Postare epică, Vol. 3

Olga H.: Ura „True Blood”. Era singura tipă pe care o ştiam căreia nu îi plăcea serialul ăla. Odată era la mine şi ne uitam la un episod. Eram mai multe. Urma o scenă de sex între Tara şi un vampir, şi Tara clipea de parcă o regula un zeu. Şi atunci o auzim pe Clara: „Ce dracu’ clipeşte aşa pizda aia ? Tot o pulă e şi aia, nu e magică ! Doar o pulă de mort, care spre deosebire de el, se mai scoală din când în când !”. Am întrebat-o ce e cu ea. Zice: „Mă enervează prostiile astea cu vampiri. Mă enervează faptul că, mai nou, de fiecare dată când o femeie pune mâna pe o maşină de scris, cacă un roman cretin cu vampiri şi vârcolaci ! Atât de frustrate suntem încât ne irosim talentul pe prostii din astea ?”. Am întrebat-o – în glumă – dacă crede că se poate descurca mai bine. „Poţi fi sigură de asta !”. Apoi s-a ridicat şi a plecat, fără vreun cuvânt.

Helen Munro: Când m-am dus în camera ei a doua zi, am rămas trăznită. Un perete din camera ei era complet scris. Scria cu creionul pe perete. Rânduri dintr-un capăt în altul.

Joan Myrtle: A scris 5 zile încontinuu, şi a umplut pereţii camerei ei în totalitate. Apoi a dormit vreo 36 de ore fără întrerupere. Cineva a chemat un ziar local să facă fotografii. Până la sfârşitul săptămânii îi băteau la uşă cinci edituri care vroiau să publice „romanul de pe perete”. Ăsta era titlul provizoriu, până când Clara s-a gândit la altul. A fost best-sellerul anului.

Ana Gorik (publicist): Nu am văzut aşa ceva în viaţa mea. Patru pereţi, plini, din colţ în colţ cu cuvinte scrise de mână. Când am cumpărat drepturile de publicare, nu am ştiut cum să luam cuvintele de pe pereţi. Am încercat să fotografiem textul, dar nu se putea, fiindcă rândurile erau lungi cât un perete. Aşa că am adus nişte scribi, să copieze textul. Patru oameni au copiat patru zile în şir, fără oprire. Apoi le-am pus cap la cap. 700 de pagini. Şi ce poveste !

Ornella May: Stupefiant roman !

Karl Konrad Bux:: Nu am citit aşa ceva în viaţa mea. Şi am citit mii de cărţi.

J.J.: Cred că atunci a început să se îngroaşe gluma ... odată cu romanul acela. Sincer, nu o am la suflet pe fata asta, dar cartea e ... incredibilă.

Daffy: Extraordinar ! Nu l-aţi citit ? Nu cred. Păi .. e vorba despre ... Sigur nu l-aţi citit ? Ce naiba, e cea mai citită carte din lume, la ora actuală. S-a vândut în mai multe exemplare decât Biblia, ce dacu’ ! Cea mai bună carte scrisă de o femeie ! Ăsta e citat direct din Kriterion ! La 21 de ani. Pf ...

Ana Gorik: Tipa ştia să îşi facă publicitate. Scrie o carte de genul ăsta, o ficţiune transgresională de cel mai dur fel, zguduie lumea cu un tur de forţă în domeniul literar pe care nu l-am mai văzut de la ... Ellis încoace, cred, şi apoi ... dispare. Vânzările s-au triplat într-o săptămână. Cunosc scriitori respectaţi care nu au vândut într-o viaţă câte carţi a vândut Clara Munro în două săptămâni de la dispariţia ei.

Ethel Dandridge: S-au îmbogăţit soţii Munro, după cartea fetei. Milioane de dolari. Uite-aşa. Milioane.

Lenny Lanţuri: Stăteam cu toţii la marginea oraşului. Băutură, muzica dată tare, un foc făcut în mijlocul nostru. Clara privea în întuneric. Şi la un moment dat, se ridică şi arată cu degetul la fosta fabrică de cauciuc. Lângă fabrică era un bloc înalt de zece etaje, în care stătuseră muncitorii. Acum e gol. Geamuri sparte, uşi lipsă. Nimeni nu a locuit acolo de vreo 5 ani. Şi ne întoarcem toţi şi ce vedem. La etajul al optulea, o lumină. Era sinistru, vă jur. Soarele era de mult căzut sub orizont. Clara a tras o duşcă de tequila, apoi s-a ridicat şi a luat-o într-acolo. Daffy s-a luat după ea. Au revenit cam după vreo 20 de minute. Clara avea o tăietură pe obrazul stâng, de la tâmplă până la colţul gurii. Zicea că dăduse peste Omul de Sticlă. Nu i-am mai dat să bea în seara aceea.

Daffy: Am urcat după ea în seara aceea, până la etajul opt. Era beznă pe casa scărilor, în ruina aia împuţită. Eram ameţit rău de tot de la alcool ... mi-era frică să nu cadă ea pe scări, să îşi rupă ceva ... vă daţi seama. Era fragilă ca un pahar de cristal, dar mai beată ca un batalion de mecanici, şi cu starea ei, se pune să escaladeze scările, pe întuneric. Dumnezeule, mai bine te arunci de la etajul al zecelea în gol. Ai avea şanse mai mari să scapi cu viaţă.

Seth Drumgoole: Le-am dus în seara aia acasă, pe Clara şi pe Joan. Clara povestea, pe bancheta din spate, cu Joan, ce se întâmplase la etajul opt. Am ascultat. Zicea că ajunsese la etajul opt, şi în capătul coridorului se vedea o lumină, dinăuntrul apartamentului. A înaintat, şi a împins uşa. A văzut ceva, trecând dintr-o cameră în alta, şi a făcut câţiva paşi după ... chestia aia. Daffy zicea să atunci când a ajuns acolo, toate luminile erau stinse. Se împiedicase de Clara, care era pe jos. A luat-o şi a coborât cu ea. Clara nu mai ştia nimic în plus.

H. H. Leigh: Am făcut analizele copilei. Ţineam sânge de-al Clarei la laborator, în caz de accidente, care erau destul de frecvente. Am făcut expertiza. A ieşit pozitivă. Fetiţa era a Clarei. Clara era declarată moartă de aproape un an, iar fetiţa nu avea mai mult de două luni.

Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred că fiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personaj distinct în romanul ăla. (oftează) O să vi se pară că sun ca un disc zgâriat, dar copii din ziua de azi nu se gândesc decât la sex. Nu îmi vine să cred că fiica mea a scris romanul ăla. Nu ştiu ce să spun ... Şi fetiţa ... uitaţi ce scrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc. Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşi până deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat în boală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fi scris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii. Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şirag de cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine. Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu, şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărîse că nu le putea lăsa să zacă în sertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu o cutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Am acceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fi ca şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şi titlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e în rusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie de dinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă ?

Ana Gorik: Cartea trebuie citită de la final la început.

Fragment din „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”:

Căci vie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Am pictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pe mine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultat îngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pe piele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-am ascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Daffy: Pasajul meu preferat din carte e chiar la început. Ascultă aici: „Gemea cu capul în pernă. Gemea cu capul în pernă, şi cu mâinile înfipte în cearşaful care se uda văzând cu ochii. Gemea cu capul în perna care se uda şi ea văzând cu ochii. Genunchii începeau să îi amorţească. Îşi aduse aminte de vorbele maică-sii: <> Gemea cu capul în pernă, iar soţul ei îi mângâia spatele, în timp ce îşi împingea pelvisul în fesele ei. Era acoperită de transpiraţia care nu apărea decât în rare ocazii. Îşi ridică fruntea din pernă şi îşi trecu o mână prin păr, dându-l pe spate. Ah, ce bine se simţea. Durere plăcută, la ea în vintre. Păcat de ce avea să urmeze. Soţul ei avea să o ducă la orgasm, apoi o să ejaculeze în măruntaiele ei, şi apoi o să o bată până ce ea nu va mai ştii care e stânga şi care e dreapta. Ah, ce bine se simţea. Nu mai era mult acum. Doar câteva mişcări în plus. Simţea cum o cuprinde vidul acela de dinaintea orgasmului. Electricitatea aceea care venea de nicăieri. Începu să geamă, tot mai tare. Păcat de ce avea să urmeze. Apoi îşi întoarse capul spre soţul ei şi spuse: <>. Şi atunci, chiar în momentul acela, îşi dădu seama că făcuse o greşeală.” (râde) Trebuie să recunoşti că ştie să construiască un punct culminant. (râde iarăşi) Asta îmi aduce aminte de o vorbă de-a ei: „Fie ca să ai parte de un minut în Rai, înainte ca diavolul să afle că ai murit !” (râde).

           

Olga H.: Zice: „Hai să intrăm în magazinul ăsta de pompe funebre.” Şi intră. O iau după ea şi o întreb: „Ce dracu’ vrei să faci aici ? De ce vrei să îţi cumperi un coşciug ?”. La care ea: „Plănuiesc să mor în curând !”.

Helen Munro: Omul de Sticlă era un prieten imaginar al Clarei. Îl „ştiam” de când Clara era mică. Mai aducea vorba despre el, din când în când. Spunea că o vizita, mai ales seara, după ce o puneam în pat, să doarmă. (râde) Zicea că o ţinea trează toată noapte şi îi citea tot felul de cărţi.

Daffy: Mi-aş da încă un deget ca să ştiu pe unde e Clara acum … Dar nu orice deget. Să nu fie unul mare sau unul arătător. În afară de astea, oricare.

Enyo Fleisch: Vă citez dintr-o conversaţie pe care am purtat-o cu ea pe vremea când îmi era pacientă. În mod normal obligaţia de confidenţialitate psiholog-pacient nu mi-ar permite să fac asta, dar având în vedere că pacienta nu mai există … în sfârşit … Am hipnotizat-o şi a început să îmi vorbesacă în limba rusă. Zicea aşa (îşi potriveşte ochelarii pe nas): „Poporul meu, soldaţii mei, fraţii mei .. să nu faceţi greşeala să credeţi că acest eşec ne-a oprit. Dimpotrivă, acum e vremea să renaştem, pe neaşteptate, din cenuşă, ca Phoenixul, suntem nemuritori şi invincibili ! Ne-au subestimat, şi asta le va aduce pieirea ! Trebuie să învingem, şi vom învinge ! Tovarăşi, vă rog, credeţi-mă că voi face absolut orice pentru victoria noastră ! Voi vărsa sângele fiecăruia dintre voi pentru ea, dacă trebuie !” (tuşeşte, îşi drege vocea). Deja devenise agitată, dar am întrebat-o – vorbesc puţină rusă (rânjeşte) – „Şi apoi ce vei face ?” Şi ea mi-a răspuns: „Apoi îl voi vărsa şi pe al meu !”.

Helen Munro: La început, când am primit vestea, când se zicea că a murit, că i-ai găsit trupul … primul lucru pe care l-am gândit a fost „Doamne, în sfârşit sa întâmplat !”. Nu mă înţelegeţi greşit, mi-am iubit fiica foarte mult. Şi acum o iubesc. Dar, pe de altă parte, mă gândeam că suferinţele ei au luat sfârşit. Al doilea gând a fost: „Cum a murit ? Cum s-a întâmplat ? A căzut de la etaj ? A fost lovită de o maşină ? S-a împiedicat pe stradă ? Care din situaţiile astea i-a fărâmiţat oasele fragile ?”.

H. H. Leigh: S-a întâmplat în final. Ce mai era de spus ? Sticla incasabilă avea multe crăpături dar se ţinea întreagă. Şi a cedat. Mai devreme sau mai târziu trebuia să cedeze. Primul ciob a căzut. Era normal ca restul să-l urmeze.

Joan Myrtle: Am făcut o înmormântare cu tot tacâmul. Chiar şi un sicriu i-am cumpărat, noi prietenii ei, deşi nu era un trup de băgat în el. Toţi au pus câte ceva în sicriu. Majoritatea au pus ghipsuri vechi pe care ea le dăduse lor, pline de inscripţii, desene, versuri de cântece şi partide de X şi O. Cineva a pus o pereche de tenişi Converse, noi-nouţi. Daffy a aruncat o cutie de prezervative. Porcul ! (râde) La un moment dat cineva a întrebat pe şoptite dacă Ewan fusese anunţat. Atunci s-a făcut linişte. Am dat nişte telefoane, dar nu am putut lua legătura cu el. Nimeni nu se gândise să îl anunţe, dar, în acelaşi timp nimeni nu se gândise că ar putea lipsi chiar el, dintre toţi oamenii. La dracu’, era mai probabil să lipsească mama Clarei de la înmormântarea ei, decât Ewan. Şi nu a dezamăgit. Nu a lipsit. Când am lăsat sicriul în groapă şi a început să plouă, toţi s-au împrăştiat care pe unde. El stătea sub un copac şi privea piatra funerară a Clarei. Nu credea că reprezenta ceva real. I se părea că era o încercare a noastră de a o uita definitiv pe Clara, că era doar o scuză să o eliminăm dintre noi, în mod forţat. El ŞTIA că ea nu era moartă.

Lenny Lanţuri: Ewan ? (se încruntă) Cine dracu’ e Ewan ?

Olga H.: Ewan … hm, v-aş putea spune ceva despre el şi despre Clara, dar nu cred că asta v-ar spune ce era între el şi Clara.

Joan Myrtle: Toată lumea a început să primescă lucruri după dispariţia Clarei. Absolut toţi. Chestii mici, şi în principiu nefolositoare, dar într-o oarecare măsură, toate aceste cadouri reprezentau dorinţele lor de o viaţă. Maică-sa a primit cadoul cel mai tare: o nepoţică. Mereu îşi dorise o nepoţică, dar se ştia că pentru Clara o sarcină ar fi putut să se transforme într-o tragedie. Ce am primit eu ? (râde) Nu pot să vă spun. Am promis să păstrez secretul. Clarei i-am promis. Da, ştiu că e moartă … probabil, dar, cunoscând-o pe Clara, asta nu schimbă cu nimic situaţia (zâmbeşte) …

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"