Greva foamei pentru frumuseţe (?)

            54 de kilograme.

Mă gândesc.

De când era mică mi-am dorit mereu să fac diferenţa. Să îşi aducă aminte oamenii de mine cu inima bătându-le tare în piepturi. Să se spună despre mine „Dacă vrei să ştii cine merită aplaude, gândeşte-te la ea !”.

Cum singurul lucru la care mă pricep, şi la care m-am priceput mereu de minute, este să nu fac nimic, tocmai asta fac: nimic.

În general. Dacă vreţi detalii, să ştiţi că nu mănânc. Am încetat să mai depind de hrană. Desigur, trupul meu continuă să o ceară. Aşa că mă urc pe cântar, din când în când, şi citesc.

51 de kilograme.

Am renunţat la proteine, la vitamine, la carbohidraţi, la zaharuri, la grăsimi, iod, magneziu, fier, lipide, calciu ... absolut tot. Beau doar apă. Şi din aceea, doar cât să nu mor de dezhidratare ... repede. Sunt curioasă cât de importante sunt toate chestiile astea. Aşa că mă urc pe cântar.

48 de kilograme.

Maică-mea şi taică-meu mi-au spus că sunt nebună. La început în glumă, apoi au văzut că treaba e serioasă, aşa că s-au adaptat şi ei. Au devenit şi ei serioşi. M-au întrebat de ce fac asta ? Am ridicat din umeri şi m-am urcat din nou pe cântar.

44 de kilograme.

Adevărul este că nu vreau să le dau un răspuns. Nu încă. Nu sunt pregătiţi să afle adevărul. Uneori nici mie nu îmi vine să îl cred. Dar trebuie.

Îmi privesc trupul. Sunt foarte slabă. Nu mi-am mai venit nici ciclul din cauza faptului că mă înfometez. Chestia asta durează de vreo trei săptămâni, iar mie de obicei îmi vine ciclul cu o precizie astronomică. Se zice că atunci când treci pe modul de înfometare, trupul începe să se consume pe sine. Începe de la raionul de grăsimi. Daţi-mi voie să vă spun că trupul meu nu a pierdut prea mult timp pe acolo. Apoi trece la rezervele de glicogen pe care le ai în ficat şi în muşchi. Creierul are nevoie de 120 de grame de glucoză pe zi. Când te înfometezi, corpul înlocuieşte glucoza cu glicogenul pe care îl extrage din muşchi şi din ficat. Nu cred că trebuie să continui cu ce se întâmplă când rămâi şi fără rezervele acelea. Vă prindeţi şi singuri. Eu mă urc pe cântar.

40 de kilograme.

Prietenii încep să clatine din cap, neîncrezători. Dar o să le arăt eu lor.

Îmi privesc iarăşi trupul. Pielea mi-e aproape străvezie. O pipăi, şi o simt uscată, rugoasă, ca şi cum am fost un sclav toată viaţa. Un sclav care a muncit pământul din greu. Mi-au apărut răni. Ca nişte arsuri făcute cu ţigara, care s-au infectat. Le am pe braţe, pe picioare, pe sâni, pe spate. Pe faţă. Mă mişc tot mai greu. Mă dor încheiturile. Medicul zice că masa gelatinoasă dintre oase s-a dus dracului.

36 de kilograme.

Îmi privesc trupul în oglinda pe care cineva o ţine deasupra mea. Nu m-am mai ridicat din pat de o săptămână. Pielea mi-a acum complet transparentă. Ca şi cum organele şi oasele mele (acum fragile) şi muşchii uscaţi şi întinşi, ca şi cum toate acestea sunt învelite strâns în celofan. Nu, nu în celofan. În sticlă.

Îmi văd inima obosită cum pulsează neregulat. Trebuies doar să îmi las capul în piept.

Îmi văd stomacul, strâns ca o pungă mototolită, curăţat de tot ce avea în el. Sucul gastric e acum incolor şi alcalin. Nu mai are putere să dizolve nici măcar un cub de zahăr.

Îmi văd sângele, plin de clăbuci şi de bule de aer, cum se mişcă prin venele umflate şi vinete. Aud sunetul pe care îl face. Ca ultimele picături de suc trase printr-un pai prea gros.

Îmi văd ochii. Nu îmi vine să cred cât sunt de mari. Dinţii mei au acum o nuanţă verzuie. Sau poate că reflectă culoarea buzelor crăpate. Îmi văd sânii, atârnând ca două cârpe murdare care s-au uscat pe un gard, uitate acolo de multă vreme.

Cineva mă urcă pe cântar.

32 de kilograme.

Mă gândesc că trupul, după ce a terminat de consumat tot ce are de consumat, începe să se consume pe sine. Atacă creierul.

Lumea mă întreabă de ce continui să fac asta. Ce vreau să realizez ? Ce vreau să demonstrez ?

Eu stau şi mă gândesc un pic. Vroiam să slăbesc ? ... Nu, nu e asta. Eram slabă şi înainte. Vroiam să arăt bine ? Nu, nici ăsta nu e răspunsul. Staţi un pic, să mă gândesc ... Vroiam să îmi bat joc de femeile care se înfometează ca să arate ca tăiate din reviste ? De oamenii care îşi distrug corpurile ca ele să arate bine ? Mnu, nici asta nu e. Sună prea prozaic. Îmi place să cred că sunt un pic mai inventivă de atât.

Lumea zice să sunt irascibilă de când cu toată greva asta a foamei.

Eu le zâmbesc, şi le cer să mă urce pe cântar.

28 de kilograme.

Medicii îmi spun că nu prea mai am ce să dau jos. Mă apropii de greutatea efectivă a scheletului meu. Nici nu mai ştiu de când sunt în greva foamei. Cred că de vreo 6 sau 7 săptămâni.

Nu mai îmi aduc aminte de motivul pentru care am început toată treaba asta, dar mai mult ca sigur că alţii îşi vor aduce aminte, când mă vor da drept exemplu. Voi fi unul care va vorbi de la sine.

            Stau în pat, şi privesc tavanul.

            Oare de ce am început să slăbesc ?

            Hm, oricum, sunt sigură că alţii îşi vor aduce aminte.

            Tot ce pot face este să le tot cer să mă urce pe cântar.

Greaţă, vol. XVI