Oraşul întunecat

Mă trezesc şi simt cum sudoarea rece îmi curge pe spate. Cearşaful e leoarcă.

Zgomotul m-a trezit. Afară. Mă ridic încet şi mă duc la fereastra înaltă. De unde mă aflu eu, la etajul 13, nu se vede mare lucru. Cu excepţia întunericului.

Tot oraşul e cuprins de o beznă ca smoala. Neagră. Densă. Inexplicabilă.

E ora 1 dimineaţa. Tocmai când aveam şi eu de gând să mă odihnesc.

Trag pe mine o pereche de jeanşi ponosiţi şi o iau pe scări în jos.

Cartierul meu e un loc în care poliţia nu intră după lăsarea serii. Iar acum e beznă totală. Oare ce s-o fi întâmplat ?

Pană de curent ? Mă îndoiesc.

Şi totuşi.

În ultima vreme circulau zvonuri despre un turbat care ucide oameni în întunericul străzilor. Nimeni nu ştie cine este.

În urmă cu câteva zile l-au prins pe un tip – genul de om care îţi sare în ochi oriunde ai fi. L-au linşat la groapa de gunoi, fiindcă s-a găsit cineva care să strige „El e ucigaşul !”.

Însă asta nu a rezolvat problema. Nu au trecut nici 3 ore, şi ucigaşul adevărat a lovit din nou. O femeie. Genul de crimă care te face să nu mai fi indiferent la problemele mediului în care trăieşti. Tipa – o cunoşteam – fusese omorâtă în propriul ei pat. Capul îi fusese trecut printr-unul dintre pilonii patului. Primul procuror care intrase în cameră vomită din prag. Fetiţă nenorocită.

Ajung în faţa blocului şi scrutez împrejurimile cu privirea. Nicio lumină aprinsă.

Totul e negru. Singura care se îndură de noi în această seară e luna. Mare şi rotundă – mă rog, aproape rotundă ... Îşi face loc printre norii întunecaţi. Zâmbesc. Îmi place luna. Îmi place mai mult decât soarele.

Pe străzi nu circulă nimeni. Cel puţin aşa se pare. O iau către vechea uzină. Fac o plimbare. Patrulez.

E vară şi e linişte. Ce fusese zgomotul acela care m-a trezit ?

Pe lângă mine încearcă să se strecoare un puşti. Îl prind de braţ şi îl ţin locului.

– Unde mergi ? Ce cauţi pe străzi la ora asta ? scrâşnesc la el.

– Ce treabă ai tu ? îmi răspunde puştiul obraznic.

Nu e impresionat. Văd că are o pată de sânge pe umăr.

– Ce e cu întunericul ăsta ? întreb.

– Transformatorul de la uzină. Cineva o să fie omorât în seara asta ! adaugă el repede, apoi se smuceşte din strânsoare şi fuge.

Cuvintele lui îmi răsună în cap. Cineva o să fie omorât în seara asta. Perspicace, puştiul.

Mă gândesc. Îmi aprind o ţigară. Nu îmi face bine. Doctorul mi-a spus să renunţ la ele. Mai ales de când cu bătaia ... era să îmi pierd un plămân. Nu îmi face bine, dar mă ajută să mă gândesc. Trag un fum. Îmi pătrunde uscat şi fierbinte în trup.

Mă gândesc că dacă aş fi un ucigaş nenorocit, care măcelăreşte oameni în stânga şi în dreapta, fără motiv, şi aş şti că oamenii mă caută, cel mai bun mod de a continua să fac ce fac e să o fac la întuneric. E adăpostul perfect.

Luna se ascunde după un nor imens. Aştept să iasă din nou ca să o pot lua la picior.

Ţigara arde ca ochiul unui demon în întuneric. Nu ştiu de ce, dar nu mi-e frică.

Nemernicul acela ar putea să stea cu satârul deasupra mea în momentul acesta şi nu aş fi în stare să îl văd, atât e de întuneric, dar ... nu mi-e frică.

Oricum, asta se cam întâmplă după ce faci parte 15 ani din cea mai nemernică gaşcă din câte au terorizat vreodată oraşul acesta. Cu greu am reuşit să mă rup de ei. Şi acum mai am cicatricea pe gât. De la tatuaj. L-am scos. M-am eliberat şi acum trăiesc singur, mă feresc de ei, de influenţa lor. Uneori mă trezesc transpirat, după ce am visat la ororile pe care le comiteam alături de ei.

Omul mai speră.

Mereu speră.

Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?

Mă îndoiesc.

Arunc mucul de ţigară în canalul de la marginea trotuarului. În depărtare se aud sirene de la o maşină de poliţie. Nu vin încoace. Niciodată nu vin încoace. La noi în cartier vin numai ambulanţele, să ridice morţii, sau, mai rar, răniţii.

Mă ridic şi o iau iarăşi spre vechea uzină.

Nu pot să nu mă gândesc. E ceva în crimele astea care îmi aduce aminte de fosta gaşcă. Ceva care îmi aduce aminte de ceva, dar nu ştiu de ce anume.

Plămânul începe să mă doară. Presez acolo şi masez. Doctorul mi-a spus să nu mai fumez. Nu îmi face bine. Urma de la glonte încă se mai vede.

Îmi trece.

Continui drumul spre uzină. Continui să mă gândesc. Nu reuşesc să potrivesc imaginile.

Luna mă urmăreşte tot drumul. Un lucru bun. Norii se dau din calea ei.

Ajung la uzină şi împing poarta mare şi ruginită. Lumina lunii mă loveşte în spate acum. Totul e negru. Intru înăuntru. Nu e nimeni. Dar simt pe cineva. Mă priveşte din stomacul de fier al uzinei imense. Păşesc înăuntru. Caut transformatorul. E ceva mare.

După nici douăzeci de secunde, aud ceva. Ca un strigăt înăbuşit.

Ciulesc urechile. Se distinge mai bine. Urc nişte scări cât pot de încet. Ca o felină.

Tenişii mei sunt cei mai silenţioşi pantofi din lume. Urc pe o pasarelă care duce în stomacul uzinei. E un loc imens, gol, cu un luminator de sticlă deasupra, prin care pătrunde lumina lunii.

Norii o înconjoară încet. Ştiu ce urmează.

Mă furişez şi privesc jos. Doi copii – Cristoase, doi copii. Nu pot avea mai mult de 15 ani. O fată şi un băiat cu tricoul rupt şi cu un şiroi de sânge curgându-i pe frunte. Îmi aduc aminte de băiatul pe care l-am prins de braţ mai înainte. Perspicace puştiul. Cineva o să fie omorât.

Probabil că erau trei, dar el a reuşit să scape.

Fata e inconştientă. Băiatul încearcă să o trezească şi îi strigă numele.

Atunci, din întuneric răsare o a treia persoană. Un bărbat. se năpusteşte la cei doi copii şi se apleacă peste ei.

– Dacă nu taci din gură, jur pe Cristos că îţi smulg capul ! scrâşneşte bărbatul.

Atunci mă loveşte. Ca un ciocan. Rece, dur şi neaşteptat.

Jur pe Cristos că îţi smulg capul !

Unde am mai auzit expresia asta ?

Icnesc şi el mă aude. Se întoarce spre mine. Nu mă vede. Dar eu îi pot vedea tatuajul de pe gât. Înlemnesc. E din fosta gaşcă. Numai aşa ar fi putut face ce făcea. Ducele nu ar fi tolerat asemenea acte de violenţă fără sens. Îl am în faţă pe ucigaşul incognito care seamănă teroare prin cartier.

Are un tatuaj pe gât. Îl ştiu bine. Şi al meu arăta la fel cândva. O linie punctată care traversează jugulara, iar sub ea scrie TAIE AICI. Cinism de ultim grad. O icoană a suferinţei născută din teribilism prost orientat.

Nu mă vede. Sau nu vrea să mă vadă. E un prost.

Se întoarce cu spatele la mine, şi se pregăteşte să îşi finiseze opera.

Scrâşnesc din dinţi. Ştiu că puştii aceia nu mai au nici treizeci de secunde de trăit. Sar jos de pe pasarelă. Silenţios. Ca o felină. Mă apropii de el, din spate.

El răsuflă greu, şi scoate un cuţit cu arc din buzunar. Se apleacă peste copii cu balele curgându-i. Numai Dumnezeu ştie ce vrea să facă.

Norii acoperă luna. Acum e întuneric.

Nu scot nicio vorbă. Mă gândesc să îi scot inima din piept. Încet. Dureros. Dar îmi vine o idee. Întunericul mă protejează. Aşa că îi smulg cuţitul din pumn, îl apuc de cap şi ÎL TAI ACOLO unde e indicat.

Sângele curge peste lama cuţitului. Nemernicul se zbate, apoi îşi dă duhul. Îl ţin până se duce. Apoi îl las să cadă pe jos.

Dezleg copii. Fata e leşinată aşa că o iau pe umăr. Dar băiatul se poate deplasa. Îl ridic şi pe el, şi ieşim afară. Luna ne întâmpină de după nori.

Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?

Greaţă, Vol. III