Ar trebui să dai un telefon, îmi zice tipul de lângă mine.
Nu căuta scuze.
Nu inventa motive.
Pune mâna pe telefon, şi spune ce ai de spus.
Cere-ţi iertare pentru toate mizeriile pe care i le-ai făcut.
Sun-o.
Ia-ţi la revedere.
Sun-o.
Spune-i că o iubeşti.
Spune-i tot ce i-ai spune atunci când ai şti că peste un minut vei muri.
Fiindcă probabil că aşa va fi.
Luc e lângă noi. Nu ne poate ajuta. Are ambele braţe rupte. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoc hipotermic. Probabil că toată situaţia asta nu o să se termine bine pentru el.
Eu cu tipul de lângă mine, mai avem puţin până când se instalează edemul cerebral. Deja mă simt ameţit. Tipu’ de lângă mine zice că e doctor. Zice că o să ne sufocăm în curând.
El are coastele rupte. Şi le-a rupt atunci când am încercat să deschidem ecluza. O bară ruptă l-a izbit peste partea stângă a pieptului. Scuipă sânge negru la intervale relativ regulate.
Îl întreb dacă îl doare.
El zice că îl doare doar atunci când respiră.
Râdem, dar, e râsul amar al unor oameni care nu mai au nimic de pierdut.
Îmi zice să îmi sun nevasta. Mă rog, fosta nevastă.
Am divorţat. Adică, nu chiar, dar lucrurile nu merg prea bine. Adică, nu merg deloc bine.
Din cauza mea, desigur.
Nu o spun în sensul acela, ci chiar vorbesc serios.
O iubesc, şi ea mă iubeşte, dar lucrurile pur şi simplu merg mai mult în jos decât în sus.
Tipu’ îmi spune să o sun.
El tocmai şi-a sunat prietena. Urmau să se căsătorească. Să meargă în Polinezia, pentru luna de miere. Vise frumoase, îmi zice el.
Sun-o.
Nu mai ai prea mult timp.
Îmi întinde telefonul. Îl iau din mâinile lui tremurânde.
Sun-o.
Imediat o să ţi se stingă luminile.
Vrei să mori cu inima plină de regrete ?
Fă acum, în ultima clipă, cee ce trebuie, dacă toată viaţa ai fost un ratat.
Luc tuşeşte, apoi capul îi cade pe umăr.
Cei de sus au spus că încearcă să ne scoată de aici, dar şi ei ştiu că e degeaba. Măcar încearcă. Măcar atât să facă, după ce ne-am riscat vieţile pentru ei.
Sun-o.
Tipul îmi zice să formez cifrele.
Nu mai am mult.
Urmează hipoxia. O să mă mănânce pielea. O să mi se tulbure vederea. O să intru în şoc. Apoi convulsii. Şi în final ACIDOZĂ.
Întreb dacă o să mă doară.
Pufneşte în râs, şi îmi spune că nici nu îmi poate descrie cât de tare mă va durea.
Până şi cuvântul sună oribil. Acidoză. Parcă îmi şi închipui sângele fierbându-mi în vene.
Sun-o, îmi zice tipul ăsta.
Îmi amintesc de ea.
Aici e frig, iar ea e caldă. Miroase frumos. Nu ştiu a ce, fiindcă sunt bărbat, dar miroase frumos.
Mă gândesc la părul ei, uşor roşcat, uşor ondulat, cu vreo şuviţă atârnându-i rebelă peste frunte sau peste ureche. Cu un umăr mereu pe afară. Aşteptând să i-l sărut eu, parcă.
Încep să respir mai greu, mai rapid. Organismul începe să simtă că nu mai este aer în jurul nostru.
Mă scarpin involuntar pe gât.
Bateria telefonului pâlpâie. E aproape goală.
În timp ce vidul mă apasă, mă gândesc cum mă apăsa trupul ei, dimineaţa, când ne trezeam, şi ne prosteam printre cearşafuri, cu gurile mirosind urât. Mă trezeam cu ea deasupra mea, lingându-mi obrazul, şi şoptindu-mi să mă trezesc, deşi ştia cât de mult mă enerva chestia asta.
Îmi vine să râd. Mai am un pic şi voi muri, iar eu mă gândesc la prostii de genul ăsta.
Tipu’ de lângă mine începe să tuşească. Scuipă sânge pe pieptul hainei.
Îmi spune că e mulţumit.
Îmi spune că am făcut ce trebuia, rămânând aici, jos.
Îmi spune că cineva trebuia să rămână.
Ori noi, ori alţii.
Măcar ne-am făcut treaba cum trebuia.
Am salvat ziua.
O să fim eroi.
Lumea ne va rosti numele cu mândrie.
Cei vii ne vor mulţumi.
Trei oameni mor, ca să supravieţuiască o mie.
Un schimb corect.
Închide ochii. Îmi spune să o sun.
Formez numărul ei. Încep să tuşesc. Ochii mă dor. Am format numărul după poziţia tastelor, nu după vedere. Nu mai văd.
Telefonul sună.
Îmi amintesc ochii ei.
Cum zâmbea cu ei.
Telefonul sună.
Îmi amintesc gura ei.
Respiraţia ei caldă.
Telefonul sună.
Imaginea ei se estompează.
Bateria pâlpâie. E aproape goală.
Începe să mă doară gâtul. Simt pe limbă saliva care are gust de acid de baterie.
Lacrimi încep să îmi curgă pe obrajii murdari, din cauza durerii. Din cauza acidozei. Ce cuvânt urât.
Mai un pic. Mai rezist un pic. Să îi aud vocea, şi apoi o să mă duc acolo unde nu este nimic.
Telefonul sună.
Se face conexiunea, şi aud o voce limpede care îmi rosteşte numele.
Sunt fericit. Apoi totul se întunecă.
Greaţă, Volumul XIII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu