Postare epică !

Eric (logodnicul Clarei): Odată, în timp ce făceam ... ştiţi, dragoste, mi se pare, într-un acces de plăcere (ezită) a dat cu mâna în noptieră. Şi-a rupt-o pe loc. Vă daţi seama ? Nu puteam nici să facem dragoste fără ca ea să fie în pericol.

Joan Myrtle (cea mai bună prietenă a Clarei): Ne ştiam de când eram mici. Am fost lângă ea când şi-a rupt pentru prima dată un picior. Avea 5 ani. În preajma mea şi-a rupt numai picioarele. Braţele şi le rupea în preajma iubiţilor.

Leclercq (profesor de matematică): Nu îi plăcea matematica. Deloc. Nu o putea pricepe. Integrale, funcţii ... erau limbi străine pentru ea. Odată, de nervi că nu reuşea să înţeleagă un sistem, a izbit banca cu piciorul. Atât i-a fost. A trebuit să o duc la spital, să i-l pună în ghips. (râde) A scăpat de matematică o lună.

H. H. Leigh (medic): Osteogenesis imperfecta, sau OI, sau Boala Oaselor Fragile, cum i se mai spune, e o afecţiune genetică a oaselor. Persoanele care au OI se nasc cu ţesut conector defect, sau fără capacitatea de a-l produce, de obicei din cauza unei deficienţe de colagen Tipul-I. Clara avea tipul I de OI, caz în care colagenul are o calitate normală, dar se produce în cantităţi insuficiente. Oasele ei se rupeau uşor, avea o uşoară curbură a şirei spinării şi ochii uşor ieşiţi în afară. Simptome tipice. Ne aşteptam să şi surzească, dar asta nu s-a întâmplat. Poate mai târziu, dacă ar mai fi apucat ziua.

Helen Munro (mama Clarei): Nu ştiu cum s-ar fi putut întâmpla. Medicii spuneau că toată problema e genetică. Probabil că nu şi ereditară, în cazul ei. Mutaţie individuală, proprie, aşa spuneau. Clara şi-a rupt primul membru la 3 zile după ce am născut-o. Medicii spuneau că e de mirare că nu şi-a rupt braţul ieşind din mine.

Olga H. (prietenă din copilărie): Clara era o fată tare neastâmpărată. Maică-sa trebuia să fie mereu cu ochii pe ea. Să nu îşi rupă vreun picior sau, mai rău, gâtul. Taică-său era mereu plecat. Aproape că nici nu era conştient de faptul că fiică-sa avea o boală genetică de oase. Dar tratamentele Clarei erau scumpe, şi banii trebuiau făcuţi de cineva. Iar maică-sa stătea mereu cu Clara.

Joan Myrtle: Clara lucra cu mine la supermarketul din oraş. La stivuit marfa pe rafturi. (râde) Ce slujbă de luat când suferi de Boala Oaselor Fragile ! Şi insista ca ea să fie cea care se urcă pe rafturi, şi pe scări. Mă omora. Şi îl omora şi pe dl. Hardiggan, şeful nostru. Înainte să o angajeze, a pus-o să semneze ceva hârtii, că firma nu îşi asumă răspunderea în cazul unor viitoare (şi inevitabile) fracturi.

Helen Munro: Nu suportam să o văd în scaunul acela cu rotile, sau cu vreun braţ legat în jurul gâtului. (oftează) Încearcă să îi spui copilului tău de 4 ani că toată viaţa ei va trebui să stea într-un scaun cu rotile, scărpinându-se pe sub ghips cu o lingură de lemn, în timp ce alţi copii se joacă afară, în soare. Dar aşa măcar eram împăcată că nu mai făcea prostii până nu i se vindecau fracturile. Şi apoi, imediat ce fractura i se vindeca, nu treceau câteva săptămâni, şi îşi rupea altceva.

H. H. Leigh: Clara a avut parte de 51 de fracturi. Şi-a rupt femurul stâng de 8 ori, gamba stângă de două ori, piciorul drept de 15 ori, braţul stâng de 20 ori, clavicula stângă o dată, arătătorul, mijlociul şi inelarul de la mâna stângă şi trei coaste de pe partea dreaptă. Niciodată nu şi-a rupt braţul drept. (râde) Era chiar interesant. Mi s-a spus odată, când au adus-o cu coastele rupte, că aterizase de pe un scaun pe partea dreaptă a corpului. Braţul nu avea nimic.

Karl Simmons (prieten din copilărie): Dumnezeule, am văzut-o pe fata aia învelită din cap până în picioare în ghips, din cauza oaselor rupte. Obişnuiam să facem pariuri între noi. Eu mereu pariam că următoarea fractură va fi de picior. Nu am câştigat niciodată. Majoritatea fracturilor de picior le avusese înainte ca eu să pun pariurile.

Ethel Dandridge (vecină): Domnul să ne ajute de aşa copii. Şi să îi ajute şi pe soţii Munro. Erau oameni cumsecade ... în marea parte a timpului. Nu meritau aşa ceva. Un asemenea copil ... şi acum nu mă refer la oasele ei. Clara era pur şi simplu diabolică. Şi era şi deşteaptă. Asta era mai rău.

Ornella May (profesoară): Aveam 30 de ani de activitate când am fost transferată în oraşul ăsta. În prima zi de şcoală am dat cu ochii de Clara Munro. Ce mai privelişte, daţi-mi voie să vă spun. Era mereu julită la coate, cu vreun braţ în ghips. Deşi niciodată nu am văzut-o scriind cu braţul drept, sunt sigură că era braţul cu care scria. În rarele momente în care am văzut-o scriind la ore (râde), foarte rare momente, scria cu stânga. O singură dată am primit o lucrare de-a ei, şi mi se părea că ceva nu era în regulă cu scrisul. Nu l-am recunoscut. Aveam un prieten care lucra pentru poliţie, era grafolog. I-am arătat lucrarea Clarei, şi mi-a spus că în mod sigur, fusese scrisă cu mâna dreaptă. Am întrebat-o pe Clara ce era cu lucrarea. „Nimic”, mi-a răspuns. De atunci nu am mai primit astfel de lucrări. Cred că şi-a dat seama că ştiam. Că era ambidextră, adică.

Jacob Smith (prieten): Uneori era tare deschisă. Pusă pe şotii. Râdea de mine când alunecam pe jos pe culoarul cu detergenţi. Alunecam din cauză că ea punea săpun lichid pe duşumea. Din acela transparent. Cred că vroia să îmi rup şi eu vreun picior sau o mână. Nu îi port pică. Dacă ţi-ai petrecut atâta timp tot rupându-şi picioarele şi mâinile, ca şi ea, la un moment dat te saturi, presupun, şi ai vrea că şi alţii să o mai păţească. Iar dacă asta nu se întâmplă ... te ocupi tu de problemă. (face cu ochiul, apoi râde)

Daffy (prieten): Avea un joc tare idiot, pe vremea când eram în clasa a cincea. Mergeam în parc, şi ea se urca pe leagăne, de fapt, pe bara cea mai de sus a leagănului. Şi se atârna cu capul în jos, de ea, agăţată numai cu picioarele. Apoi începea să se balanseze. Scotea peri albi oricui o cunoştea. Dacă ar fi căzut de acolo, ar fi murit pe loc. Oasele ei nu erau în niciun caz capabile să suporte o asemenea traumă. (râde) Odată ne-a prins maică-sa acolo, şi după ce a dat-o jos de e bară, a vrut să o plesnească la fund. Palma i s-a oprit la câţiva centimetri de dosul Clarei. (râde) Şi Clara era perfect conştientă de situaţie.

 

Joan Myrtle: Să vă spun eu ce cred ? Cred că statul prin spitale i-a făcut ceva Clarei. De fiecare dată când o vedeam după ce ieşea din spital, era mereu nervoasă. Avea o privire de fiară care ştia că nu va trece mult şi va trebui să se întoarcă înapoi în cuşcă.

Alex Batt (duşman din copilărie): Clara, Clara ... (oftează). Nu mă bucur că a dispărut. Poate că chiar a şi murit. Cine ştie ? Ăştia, în niciun caz. Dar mă bucur că a plecat de prin locurile astea. Era pe cât de adorabilă putea fi o fată cu un braţ mereu în ghips. Stăteam departe de ea, fiindcă avea capacitatea să mă facă să vreau să o lovesc. Iar eu nu fac aşa ceva. Odată m-a lovit cu piciorul, şi tot ea a fost cea care şi-a dislocat glezna. Bine că nu şi-a rupt-o. Atunci să fi văzut urgie pe capul meu.

Enyo Fleisch (psiholog): Clara a fost activă mereu. Poate mai activă decât majoritatea copiilor sănătoşi de vârsta ei. Ceea ce era extrem de neobişnuit la cei cu OI. De fapt, cu cât avansa în viaţă, cu atât devenea parcă mai inconştientă de starea ei. Dacă la vârsta de 10 ani sărea de pe leagăn la 3 metri înălţime, la 15 ani juca fotbal cu băieţii. Şi la 19 ani a participat prima data la o tăiere de porc. Desigur, şi-a rupt braţul, dar ideea este că, cu cât mai mult se rănea, cu atât vroia parcă mai mult să se rănească. Nu pot să îmi închipui ce ar putea conduce pe cineva la un asemenea comportament distructiv.

Eric: Am cunoscut-o pe Clara pe o plajă. Tocmai se terminase anul universitar, şi toată lumea se îmbulzea la plajă. (zâmbeşte) Clara era în costum de baie şi cu braţul în ghips. Era înfăşurat într-o pungă, ca să protejeze ghipsul de umezeală, şi capetele erau ermetizate cu (râde) bandă izolatoare. Normal că atrăgea atenţia oricui. Eu eram singurul de acolo care nu o cunoştea. A intrat în apă, şi după o oră, eram cu ea pe pătură, singuri. Nu ştiu ce să zic. În mod ciudat, nu prea îmi amintesc momentul acela. E o ceaţă. Ştiu însă că de atunci nu ne-am mai despăţit. Asta şi cicatricea ei. Avea o cicatrice pe spate. O arsură minusculă, în formă de sărut. Arăta ca şi cum două buze ar fi ars-o pe spate. Mi-a spus că se arsese de curând, într-un atelier al unui prieten care era artist. Buzele care o arseseră ajunseseră pe faţa unei sculpturi. I-am sărutat cicatricea. Se potrivea perfect cu gura mea. (zâmbeşte) Îmi plăcea.

Helen Munro: Taică-său venea seara obosit de la lucru iar ea îi sărea în braţe, şi îl punea să o „facă avion”. Harold pufnea în râs de fiecare dată, şi indiferent cât ar fi fost de obosit, nu o refuza niciodată. Apoi se uita la ceas, şi o certa, de formă – „Domnişoară, uite cât e ceasul ? De ce nu eşti în pat ?”. Atunci Clara începea să ţopăie prin camera de zi, până când Harold o lua iarăşi în braţe şi urca la etaj cu ea. Clara nu punea nici măcar un picior pe o treaptă. Ţin minte că odată baia de la etaj era scoasă din funcţiune, şi Clara a stat în capătul scărilor şi a aşteptat ca unul din noi să o ducă jos. Era prea mică pentru balustradă pe vremea aceea. Noi eram afară, şi nu am auzit-o. În final şi-a dat drumul pe ea.

George Exley (coleg de facultate): Obişnuia să ne care pe toţi până la bazinul de înot. În fiecare zi. Uneori se arunca în apă îmbrăcată, şi dârdâia tot drumul spre casă. Îi plăcea să înoate aproape la fel de mult cum îi plăcea să îşi rupă oasele. Cred că şi-ar fi dorit foarte mult să îşi fi rupt ceva în timp ce era în apă. Asta nu s-a întâmplat niciodată.

Ornella May: Într-o zi am prins-o pe Clara punând pariu cu nişte colegi, în curtea şcolii. Punea pariu că îşi rupea un picior sau o mână. Ceilalţi nu vroiau să pună pariu contra aşa ceva. Vroiau să pună pariu contra faptului că NU îşi rupe o mână sau un picior. Clara accepta. Mereu câştiga.

Jacob Smith: Ţin minte odată, când eram cam de vreo 16 ani, a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să mergem să ne dăm cu sania. Avea un picior în ghips. Şi mai era şi incidentul acela cu scările, tot în perioad aceea se întâmplase..

Enyo Fleisch: Ura scările. Prefera să se coboare cu fundul pe balustradă, lucru mult mai periculos decât scările. Nu suporta scările. Şi le simţea de la distanţă. Ca şi cum le-ar fi putut mirosi. Venea la mine la cabinet şi în loc să urce cele trei trepte care dădeau înăuntru, după ce asistenta mea deschidea uşa, Clara sărea direct înăuntru, pe covor. Nu cred că a atins vreodată o treaptă cu piciorul. Eu cel puţin nu am văzut-o făcând asta.

Helen Munro: O auzeam spunându-i lui Harold „aruncă-mă direct în pat!”. Mi se făcea piele de găină, când mă gândeam că ar putea să îşi rupă gâtul ei firav dacă ar fi căzut cum nu trebuia. Desigur ca taică-său avea destulă minte încât să nu o asculte. Dar de fiecare dată când o auzeam, mi se oprea inima în loc. Parcă nu era ea.

H. H. Leigh: O problemă cu cei care suferă de OI este că sunt foarte prevăzători, şi acest lucru duce uneori la extreme. Cu Clara asta nu era o problemă. De fapt, ea manifesta o tendinţă spre auto-distrugere, total necaracteristică celor cu OI sau, chiar şi oamenilor în general. Era mereu cea care se arunca prima la tot felul de activităţi care implicau lovituri şi accidentări.

Lenny Lanţuri (prieten): Îmi plăcea tipa. Era genială. Ştia foarte multe despre tatuaje şi despre motoare. Uitaţi-vă aici. (îşi dezveleşte umărul) Ea mi-a făcut desenul ăsta pe braţ. Ea mi-l făcea mie, în timp ce eu îi desenam pe ghipsul de la picior. Mereu îi desenam ceva pe ghipsurile pe care le avea. Ah, şi asta. (îşi ridică tricoul şi arată spatele). Versurile de la „Fever”. Mie în mod normal nu îmi place Elvis, fiindcă era un poponar, dar pentru ea aş fi făcut orice. Am ajuns să îmi placă şi Elvis. Şi am lăsat-o să îmi tatueze versurile pe spate. (râde) Ce îi mai plăcea să danseze !

H. H. Leigh: Am vrut să îi implantăm tije de oţel inoxidabil în canalele intramedulare ale oaselor lungi. Părinţii ei au acceptat măsura abia după ce Clara îşi rupsese ambele picioare şi braţul stâng într-o cădere de pe balustradă. Era ceva destul de extrem, dar se cerea a fi făcut. Clara a refuzat. A spus: „Pentru ce îmi trebuie mie aşa ceva ? Nu sunt bolnavă !”. Părinţii au renunţat.

Eric: Când m-am dus pentru prima dată la ea acasă, să îi cunosc pe ai ei, maică-sa a început să plângă. O ţineam pe Clara de mâna dreaptă. Cea stângă o avea încă în ghips. Părinţii ei mi-au spus că expectanţa de viaţă a celor cu OI era destul de redusă, iar Clara se apropia de termenul-limită. Dumnezeule, avea doar 19 ani. Când am rămas singuri, Clara m-a întrebat dacă părinţii îmi dăduseră de înţeles că ea e pe cale să „expire”. Am râs, şi i-am spus că nu. Desigur că ea ştia că o minţeam.

Dl. Anderson (profesor de arte plastice): Nimeni nu a desenat vreodată scaune la ora mea. Asta până nu a apărut Clara Munro. Fata asta nu ştia să deseneze decât scaune. Sau orice aducea a scaun. Fotolii, şezlonguri, jilţuri, bănci, hamace, orice. Ah da, şi biciclete. Era o mare fană a bicicletelor. Şi avea nervi să le deseneze. Majoritatea colegilor ei se mărgineau la fircălit maşini sau păduri, sau bungalow-uri de vacanţă, dar Clara era foarte tacticoasă. Uneori dura şi trei săptămâni până termina de desenat o bicicletă. Una dintre bicicletele ei se află şi acum la Centrul Cultural al oraşului. Fantastice desene. Dar puţine. Fiindcă le desena cu stânga, iar stânga era ruptă aproape tot timpul. Dar dacă bine îmi amintesc, am primit de la ea desene chiar şi atunci când nu putea lucra cu stânga. (gânditor) Atunci desena scaune. Când avea mâna stângă ruptă, desena scaune.

Joan Myrtle: Când mergeam la baluri sau la discoteci, trebuia să am grijă de ea mereu. Dansa de parcă era sfârşitul lumii. Obişnuia să bage pe rock’n’roll în timp ce dădea pe gât o sticlă de tequilla. Vă daţi seama că după zece minute era pe altă lume. Se lovea de lume, călca pe cioburi, dar nu se oprea. Îmi făcea zile negre. Dar era sufletul petrecerii. Nu se putea fără ea. Odată m-am dus fără ea la un chef, şi toată lumea s-a speriat. „Unde e Clara ?” mă întrebau. Era acasă. Întârzia doar şi mi-a spus să merg înainte. Petrecerea nu s-a pornit decât după ce Clara a ajuns acolo.

Seth Drumgoole (prieten din copilărie): Mereu aveam problem cu ea când venea la concertele noastre. Eu cântam într-o trupă, The Gardens. Rock progresiv, puţin alternativ, oricum, chestii nouveau. Ea era old-school. (oftează) Mereu old-school. Venea la concerte şi se punea chiar în faţa podiumului, şi când întrebam lumea ce vrea să mai cântăm, ţipa cât o ţineau plămânii ăia ai ei firavi, vreo prostie gen Led, sau mai rău, Van Morrison. Şi ceilalţi se luau după ea. Şi trebuia să cântăm Kashmir sau ... (pufneşte) Era cel mai groaznic coşmar al nostru. Ne arunca în epoca de piatră a rockului, jur. Dar ştia să facă nişte tatuaje excepţionale. Uitaţi aici ...

Dl. Anderson: Nu făcea niciodată nimic cu braţul drept. Eu cel puţin nu am văzut-o. Nu fusese rupt niciodată, dar nu îl folosea deloc. Ironic, nu ? Singurul lucru neafectat era şi cel mai inutil. (râde)

Lenny Lanţuri: Ţin minte că avea un tatuaj pe o parte a abdomenului, pe care şi l-a făcut la 15 ani. Cred că pe partea stângă. Da, pe partea stângă. Şi-l făcuse singură. Nu ştiu cum, dar şi-l făcuse singură. Era ceva de genu’ „Chiar dacă păşesc prin Valea Umbrelor Morţii, motivul pentru care nu mă tem nu e fiindcă Domnul e cu mine, ci fiindcă sunt cea mai afurisită de acolo”. (râde)

Gabriela Okotek (prietenă din copilărie): Nu îi plăceau rochiile. Când am avut balul la sfârşitul liceului, ar fi trebuit să vină în rochie. Mai ales că îşi rupsese piciorul stâng chiar cu două săptămâni înainte. (râde) A venit în blugi, care fuseseră tăiaţi pe marginea stângă. Nu putuse să îşi bage piciorul în ei, aşa că tăiase cracul stâng, şi despicase cusătura. Apoi o prinse la loc, pe şold cu ace de siguranţă. (râde) Toată noaptea a dansat. Nu îmi aduc aminte chiar cum a reuşit asta, dar ...

Joan Myrtle: Balul era o problemă. Nu pentru Clara, să ne înţelegem. Pentru ea nimic nu era o problemă. Era singura din oraş care părea să nu ştie că avea OI. Dar restul ... toţi trebuia să avem grijă.

Ornella May: La balul de absolvire a liceului am văzut-o pe domnişoara Munro. Purta ceva panataloni rupţi, fiindcă nu îi încăpea piciorul ghipsuit în ei. De ce naiba nu venise în rochie ? Nu o puteai distinge de băieţi. Purta cămaşă albă şi papion. Ciudată fată. Singura din liceul ăla care purta mereu cămăşi.

Jacob Smith: La bal ne-am îmbătat aşa de tare încât a trebuit să îl ducem pe Robert la spital, la spălături stomacale şi perfuzii cu glucoză. Clara a fost cea care i-a pus capac. Au făcut concurs. Câte o sticlă de vin fiecare, şi trebuia băută dintr-o dată. Când Clara a luat sticla goală de la gură, Rob era deja pe spate, cu spume la gură. Şi când mă gândesc că ea lua antibiotice, pentru picior ...

H. H. Leigh: Clara s-a prezentat la tratament la două zile după balul de absolvire. Îmi părea perfect trează. Când i-am luat sânge pentru analize, încă mai avea alcool în el. Nici nu am putut să îi fac  înjecţia cu antibiotice.

Helen Munro: I-am spus Clarei să nu bea la bal. Cum îi stă unei domnişoare să bea ? Foarte urât. Ştiu că se obişnuieşte, mai nou, dar eu şi cu taică-său suntem de modă veche. I-am spus că o desfiinţez dacă îmi vine acasă mirosind a băutură.

Paul Kindred (ofiţer de poliţie): Am făcut inspecţia localului înainte de bal cu câteva ore. Împreună cu pompierii. Ştiţi, în momente din astea, unora dintre copii li se pare amuzant să de-a drumul la apă în pivniţă, sau să înfunde toaletele cu hârtie igienică. Apa se ridică şi în mijlocul serii, ne trezim că dansăm în apă. E amuzant, dar nu atunci când cineva se electrocutează. Oricum, nu am găsit nimic. Totul era în ordine. A doua zi dimineaţă, am fost chemaţi de urgenţă. Cineva tăiase furtunul de gaz de la bucătărie, cu o seară înainte, dar după ce plecasem noi. Nimeni nu a păţit nimic, slavă Domnului, dar nu ştiam cine, şi de ce ar fi făcut aşa ceva. Primul lucru care mi-a venit în minte atunci când am văzut furtunul tăiat a fost „nenorocita aia de Clara Munro”. Nu ştiu de ce. Nu aveam niciun motiv să mă gândesc la asta, dar ... Adevărul este că, de fiecare dată când se întâmpla ceva rău printre copii, toate faptele o arătau pe ea ca făptaşă.

Daffy: Am stat toată noaptea cu Clara. Ne-a făcut praf. Îşi murdărise şi blugii şi tenişii. Şi vroia să conducă. Chiar dacă nu avea nici carnet şi nici picioare bune pentru aşa ceva. M-am certat cu ea, fiindcă nu vroiam să o las la volan. Am mers în bucătăria localului, şi ... nu mai îmi aduc aminte. M-am trezit a doua zi dimineaţă, pe bancheta din spate a maşinii mele. Acolo mă trezesc de obicei. Nici urmă de Clara. Mă durea capul îngrozitor şi aveam o pată de … de spermă pe blugi. Am vrut să îmi aprind o ţigară, dar bricheta de la maşină îmi dispăruse. Atunci am observat că cineva scrisese cu ruj roşu pe parbriz „Bună dimineaţa”. Am recunoscut rujul. Era al Clarei. Nu am mai văzut-o timp de o săptămână după aceea. Mergeam în fiecare zi la ea acasă. Nu băteam la uşă, că m-ar fi snopit tac-su în bătaie. Adică, ce să caut eu, un derbedeu, la fiică-sa ? Nu. Dar i-am aruncat cu pietricele în geam până când i l-am spart. Nu a ieşit nimeni pe fereastră. Nimeni nu ştia pe unde e.

Helen Munro: După bal, Clara a plecat de acasă câteva zile. Cu Joan. Au plecat cu cortul, cu ceva colegi. A apărut după câteva zile. Totul părea în regulă.

Joan Myrtle: Spre dimineaţă, Clara a dispărut. Nu am mai văzut-o câteva zile după aceea. Apoi ne-am întâlnit pe plajă. Îmi spunea că credea că îşi pierduse virginitatea. Cum adică „credea” ? Nu ştia sigur.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care este

Fragment din "Laptele negru al mamei"