Ca o felină.

Tenişii mei sunt cei mai silenţioşi pantofi din lume. Urc pe o pasarelă care duce în stomacul uzinei. E un loc imens, gol, cu un luminator de sticlă deasupra, prin care pătrunde lumina lunii.

Norii o înconjoară încet. Ştiu ce urmează.

Mă furişez şi privesc jos. Doi copii – Cristoase, doi copii. Nu pot avea mai mult de 15 ani. O fată şi un băiat cu tricoul rupt şi cu un şiroi de sânge curgându-i pe frunte. Îmi aduc aminte de băiatul pe care l-am prins de braţ mai înainte. Perspicace puştiul. Cineva o să fie omorât.

Probabil că erau trei, dar el a reuşit să scape.

Fata e inconştientă. Băiatul încearcă să o trezească şi îi strigă numele.

Atunci, din întuneric răsare o a treia persoană. Un bărbat. se năpusteşte la cei doi copii şi se apleacă peste ei.

– Dacă nu taci din gură, jur pe Cristos că îţi smulg capul ! scrâşneşte bărbatul.

Atunci mă loveşte. Ca un ciocan. Rece, dur şi neaşteptat.

Jur pe Cristos că îţi smulg capul !

Unde am mai auzit expresia asta ?

Icnesc şi el mă aude. Se întoarce spre mine. Nu mă vede. Dar eu îi pot vedea tatuajul de pe gât. Înlemnesc. E din fosta gaşcă. Numai aşa ar fi putut face ce făcea. Ducele nu ar fi tolerat asemenea acte de violenţă fără sens. Îl am în faţă pe ucigaşul incognito care seamănă teroare prin cartier.

Are un tatuaj pe gât. Îl ştiu bine. Şi al meu arăta la fel cândva. O linie punctată care traversează jugulara, iar sub ea scrie TAIE AICI. Cinism de ultim grad. O icoană a suferinţei născută din teribilism prost orientat.

Nu mă vede. Sau nu vrea să mă vadă. E un prost.

Se întoarce cu spatele la mine, şi se pregăteşte să îşi finiseze opera.

Scrâşnesc din dinţi. Ştiu că puştii aceia nu mai au nici treizeci de secunde de trăit. Sar jos de pe pasarelă. Silenţios. Ca o felină. Mă apropii de el, din spate.

El răsuflă greu, şi scoate un cuţit cu arc din buzunar. Se apleacă peste copii cu balele curgându-i. Numai Dumnezeu ştie ce vrea să facă.

Norii acoperă luna. Acum e întuneric.

Nu scot nicio vorbă. Mă gândesc să îi scot inima din piept. Încet. Dureros. Dar îmi vine o idee. Întunericul mă protejează. Aşa că îi smulg cuţitul din pumn, îl apuc de cap şi ÎL TAI ACOLO unde e indicat.

Sângele curge peste lama cuţitului. Nemernicul se zbate, apoi îşi dă duhul. Îl ţin până se duce. Apoi îl las să cadă pe jos.

Dezleg copii. Fata e leşinată aşa că o iau pe umăr. Dar băiatul se poate deplasa. Îl ridic şi pe el, şi ieşim afară. Luna ne întâmpină de după nori.

Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?

Greaţă, Vol. III