Buzele şi maşina

            Sărută.

            Oamenii mereu mi-au spus că am buze numai bune pentru sărutat. Să le folosesc. Să sărut tot ce e în jurul meu. Şi nu în sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Oamenii mereu mi-au spus că buzele mele îmi vor asigura nemurirea. Iar eu le dădeam dreptate. O mulţime de oameni au nemurirea asigurată de cele mai variate şi mai neobişnuite lucruri. Degete magice. Voci pătrunzătoare. Minţi ascuţite. Buze.

            Apropo de chestia asta.

            Un prieten de-al meu glumea mereu, şi îmi spunea să am grijă, fiindcă buzele mele îmi vor aduce nu nemurirea, ci moartea, iar asta mult mai repede decât mă voi aştepta. Nu am înţeles ce vroia să spună.

            Acum înţeleg.

            Dar atunci, nepricepând, l-am întrebat. Şi el mi-a răspuns. E un romantic incurabil de felul său, şi, în schimbul răspunsului, mi-a cerut un sărut. Fiind foarte curioasă, el fiind un prieten foarte bun, iar buzele mele foarte apetisante, nu mi s-a părut a fi ceva rău ca el (sau oricine, de altfel) să vrea să mi le sărute, iar eu să obţin ceva prin acel sărut.

            Şi nu, nu mă refer la sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Aşa că ne-am târguit. Sărutul înainte, apoi răspunsul la întrebare, zicea el. Eu ziceam invers.

            În final, el mi-a spus că are încredere în mine, şi că acceptă răsplata la final. Iar mie mi s-a părut corect, având în vedere că el generase întreaga situaţie, practic, din nimic.

            Aşa că mi-a spus.

            Zicea că am buzele atât de frumoase şi de voluptoase încât Doamna cu coasa ar fi foarte tentată să vină să mi le sărute înainte de vreme. Să îmi dea cel de pe urmă sărut, aşa cum doar ea ştie.

            Sărută-l.

            Nimeni nu l-a luat în seamă. Nici eu, nici ceilalţi care erau de faţă şi care ne-au privit cum ne-am sărutat, şi nici măcar el nu s-a luat în seamă. Era doar un tertip specific, folosit de cei care vor ceva ce nu au, ca să obţină acel „ceva”.

            Şi viaţa a mers mai departe.

            Soarele a continuat să răsară.

            Sărută-l.

            Vântul a continuat să bată.

            Sărută-l.

            Ploaia a continuat să cadă.

            Sărut-o.

            Cămaşa a continuat să îmi alunece pe piele.

            Sărut-o.

            Oamenii au continuat să mă strângă în braţe.

            Iau eu am continuat să îi sărut.

            Nu am fost prea talentată niciodată. De fapt, nu am fost deloc talentată. În afară de buzele mele, nu mă prea scoate nimic în evidenţă.

            Aşa că vă daţi seama ce rău mi-a picat atunci când nu le-am mai avut nici pe acelea.

            Sărută-ţi buzele de „la revedere”.

            Culmea culmilor, nu ?

            Mie aşa mi s-a părut.

            Şi cum spuneam, m-a luat prin surprindere faptul că le-am pierdut. Am mai pierdut eu şi alte lucruri, dar nimic nu m-a afectat atât de tare ca pierderea lor. Adică, vreau să spun că am mai pierdut lucruri pe care te aştepţi să le pierzi mai mult decât te aştepţi să îţi pierzi buzele.

            Ieşisem pe stradă în dimineaţa aceea. Eram frumoasă. Radioasă. Plină de viaţă. I-am trimis soarelui un sărut atât de dulce, încât dinţii i s-au stricat. Mie cel puţin aşa îmi place să cred. A dat la o parte toţi norii din faţa sa, ca să mă poată vedea mai bine. Ca să nu stea nimic între noi doi. Între el şi preaiubita sa.

            Mi s-a făcut cald instant. Păşeam pe trotuarul încins şi mă gândeam cât de bine e să fii cine sunt eu. Să nu trebuiască să îţi baţi capul cu tot felul de lucruri inutile care îţi compun personalitatea. Nu că aş fi proastă, sau ignorantă, leneşă sau catatonică atunci când vine vorba de cele din jurul meu. Nu că aş fi lipsită de bun gust sau de simţire. Nu că aş fi lipsită de empatie. Doar că, atunci când eşti frumoasă, lumea oricum nu mai bagă în seamă altceva. Iar atunci când eşti pe-atât de frumoasă pe cât sunt eu, chiar nu mai contează nimic altceva.

            Şi dacă ei nu sunt interesaţi, eu pentru ce să mă mai agit ? Oricum nu duce nicăieri. Eticheta rămâne, şi mereu vor fi cei care o vor căuta. Care o vor vedea.

            De ce să te doară capul, când poţi rezolva aproape orice cu un sărut ?

            Asta e superputerea mea.

Eu sărut, şi problemele dispar.

Asta e superputerea buzelor mele.

Ele sărută, şi totul se rezolvă.

Dar să nu divagăm.

Deci, mergeam pe stradă spre studioul unui foarte cunoscut fotograf, care îşi dorea de foarte mult timp să mă împroaşte cu lumină şi să vadă cum arăt transpusă pe o foaie. Vroia să vadă dacă buzele mele pot avea trei dimensiuni acolo unde toate celelalte obiecte au doar două.

Vroia să vadă dacă buzele mele sunt hyper-buze.

Iar eu nu vroiam altceva decât să îi arăt, plictisită, că da, SUNT.

Buzele mele urmau să mă facă nemuritoare. Câtă dreptate aveau şi, în acelaşi timp, cât se înşelau cei care credeau asta.

Iar eu păşeam agale, şi oamenii întorceau capul după mine pe stradă. Adică bărbaţii. Şi femeile o făceau, după ce îşi plesneau bărbaţii fiindcă aceştia se uitau după mine.

Şi culmea, dintre toate persoanele acelea care întorceau capul pe stradă, eu am fost cel mai aspru pedepsită de hazard, deşi eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Niciunul dintre cei care şi-au rotit gâturile ca un titirez nu a căzut pe burtă, nici nu s-a lovit cu capul de vreun stâlp, nici nu a călcat în vreo baltă mizerabilă şi nu şi-au murdărit pantalonii sau pantofii.

Doar eu am avut de suferit. Deşi eram atentă la toţi cei din jurul meu.

Am păşit de pe trotuat pe bitumul încins, şi atunci am văzut cum privirile tuturor celor care mă urmăreau cu jind s-au transformat, şi au devenit ambivalente. Pe de o parte, am citit stânjeneală, şi frică, şi părere de rău şi milă şi groază. Pe de altă parte, am citit răzbunare, şi un fel de îngâmfare poetică, o satisfacţie arctică.

Cred că trebuia să fiu mai puţin atentă la ei, şi mai mult atentă la maşina care se apropia de mine.

Privind înapoi, nu ştiu cine e fost de vină.

Şoferul ? Care trebuia să ruleze cu o viteză mai mică ? Sau să fie mai vigilent ?

Soarele ? Fiindcă nu trebuia să orbească lumea într-un asemenea hal ?

Trecătorii ? Fiindcă nu ar fi trebuit să mă flateze cu privirile lor umede ?

Eu ? Din nu ştiu ce motive ...

Şi acum încerc să rememorez scena, şi ce am simţit, fizic. Dar nu pot.

Maşina s-a apropiat pe furiş, şi mi-a furat superputerea.

M-a lovit în plin. Capul meu s-a prelins pe cromul roşu strălucitor.

Sărută cromul.

Braţele mele au îmbrăţişat formele dure şi alunecoase ale animalului de metal care a îndrăznit să mă ia în coarne.

Genunchii mi-au fost rupţi. Am păţit multe în ziua aceea. Dar nici măcar degetele retezate de la mâna stângă, sau faptul că pielea mi-a fost jupuită de pe creştet nu m-a afectat atât de tare ca faptul că mi-am pierdut buzele.

Vedeţi voi, buzele sunt unele dintre puţinele lucruri care nu se pot înlocui. Aşa ca ochii. Sau ca şi creierul. Sau ... cam atât. În rest, cam orice se poate înlocui, şi va arăta la fel de bine ca şi originalul.

Dar nu şi buzele.

Şi care erau şansele ca eu să le pierd pe ale mele ?

Ştiţi cât de greu e să îţi pierzi buzele ?

Vă spun eu.

Cam atât de greu cât îi e unui tip de greu să îşi facă rost de o capotă pentru maşină care să se desfacă în două. Aşa ca trapele unei intrări în pivniţă.

În clipa în care m-am izbit de capota asta cu design inventiv, forţa impactului a îndoit marginile, iar una dintre aceste margini a avut privilegiul de a-mi reteza buzele de la rădăcini.

Jap !

Şi atât.

Pe când au apărut oamenii în halate albe care conduceau maşina aia ce face un zgomot infernal din când în când, faţa mi-era complet despuiată. Da, chiar aşa. Despuiată. Aşa m-am simţit când m-am văzut, apoi. Fără buze. Mi se vedeau gingiile şi dinţii înfipţi în ele. În locul buzelor, port o proteză mizerabilă, care, deşi costă mai mult decât vi-ar veni să credeţi, e ... complet inutilă.

Iar seara când mi-o dau jos de pe faţă, e ca şi cum ... mi-aş da jos toată faţa. Mă rog, „faţă” e un pic cam mult spus. Figura mi-e goală. E ca şi cum cineva mi-a şters tot ce aveam pe ea: ochii, nasul, sprâncenele, bărbia, dar mai ales buzele.

Buzele acelea.

Hyper-buzele mele.

Acum nu mai pot săruta nimic.

Acum sunt şi eu interesantă în alte moduri. Dacă înainte eram cunoscută drept „tipa cu buzele alea ... hyper-buzele alea”, acum sunt cunoscută drept „tipa aia mega-deşteaptă care are o droaie de chestii super-interesante de spus, de nu te poţi sătura ascultând-o”.

Glumesc.

Acum sunt cunoscută drept „tipa aia fără buze”.

Atenţia e la aceleaşi cote. Doar că, nu ştiu cum să spun ... într-un alt fel.

Să fie din cauza lipsei buzelor ?

Oricum, partea bună e că, prietenul meu, profetul acela, s-a înşelat. Probabil că voi trăi un milion de ani. Cum să mori, când Doamna cu coasa nu îţi poate da sărutul ei cel de pe urmă ?

O să trăiesc un milion de ani. Fără hyper-buzele acelea ...

        

Greaţă, Vol. XIX