„Adevărul te va elibera !” - aşa se spunea într-o vreme în care individul era încă în stare să descifreze cu acurateţe adevărata desfăşurare a evenimentelor, fie că lua sau nu parte la ele. Aşa se spunea într-o vreme în care exista un adevăr. Un singur adevăr ! Acum, însă, ceea ce un adevăr eliberează, altul, cu siguranţă va întemniţa [...]
Fragment din „Comentariile celor Opt”
[Segmentul Omnisensuri]
– Să ne întoarcem acasă ..., repetă Thuran încet, şi parcă nu îi venea să îşi creadă urechilor ceea ce auzea. Nu, nu se putea să audă asta din gura lui Endeavo, omul alături de care luptase fără să dea un PAS înapoi. Şi acum, Primul Preot îi spunea să facă stânga împrejur şi să fugă înapoi.
Să FUGĂ înapoi.
Îl apucă strâns pe Endeavo de ceafă, şi trase sabia din teacă.
– Eşti nebun !?!?! mugi Thuran, şi Primul Preot simţi cum lama rece a sabiei i se strecoară repede prin măruntaie. Rostise cuvintele cu un aşa ton încât fiecare sunet păru o lovitură de ciocan.
În acel moment, un masiv stol de corbi negri care însoţeau armata asemenea unui nor rău prevestitor, se ridică în văzduh, speriat de ţipătul conducătorului. Apoi se lăsă liniştea. În jurul cortului se formă un inel de soldaţi curioşi, dar nici unul dintre ei nu avea curajul să intre.
Endeavo îl cuprinse pe Thuran cu degetele de umerii laţi, şi sângele îi dădu pe gură, în timp ce ochii i se închideau încet, miraţi. Thuran trase sabia din trupul lui Endeavo, şi cadavrul căzu peste masa împodobită cu hărţi de campanie şi instrumente de scris scumpe. Ciocanul îl răpuse pe Endeavo.
Thuran îl privi cu ochii ieşiţi din orbite, apoi scuipă plin de ură peste leşul prietenului său, şi ieşi în grabă din cort, cu mantia fluturându-i victorios.
Trupul îngreunat de alcool se ridică încet de pe perina umedă, plină de transpiraţie.
Două picioare groase se lăsară peste marginea patului, şi trupul se aplecă înainte. Palmele cuprinseră unul dintre capete, frământându-l încet, dureros. Celelalte şase atârnau grele, peste spate sau peste piept, horcăind grotesc, mirosind a alcool ieftin şi a carne arsă.
Trupul se ridică încet şi începu să se apropie de baie. Coada, altădată vioaie, atârna acum pe podea, adunând foi şi mizerie de prin apartament.
Patru aprinse lumina la baie şi se postă în faţa oglinzii ciobite. Îi venea să râdă, deşi abia se putea ţine pe picioare. Celelalte şase capete atârnau peste umeri ca nişte prosoape puse la uscat – trei de o parte, trei de cealaltă.
Patru dădu drumul la apă, şi îşi înfipse ghearele tocite în jetul de apă călduţă.
Îşi privi degetele.
„Ar trebui să ne facem o manichiură. Tembelii dracului !” se enervă el.
Îşi aruncă pe faţa buhăită un pic de apă. Brusc, se auzi un protest:
– Mă mortule, alţii încearcă să doarmă aici ! Ai grijă cum arunci cu apa aia, să nu mă ridic la tine !
Era Trei, capul de lângă el. Îl udase pe ceafă. Trei avea prostul obicei să doarmă cu capul pe burtă, şi saliva îi curgea în timpul somnului pe pantaloni de pijama. Măcar că nu acum nu purtau pijamale.
Atunci mi-am pus realitatea pe pauză, şi am încercat să îmi aduc aminte cum se petrecuse totul. Era într-o toamnă târzie. Era abia trecut de 10 seara. Căminul M era în centrul complexului. Avea 6 etaje. Casa scărilor se afla pe mijlocul edificiului, iar de-o parte şi de alta se aflau cele două coridoare, fiecare cu câte 10 camere, cinci pe o parte, cinci pe cealaltă. Fiecare etaj era monitorizat non-stop, prin camere cu circuit închis. Ucigaşul a urcat la primul etaj. A luat camerele la rând. A bătut la uşă la camera 101. A deschis o blondă scundă, cu părul strâns în coc. Colega ei făcea baie. A împins-o pe spate fără un cuvânt, şi i-a băgat un glonţ în frunte. Apoi a intrat în baie, şi a împuşcat-o pe colega ei de cameră prin panoul de plastic de la cabina duşului. A ieşit din cameră, şi a bătut la 102. Acolo a deschis tot o blondă, dar aceasta era mai înaltă. Colega ei de cameră stătea tolănită pe pat şi citea o cartea groasă despre efectele deteriorante ale muncii fizice, în viaţa omului secolului al XIX-lea. Pe blondă a împuşcat-o în gură, fiindcă încercase să strige, iar pe colega silitoare, prin coperta cartonată a cărţii, în plină faţă. Apoi a închis uşa, şi a bătut la 103. O brunetă de data aceasta. A primit un glonţ în piept, iar colega ei, care făcea cartofi prăjiţi a primit un glonţ în ceafă. S-a prăbuşit peste plită, şi a doua zi au trebuit să o adune cu şpaclul de pe metalul încins, care practic a copt-o. A urmat 104. Acolo locuiau doi băieţi – fraţi. Câte un glonţ în faţă la fiecare. 105. La fel – doi băieţi. Apoi şi-a schimbat încărcătorul, fiindcă se golise. Avea o capacitate de 10 proiectile. În total s-au găsit 4 încărcătoare, câte unul în camerele 105, 110, 115 şi 120. A ucis 39 de persoane (în camera 118 nu se afla decât o singură fată – colega ei fusese chemată acasă, pentru o înmormântare – dacă nu ar fi plecat, ar fi fost înmormântarea ei) în mai puţin de un sfert de oră, iar apoi a ieşit galant pe uşa din faţă. A folosit un amortizor, fiindcă nu s-a auzit niciun sunet. A acţionat atât de repede încât victimele nici măcar nu au avut timp să ţipe. Şi cel mai important aspect al crimelor a fost calmul cu care au fost executate. Nicio deviere, niciun incident, şi poate cel mai intrigant a fost faptul că, într-o zi de miercuri, la o oră nu atât de târzie, toţi studenţii se aflau în camerele lor (cu excepţia fetei din 118, dar este foarte posibil ca în cazul în care nu ar fi fost chemată la înmormântare, să fi fost şi ea prezentă în cameră). A fost crima perfectă. Camerele nu au reuşit să redea o imagine clară sau completă a ucigaşului. Fusese îmbrăcat complet în negru, şi purtase o pălărie şi ochelari de soare negri. Întrebat, portarul abia a reuşit să îşi amintească dacă fusese vreo astfel de persoană în cămin în seara respectivă. Nu mică a fost mirarea pompierilor, când au fost chemaţi la ora 3 dimineaţa să stingă focul din camera 103, unde carnea calcinată a fetei care se prăbuşise peste plită începuse să miroasă destul de tare încât să fie simţită de locatarii de la etajele superioare. Pompierii au bătut la camerele învecinate, şi în curând s-au trezit cu un morman de cadavre pe cap. Toţi s-au întrebat de ce ucigaşul ucisese pe cei de la etajul I, şi nu pe cei de la etajul V. Avea şanse exponenţial mai mari de reuşită (făcând abstracţie de reuşita efectiv perfectă) dacă ar fi lovit la etajul al V-lea. Nu l-ar fi deranjat nimeni, forfota era extrem de redusă în acea parte a căminului. Cea mai bună explicaţie pe care au dat-o autorităţile a fost că ...
Acum când stau să mă gândesc, mi se pare totul de o irealitate fantastică, şi parcă tot nu îmi vine a crede că eu am fost martorul direct al atâtor întâmplări.
Dar asta e viaţa, şi trebuie apreciată, bună-rea, cum vine la rând. Cred că altă cugetare nici nu mi s-ar potrivi. Mereu am fost un om care a schimbat ce putea să schimbe, şi a lăsat dracului ce nu se putea schimba. Un om pragmatic şi calm, care rareori a făcut ceva nelalocul lui, fără sens. Un om care ar spune, dacă ar crede ce spune: Doamne sfinte, ajută-mă să schimb ce pot, iar ce nu pot schimba, să accept. Sau aş zice oare: ajută-mă să accept ce nu pot schimba, iar ce nu pot schimba, ajută-mă să distrug ?
S-a întors purtând o pereche de blugi uzaţi şi un tricou Fruit of the Loom, alb, pe care era imprimat chipul lui Cristos, cu eterna lui faţă suptă şi bărboasă, cu eterna lui coroană de spini, de pe care picurau eternii stropi de sânge, iar Cristosul avea eterna privire de bovină inconştientă, orientată spre un Dumnezeu care nu dă doi bani pe el şi pe suferinţele lui. Deasupra capulu său era scris cu litere înalte şi subţiri: UCIDE IDOLUL.
M-am trezit într-un pat – nu al meu, evident – şi mă întorc spre partea stângă (eu mereu dorm în partea dreaptă a patului), unde văd ceva formă umană cu o claie de păr unsuros şi ondulat, care îi atârnă peste întreaga faţă, dar se opreşte brusc chiar deasupra buzelor. Buzele sunt uscate, totuşi, nu crăpate, dar au un luciu care nu poate fi dat decât de faptul că sunt uscate şi netede. Arată ca o margine a unei felii de grapefruit roşu, uitată pe farfurie de o zi. Apoi forma umană se întoarce spre mine, dar fără să se trezească, îmi pune un braţ peste piept, peste sâni, şi mă învăluie într-un miros dulceag şi fierbinte, dar nu neapărat neplăcut, care îmi pare familiar, şi mă las cuprinsă de el, şi de braţul lui, şi încet-încet, mă lipesc de pieptul lui. Îi simt respiraţia, şi aud cum mă adulmecă, fără să îşi dea seama – să fie sigur că nimeni nu i-a furat trofeul în timpul nopţii, trebuie să fie vreo reminescenţă din vremurile barbariei declarate făţiş a bărbatului. Mi se pare că e dulce, şi e plăcut să ţi se dea o asemenea atenţie, chiar şi după o seară de somn zbuciumat şi sex făcut pe sedative, dar nu pot rămâne. Mai stau cinci minute, şi studiez camera în care mă aflu. Pereţii sunt de un alb murdar, probabil afumaţi. De-o parte şi de alta a patului se află două ferestre pătrate, acoperite de nişte draperii bleumarin, care nu prea lasă lumina în această grotă foarte originală. Un perete e populat în întregime cu cărţi, altul cu trei afişe de filme cult-clasice înrămate cu un oarecare bun gust, şi într-un colţ, dărăpănat, dar totuşi atrăgător, se află un dulap maro, cu două uşi, pe una din ele atârnând chiloţii mei. Pe jos – parchet, şi din loc în loc, movile de haine care ţin loc de covor, probabil. Mi-am văzut şi geanta de umăr, pe un măldar de cărţi. Realizez că şi noptierele sunt pline de cărţi. Apoi mă loveşte: nu există tehnologie deloc. Nici măcar un radio, în toată camera. Niciun televizor cu plasmă, niciun laptop, niciun celular, nimic. Braţul mă strânge mai tare, mai aproape, ca şi cum ar fi ştiut, stând de pază pentru stăpân, că vroiam să mă ridic. Reuşesc totuşi să mă ridic, şi îmi caut cu privirea hainele. Nu sunt multe – o pereche de blugi, şi un maiou alb, pe lângă perechea de chiloţi pe care o localizasem deja – dar le găsesc destul de greu prin vraiştea care domină camera, şi nu reuşesc să ies fără să trezesc bestia. Şi când îşi ridică trupul în coate şi îşi dă părul la o parte, îmi amintesc de el. Are ochii verzi, migdalaţi şi fruntea înaltă, şi bea cam mult, dar e un tip cu bun simţ.
Era toamnă. Trecuseră cinci luni de la incident. Trecuseră cinci luni de când câştigase pariul, dar încă nu-şi primise banii. Trecuseră cinci luni de când intrase în Cartea Recordurilor, pentru a fi efectuat cea mai lungă săritură din istoria omenirii. De atunci fusese pe la preoţi, pe la vrăjitori şi pe la tot soiul de personaje care-şi atribuiau puteri oculte, dar nici măcar unul dintre aceştia nu reuşise să-i lămurească pe părinţii lui despre natura capacităţilor sale ieşite din comun.
Trecuseră cinci luni de când sărise optzeci şi cinci de metri în lungime, iar el nu-şi aducea aminte de nimic. Cea mai imposibilă-posibilă performanţă sportivă din istorie, iar el ... nu-şi aducea aminte de nimic.
Îl chema Paul. Avea 16 ani şi era în clasa a X-a la unul dintre cele mai bune licee din oraş.
De la „incident” (căci aşa se refereau cei din jurul său la acea zi faimoasă), i se mai întâmplaseră unele lucruri nu tocmai normale. La începutul şcolii, avusese o criză în timpul orei de sport, când îşi dăduse ochii peste cap, şi levitase la trei metri de podea, timp de aproape două minute. Levitaţia nu fusese voită.
„Avea braţele depărtate, şi ... şi picioarele drepte ... ca şi cum ar fi fost răstignit !” îşi aminti el ce spusese un coleg.
„Se uita la mine, apoi parcă privea în gol ! Şi-a dat capul pe spate, convulsiv, şi s-a ridicat de la podea ! A fost incredibil !” spusese o altă colegă.
Şi declaraţiile continuau, unele mai seci, altele înflorite, dar toate susţineau ferm că ar fi levitat. El, însă, nu-şi aducea aminte de nimic.
De atunci colegii şi profesorii începuseră să-l ocolească, să se poarte rece cu el, vrând, parcă, să scape de compania lui cât mai repede.
DESCHISE uşa balconului aflat la etajul al patrulea al clădirii în care locuia, şi păşi pe betonul rece. Un vânt călduţ îi suflă prin păr, şi păru că pelicula de umezeală care îl năpădise dispăru. Nu putea să scrie. Se holba la maşina de scris de aproape o oră, şi aruncase în coşul de gunoi mai bine de zece foi, fără să fi scris pe vreuna mai mult de trei rânduri.
„Asta e risipă. Pădurile amazoniene mor cu câte un hectar pe zi, iar scriitorii lipsiţi de talent ca mine îşi bat joc de hârtia care se fabrică din ele.”
Aşa că se hotărâ să îşi scrie paragrafele în minte, şi să le cizeleze, şi abia după ce erau gata de aşernut pe hârtie, să se apuce de scris. Îşi aprinse o ţigară – ultima din pachetul cumpărat în acea dimineaţă – şi o aprinse tacticos. Suflă fumul, care i se întoarse înapoi în faţă, fiindcă boarea de aer venea înspre el şi se aplecă peste balustradă. Oraşul era liniştit. La ora aceea, nici nu putea fi altfel. Puţine lucruri interesante se întâmplau în cartierul său după miezul nopţii. De obicei, marea majoritate a acestor lucruri interesante erau bătăi cu cuţitele între derbedeii locali, care se terminau cu o vizită la sediul local al poliţiei, de unde derbedeii sus-menţionaţi se întorceau a doua zi cu niscaiva coaste rupte şi ochii tumefiaţi. Poliţia era dură şi promptă. Punct.
De dimineaţă, soarele fusese acoperit de nori grei, întunecaţi, plini de tunete şi fulgere. Apoi, pe la amiază, furtuna se dezlănţui în cel mai violent mod posibil. Un vânt puternic începu să bată, dar vântul venea din toate direcţiile, şi, mai curios, şi de sus, din cer.
Aceasta avea să fie ultima zi de linişte a omenirii.
Curentul căzuse în marile metropole, iar singura lumină era cea oferită de trăznetele care despicau necontenit orizontul. Cerul era negru, şi pe timp de zi, şi pe timp de noapte. Vântul bătea cu putere, smulgând maşini de pe marginea drumului, acoperişuri de pe case, copii din mâinile mamelor ...
Însă, în ciuda vântului şi a absenţei soarelui, atmosfera era neobişnuit de caldă.
În primele faze ale evenimentului, nimeni nu ştia ce să creadă. Marile puteri ale lumii se credeau invadate de inamici nevăzuţi. Toată aparatura fusese dezafectată, totul era stricat. Întreaga planetă se întoarse în epoca de piatră într-un interval de 24 de ore.
Oamenii se adunau pe la colţuri de străzi, povestind, dându-şi cu părerea, dar mai ales fiindu-le frică să rămână în casele lor întunecate. Nimic nu era mai înfricoşător decât să stai în sufragerie, ziua în amiaza mare, pe întuneric, să asculţi tunetele, şi să îţi ţii răsuflarea ori de câte ori un fulger îţi arăta colţurile scânteietoare ale camerei.
Apoi totul se cufunda în beznă, iar geamurile începeau să scârţâie, bătute de vântul apocaliptic ce părea că vine de nicăieri, şi de peste tot.
Aşa au trăit oamenii timp de patru zile. În dimineaţa celei de-a cincea zi, cerul se lumină pentru câteva clipe. Cel puţin aşa le păru oamenilor. Pântecul ceresc fusese despicat. Lumina pătrundea până pe pământ printr-o rană a cerului.
Oamenii ieşiră toţi afară din case, să admire această imagine unică. Avură timp doar să-şi ridice ochii.
Apoi, groaza puse stăpânire de ei. Rana din înaltul cerului regurgita trupuri luminoase. Aproape simultan, pământul se zgudui, şi în el se deschise un canion la fel de lung ca şi deschizătura din nori. Clădirile din jurul canionului se prăbuşiră, iar în acest timp, alte trupuri se ridicară din groapa infamă, însoţite de o voce abrazivă, tăioasă. Un şuierat cum nimeni nu mai auzise.
Oamenii, speriaţi, dar curioşi, se retraseră la adăpostul caselor. Stăteau, însă, cu feţele lipite de geamuri.
Trupurile din înalt cădeau cu o viteză uimitoare, iar cele din adâncuri zburau spre cer, lăsând dâre de fum negru în eter. Cele două mase se ciocniră la jumătatea distanţei dintre pământ şi nori, şi impactul împrăştie peste tot o lumină murdară, un val de otravă care sparse toate geamurile din lume.
Ciuperci atomice izbucniră din centru imploziei, presând clădirile din apropierea ei, zdrobindu-le, împrăştiindu-le. Cartiere întregi fuseseră spulberate. Bucăţi din edificii, trupuri sfârtecate, toate acestea îşi găsiră locul într-un val care mătură totul în calea lui pe o rază de câteva zeci de kilometrii. Sub locul ciocnirii rămase acum doar un crater imens, iar norii fuseseră împinşi în sus, de o sferă nevăzută.
Şi totul rămase aşa. Ca şi cum pământul şi plafonul de nori surprinseră o sferă de proporţii gigantice între ele. Norii arătau, deasupra craterului, ca o cupolă a unui stadion de fotbal titanic.
Totul rămase aşa. Vântul îngheţă, flăcările focurilor rămaseră nemişcate, cioburile erau suspendate în aer ...
Iar omenirea îşi trăia ultimele zile ...
Când primul înger, şi primul demon, atinseră cu picioarele pământul oamenilor, iarna sufletelor începu ...
