Ai auzit vreodată expresia „Ce e o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ?”.
Desigur. Şi ştii ce înseamnă.
Dar expresia „Ce e o zi ploioasă, dacă fiecare zi e o zi ploioasă” ?
Omul se poate obişnui cu orice. Şi cu Iadul se paote obişnui, dacă petrece destul de mult timp acolo.
E vorba de alegere.
O faci.
Nu o faci.
Te culci.
Te trezeşti.
Te îmbeţi.
Rămâi treaz.
Iubeşti.
Urăşti.
Furi.
Rămâi sărac.
Minţi.
Spui adevărul.
O săruţi pe obraz şi îi urezi noapte bună din capătul scărilor.
O duci acasă şi o fuţi pe canapea.
Faci ceva imoral, dar legal.
Faci ceva ilegal, dar moral.
Păstrezi copilul.
Faci avort.
Te porţi bine.
Te porţi urât.
Îţi vezi de viaţă.
Îţi vezi de moarte..
E bine să ai opţiuni. Şi e bine să le foloseşti.
E ca atunci când cineva îţi spune că e bine să mergi să votezi. Chiar dacă scrutinul e măsluit. Trebuie să apreciezi ce ai, ceea ce strămoşii tăi nu au avut, fiindcă cei dinaintea ta au suferit, au agonizat, şi-au ridicat privirile spre cer şi în final au murit pentru ca tu să te poţi bucura de acel drept, care, la urma urmei ... de fapt, nici nu contează.
Oricum, e bine să ai iluzii. Cei dinaintea ta nici măcar iluzii nu au avut.
Mi-e foame.
Nici nu mai ţin minte când am pus ceva în gură.
Cred că acum vreo trei zile. Ba nu, două. Cred.
E greu să ţii socoteala timpului când nu vezi soarele pe cer. Când cerul e mereu întunecat. Şi aşa te trezeşti că „acum o oră” devine „acum două zile”.
Vorba aia, vremea trece când te distrezi.
Mai ales când te distrezi cu lumina stinsă. În cazul de faţă, doar cu soarele stins, acoperit de norii despre care vorbeam mai devreme.
Mi-e foame.
E greu să ţii minte că erai cândva un om ca oricare altul, când acum te zbaţi să fii un vierme ca oricare altul.
Vorba aia, aţi auzit vreodată de viermi politicieni ? Nu ? Nici eu. Eu vreau să fiu primul vierme politician. Dacă voi fi ales, promit să nu ducă nimeni lipsă de stârvuri.
Apropo de viermi, am auzit odată o chestie tare de tot.
Un tip merge la mormântul prietenului său. Se opreşte acolo, beat, şi scoate din buzunarul hainei o sticlă de tequila. Priveşte mormântul şi zice: „Frate, ştiu că ţi-am promis că o să torn sticla asta de tequila pe mormântul tău, dar lasă-mă, te rog, să o filtrez mai întâi prin rinichii mei.”
Cum ziceam, o chestie tare de tot. Mi-aş dori şi eu să am un prieten. Chiar şi unul care să se pişe pe mormântul meu.
Eh, nu le poţi avea pe toate. Nu poţi avea nici puţine. Nu poţi ave nici NIMIC.
Mi-e foame. Şi când ţi-e foame, când stomacul îţi aduce aminte de asta din minut în minut, într-un mod dureros ... păi, adevărul e că nu ştiu ce urmează. Sunt şi eu curios să văd.
Acum îmi trag burta înăuntru, şi aşa se opreşte zgomotul acela enervant care seamănă cu ultimele picături supte dintr-un pahar printr-un pai. Dar nu ştiu pentru cât timp. Apoi, iarăşi simţi golul acela uscat şi rece şi enervant, şi îţi vine să îţi bagi pumnul pe gură, până în stomac, să umpli cu ceva golul acela, să te lase în pace.
Să îţi vezi de viaţă.
Sau să îţi vezi de moarte.
Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam prieteni. Dar alegerile alea la care ţinem aşa de mult, libertatea aceea ... ea m-a făcut să renunţ la ei. Adică pe ei să renunţe la mine. I-am îndepărtat. De ce ?
Fiindcă am PUTUT !
Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam o prietenă. Una frumoasă de tot. Foarte frumoasă, da. Îmi aduc aminte când ne-am sărutat prima dată cum i s-a ridicat tocul stâng de pe cimentul trotuarului.
Şi ea a plecat. De ce ? mă întrebaţi. Pentru că eu am putut să o determin să facă asta, şi fiindcă ea a putut să o facă.
Iar acum mă chinui foarte tare, încerc să forţez mâna (sorţii) să îmi mai dea o şansă.
Apropo de rataţi, am auzit odată o chestie tare de tot.
Cică soarele şi vântul au făcut un pariu. Fiecare trebuia să dea jos haina de pe un călător. Vântul încearcă primul. Suflă el tare, cât de tare poate, dar cu cât sufla el mai tare, cu atât călătorul îţi trăgea mai tare haina pe el. Soarele, în schimb, a strălucit deasupra călătorului, l-a învăluit cu căldura sa, şi, surpriză ! – călătorul şi-a dat haina jos, de bunăvoie.
Morala este ... păi dacă aş ştii care e morala, aş fi un vierme moral.
Dar nu ştiu.
Iar acum sunt doar un vierme între viermi, şi aşteptăm – ah, uite că vine ! – să cadă în praf următorul stârv. Bine că mi-e foame.
Trag aer în piept.
Vorba aia, e un nou răsărit, e o nouă zi, e o nouă viaţă ... toate pentru mine ... iar eu mă simt bine ...
V-am pupat :*
Greaţă, Vol. VII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu