Brusc

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.

            Stăteam cu spatele lipit de un perete, şi din umărul stâng îmi curgea sânge.

            Nu vedeam cu ochiul drept.

            Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt.

            Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă, şi au intrat doi bărbaţi.

            Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.

            Acesta era tipul de care vorbeam.

            Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.

            Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A spus, arătând spre mine cu bărbia:

            – Îl vezi ? Vreau să sufere. Cât de tare şi cât de mult posibil. Ultimul lucru pe care îl vreau este ca tipu’ ăsta – arată iar spre mine – să fie mort sau căzut în nesimţire. Ne-am înţeles ?

            Tipul celălalt aprobă din cap.

            Uşa s-a închis, şi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.

            Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar totuşi pline de afecţiune.

            A oftat, şi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:

            – Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.

            Nu am replicat nimic. Aveam gura încleiată de frică.

            Apoi el s-a ridicat şi şi-a dat jos sacoul, şi l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.

            Am închis şi celălalt ochi, şi am răsuflat uşurat.

            În clipa următoare, am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.

            Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.

            Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.

            Apoi i-am auzit iarăşi vocea:

            – L-ai auzit pe om. Nu te pot lăsa să adormi. Şi o să trebuiască să ...

            Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.

            Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul pulovărului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Pulovărul, vreau să spun.

            – Unde suntem ? am întrebat.

            El m-a privit cu empatie, şi a răspuns:

            – Nu contează. Oricum, nu pentru tine.

            Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:

            – Ştii, eu sunt de modă veche.

            Îşi desfăcu nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.

            – Nu cred în tortura psihică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite ...

            Îşi desfăcu şi nasturii de la mâneca dreaptă.

            – Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta ... şi cât poţi suporta ... să îl vezi pe altul că suportă.

          Apoi şi-a tras un scaun şi s-a aşezat în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.

            El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.

            M-a privit mirat, apoi, a zâmbit şi mi-a întins pachetul. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.

            – Tu ... tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.

            Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.

            Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului.

            – Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă ... dar încet.

– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.

– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, şi apoi să fac o pâine din făina oaselor tale, să ştii. Acum fumăm ţigările ... în linişte ... şi apoi ... e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.

Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.

Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminle.

 El a terminat de fumat înaintea mea.

            – Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.

          Am mai tras un fum prelung, şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.

            Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, şi apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit, şi a întrebat:

            – Eşti gata ?

            Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.

            Şi m-a lovit.

Şi m-a lovit.

M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii, şi i-am înghiţit pe toţi.

M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.

M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.

Şi apoi m-a mai lovit un pic.

M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.

Şi apoi am murit.

Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.

Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu, şi s-a prăvălit pe podeaua camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.

...

Şi acum probabil că vă întrebaţi: „Dacă tipu’ a murit imediat după bătaia asta, când a mai avut timp să scrie despre ea ?”

Iar răspunsul este că ... nu am avut timp să scriu despre ea.

Doar că am avut norocul ca cineva să îşi imagineze situaţia, şi să o descrie aşa cum s-a petrecut ea în realitate.

Şi pentru că mi-a spus povestea, îi mulţumesc.

Greaţă, Volumul IX