Postare epică, Vol. 2

J. J. (jurnalist): Am văzut-o la volanul maşinii lui Daffy. El era pe locul mortului, şi chiar părea mort. Probabil că era beat. Dar tipa, era vigilentă. Ochii îi scânteiau, ca şi cum tocmai crăpase capul cuiva. Jur. Era foarte calmă, dar totuşi părea atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei.

Daffy: Am găsit în portbagajul maşinii o plachetă de metal ruginit, pe care scria „Venice Beach – 14 M”. Nu am făcut legătura cu nisipul din buzunarul din spate al blugilor mei, decât mai târziu. Şi, desigur, cu crima.

Ozzie (bateristul trupei The Gardens): Nu ştiu ce dracu’ i-a făcut, dar Daffy nu lăsa pe nimeni, şi când zic asta, chiar vorbesc serios – pe nimeni – să îi conducă maşina. Era o rablă împuţită, un Firebird din ’68, numai găinaţul de pe el îl mai ţinea laolaltă. Dar nu i-ar fi dat-o nici la Cristos Gornistul. Şi o văd pe tipa asta, pe Carla sau Clara, cum dracu’ o cheamă, la volan.

Harlan E. (prieten din copilărie): Soarta. Credeţi-mă pe cuvânt. Nimic nu face cât soarta. Poliţaii au căutat cadavrul timp de două luni. Au renunţat în final. Nici nu ştiau dacă tipul era mort. Putea fi în Indochina din câte ştiau ei, mort de beat cu sula în curul vreunei prostituate de 12 ani. Au renunţat, şi nu fără să răsufle uşuraţi. Apoi, într-o zi de la sfârşitul lui septembrie, ultima zi cu soare din anul ăla, un copil s-a dus pe plajă, deşi părinţii au spus mai târziu, când poliţia i-a chestionat, că nu îi dăduseră voie să meargă pe plajă. Şi s-a pus să îşi construiască o cetate. De nicăieri i s-a năzărit pruncului ăstuia să îşi construiască un fort medieval, cu turnuri şi cu şanţ de apărare împrejur. Şi peste ce dă ? Peste tipul ăla. Omorât şi îngropat în nisip la începutul verii. Vă spun, nimic nu face cât soarta.

Paul Kindred: Da, cum să nu îmi amintesc de crimă ? În oraşul ăsta, singurul lucru care mai pulsează e Clara. În rest, nimic ieşit din comun. Şi, ca de obicei, am avut iarăşi aceeaşi impresie că era implicată. Desigur, investigaţia numai ce începuse.

Olga H.: Au stabilit după autopsie că era vorba de un tip pe care îl cunoşteam vag, Fred Hamm. Era un pic mai în vârstă decât noi. Poliţia îl căuta de la începutul verii. Dispăruse, mi se pare, chiar în seara în care avusesem balul de absolvire.

H. H. Leigh: Am participat la autopsie, în calitate de medic primar al spitalului din oraş. Au trimis pe cineva de afară să se ocupe de toată treaba. A fost neplăcut. Trupul stătuse în nisip aproape 3 luni. Era în stare avansată de descompunere. Abia au desprins ceva de la el. Murise de la o lovitură cu un obiect dur, primită în partea stângă a capului, chiar deasupra arcadei. Şi pe obrazul drept fusese ars cu ceva, probabil o ţigară, sau un fier înroşit. Nu ştiau sigur. Îi lipseau două degete de la mâna stângă. Mijlociul şi arătătorul. Fuseseră tăiate cu o foarfecă de tuns via.

Helen Munro: Când a bătut poliţia la uşa, întrebând de Clara, era să cad de pe picioare. Ziceau că au găsit nişte fire de păr de-ale Clarei, pe lângă cadavru. Insinuau că ea ar fi avut vreo legătură. Nu îmi venea să cred.

Paul Kindred: Deocamdată, tot ce aveam erau nişte fire de păr de-ale Clarei Munro. Erau şi nişte bucăţi de carne pe sub unghiile mortului, dar nu au putut fi folosite. Aşa că, normal, fiind singura pistă, am început să investigăm. Desigur, era destul de neconvingătoare toată treaba. Legiştii stabiliseră data morţii pe la sfârşitul lui iulie, cam prin data balului absolvirii. Clara avea pe atunci un picior în ghips. În niciun caz nu ar fi putut să îl ucidă pe tip şi să îl târască singură pe plajă şi să îl îngroape. Doar dacă fusese ajutată.

Elliot Wuhl (inspector de poliţie): Fred Hamm era căutat de poliţie de ceva vreme. Se mutase în oraş în urmă cu doi ani, ca să scape de lege. Desigur, nimic nu se putea dovedi cu certitudine, dar plana deasupra lui o oarecare vină. Fusese implicat într-o crimă. Se pare că oricine i-a făcut-o, s-a gândit la răsplată. Alt motiv nu putem distinge.

J. J.: Le-am spus poliţiştilor că fata lui Munro o făcuse. O văzusem în seara crimei, şi părea destul de suspicioasă. În plus, ce dracu’ căuta la volanul maşinii dacă avea piciorul în ghips ? Dacă mă întrebaţi pe mine, mie mi se pare că se cam prefăcea. Nu ştiu cum reuşea, sau de ce, dar mie toată treaba cu oasele ei fragile îmi mirosea dubios.

Ozzie: Am fost chestionaţi toţi, normal. Cine, ce făcuse, cu cine făcuse, şi unde făcuse. Dacă am văzut ceva, dacă am plecat pe undeva după bal, în ce combinaţii, cât am stat, unde ne-am futut ... tot. Mi se părea cam multă vâlvă. Se purtau de parcă fusese curăţat vreun mare ştab. Reporterul ăla, J. J., era tare pornit să dea de ucigaş. Era absurd, la un moment dat. A ajuns să spună că Clara îl omorâse pe tip.

H. H. Leigh: Era absurd. Am spus poliţiei că o persoană în condiţia Clarei nu putea să facă aşa ceva, nici chiar în cea mai bună formă fiind. Dar au insistat. Am făcut un control, o expertiză, cu o comisie adusă special din capitală. Au confirmat cele spuse de mine.

Daffy: Am stat la interogatoriu o zi întreagă. Ziceau să maşina mea fusese folosită la transportarea cadavrului. Găsiseră ceva urme de vopsea pe pantalonii mortului. Într-adevăr, era de la maşina mea – abia atunci am observat că fusese ciobită – dar nu îmi aminteam nimic. Le-am spus că fusesem beat-cur în seara balului. Dar că îmi aminteam să fi fost cu Clara. Atât le-a trebuit. Acuma îmi pare rău că am vorbit de ea, dar, eram speriat. Oricum, nu am spus nimic de genul „pe ea o vreţi, ea a făcut-o”. În niciun caz. Dar am menţionat că fusesem cu ea. A fost destul.

Paul Kindred: Erau nişte lipsuri. Puştii spuneau că după bal, nimeni nu o văzuse pe Clara Munro vreo câteva zile. Părinţii ei spuneau că a doua zi după bal plecase în excursie cu Joan Myrtle. Joan habar nu avea de aşa ceva. Daffy zicea că plecaseră împreună de la bal, doar ei doi, dar că nu îşi amintea unde au fost, sau ce au făcut. Medicul ei, dr. Leigh, spunea că a treia zi după bal Clara s-a prezentat la tratament. Apoi iarăşi a dispărut câteva zile. La vreo 4 zile după bal s-a întors acasă, şi totul s-a aranjat. De la ea nu am reuşit să scoatem nimic. Zicea că băuse la bal, şi amestecase cu antibiotice, că nu îşi mai amintea nimic. Părerea mea ? S-au îmbătat toţi în vreo pivniţă şi s-au injectat cu tot felul de prostii. Poate chiar au fost în excursie. Într-o altă „excursie”.

Enyo Fleisch: Nu că plec urechea la toate prostiile pe care le debitează lumea, dar ideea că Clara Munro ar fi putut ucide era ... imposibilă. Avea un comportament distructiv, dar faţă de ea, nu faţă de ceilalţi. Cred că venea de la ideea că era o povară pentru părinţi şi prieteni. Şi nu vroia asta. Comportamentul ei aducea a autoflagelare, se pedepsea pe sine fiindcă suferea de OI, de parcă ar fi fost vina ei. Încerca să îşi grăbească sfârşitul cu tot comportamentul ei oribil de neglijent cu privire la propria siguranţă. Cel puţin aşa credeam. Nu aveam curajul să o întreb care era motivul adevărat pentru care făcea ce făcea. Cunosc bine zicala „dacă ţi-e frică de răspunsuri, nu pune întrebări”. Şi eram terifiat de răspunsurile pe care Clara mi le-ar fi dat.

Joan Myrtle: Clara era foarte surescitată din cauza acuzaţiilor care i se aduceau. Dar insista că nu îşi aducea aminte. Băuse, într-adevăr foarte mult, dar asta tot nu justifica faptul că dispăruse timp de 4 zile. Dar şi mai speriată era fiindcă nu ştia cum şi cu cine se dezvirginase.

Ethel Dandridge: În final lucrurile s-au potolit. Nu au găsit făptuitorul, şi au închis cazul. Nu era nici primul eşec al poliţiei locale, şi cu siguranţă, nici ultimul. Lucrurile au intrat la normal. Şcoala a început din nou, Clara şi-a mai rupt un braţ ...

Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine acasă. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 11 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !

Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică banchete de maşini şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.

Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)

            Se opri o clipă. Auzi ghiorăituri ce păreau să vină de la ea din stomac.

            – Încă un pic, mai rezistă ! îşi spuse ea, şi lovi tastele cu frenezie.

Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna, din câte mi-am dt eu seama, un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.

Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.

Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.

Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul a rămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingă televizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cum am spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie. Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?

Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.

Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

 

Fragment din "Laptele negru al mamei"