Uitaţi-vă la faţocu' lui ...

Părul ei uşor roşcat, uşor ondulat

Ar trebui să dai un telefon, îmi zice tipul de lângă mine.

Nu căuta scuze.

Nu inventa motive.

Pune mâna pe telefon, şi spune ce ai de spus.

Cere-ţi iertare pentru toate mizeriile pe care i le-ai făcut.

Sun-o.

Ia-ţi la revedere.

Sun-o.

Spune-i că o iubeşti.

Spune-i tot ce i-ai spune atunci când ai şti că peste un minut vei muri.

Fiindcă probabil că aşa va fi.

Luc e lângă noi. Nu ne poate ajuta. Are ambele braţe rupte. Şi-a pierdut cunoştinţa. Şoc hipotermic. Probabil că toată situaţia asta nu o să se termine bine pentru el.

Eu cu tipul de lângă mine, mai avem puţin până când se instalează edemul cerebral. Deja mă simt ameţit. Tipu’ de lângă mine zice că e doctor. Zice că o să ne sufocăm în curând.

El are coastele rupte. Şi le-a rupt atunci când am încercat să deschidem ecluza. O bară ruptă l-a izbit peste partea stângă a pieptului. Scuipă sânge negru la intervale relativ regulate.

Îl întreb dacă îl doare.

El zice că îl doare doar atunci când respiră.

Râdem, dar, e râsul amar al unor oameni care nu mai au nimic de pierdut.

Îmi zice să îmi sun nevasta. Mă rog, fosta nevastă.

Am divorţat. Adică, nu chiar, dar lucrurile nu merg prea bine. Adică, nu merg deloc bine.

Din cauza mea, desigur.

Nu o spun în sensul acela, ci chiar vorbesc serios.

O iubesc, şi ea mă iubeşte, dar lucrurile pur şi simplu merg mai mult în jos decât în sus.

Tipu’ îmi spune să o sun.

El tocmai şi-a sunat prietena. Urmau să se căsătorească. Să meargă în Polinezia, pentru luna de miere. Vise frumoase, îmi zice el.

Sun-o.

Nu mai ai prea mult timp.

Îmi întinde telefonul. Îl iau din mâinile lui tremurânde.

Sun-o.

Imediat o să ţi se stingă luminile.

Vrei să mori cu inima plină de regrete ?

Fă acum, în ultima clipă, cee ce trebuie, dacă toată viaţa ai fost un ratat.

Luc tuşeşte, apoi capul îi cade pe umăr.

Cei de sus au spus că încearcă să ne scoată de aici, dar şi ei ştiu că e degeaba. Măcar încearcă. Măcar atât să facă, după ce ne-am riscat vieţile pentru ei.

Sun-o.

Tipul îmi zice să formez cifrele.

Nu mai am mult.

Urmează hipoxia. O să mă mănânce pielea. O să mi se tulbure vederea. O să intru în şoc. Apoi convulsii. Şi în final ACIDOZĂ.

Întreb dacă o să mă doară.

Pufneşte în râs, şi îmi spune că nici nu îmi poate descrie cât de tare mă va durea.

Până şi cuvântul sună oribil. Acidoză. Parcă îmi şi închipui sângele fierbându-mi în vene.

Sun-o, îmi zice tipul ăsta.

Îmi amintesc de ea.

Aici e frig, iar ea e caldă. Miroase frumos. Nu ştiu a ce, fiindcă sunt bărbat, dar miroase frumos.

Mă gândesc la părul ei, uşor roşcat, uşor ondulat, cu vreo şuviţă atârnându-i rebelă peste frunte sau peste ureche. Cu un umăr mereu pe afară. Aşteptând să i-l sărut eu, parcă.

Încep să respir mai greu, mai rapid. Organismul începe să simtă că nu mai este aer în jurul nostru.

Mă scarpin involuntar pe gât.

Bateria telefonului pâlpâie. E aproape goală.

În timp ce vidul mă apasă, mă gândesc cum mă apăsa trupul ei, dimineaţa, când ne trezeam, şi ne prosteam printre cearşafuri, cu gurile mirosind urât. Mă trezeam cu ea deasupra mea, lingându-mi obrazul, şi şoptindu-mi să mă trezesc, deşi ştia cât de mult mă enerva chestia asta.

Îmi vine să râd. Mai am un pic şi voi muri, iar eu mă gândesc la prostii de genul ăsta.

Tipu’ de lângă mine începe să tuşească. Scuipă sânge pe pieptul hainei.

Îmi spune că e mulţumit.

Îmi spune că am făcut ce trebuia, rămânând aici, jos.

Îmi spune că cineva trebuia să rămână.

Ori noi, ori alţii.

Măcar ne-am făcut treaba cum trebuia.

Am salvat ziua.

O să fim eroi.

Lumea ne va rosti numele cu mândrie.

Cei vii ne vor mulţumi.

Trei oameni mor, ca să supravieţuiască o mie.

Un schimb corect.

Închide ochii. Îmi spune să o sun.

Formez numărul ei. Încep să tuşesc. Ochii mă dor. Am format numărul după poziţia tastelor, nu după vedere. Nu mai văd.

Telefonul sună.

Îmi amintesc ochii ei.

Cum zâmbea cu ei.

Telefonul sună.

Îmi amintesc gura ei.

Respiraţia ei caldă.

Telefonul sună.

Imaginea ei se estompează.

Bateria pâlpâie. E aproape goală.

Începe să mă doară gâtul. Simt pe limbă saliva care are gust de acid de baterie.

Lacrimi încep să îmi curgă pe obrajii murdari, din cauza durerii. Din cauza acidozei. Ce cuvânt urât.

Mai un pic. Mai rezist un pic. Să îi aud vocea, şi apoi o să mă duc acolo unde nu este nimic.

Telefonul sună.

Se face conexiunea, şi aud o voce limpede care îmi rosteşte numele.

Sunt fericit. Apoi totul se întunecă.

Greaţă, Volumul XIII

Domnişoara Lalea Frumoasă

Păpuşă fără ţâţe.

Aşa îmi spunea el.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Era ceva în felul în care rostea pronumele posesiv, care făcea să mi se ridice părul pe braţe, ca şi cum brusc s-ar fi făcut frig în încăpere. De parcă Divolul însuşi mi-ar fi spus că sunt sclava lui pe veci. Atât de multe lucruri sinistre putea să transmită prin acel pronume posesiv.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Hm ...

Stai un pic ... Mi se pare că aud uşa de la intrare deschizându-se ...

Nu, nu e nimeni.

Nu a fost mereu aşa.

Înainte eram „Domnişoara Lalea Frumoasă”, sau „Norişorul”, sau ... „Gogoşica”, sau o gamă largă de apelative atât de plăcute încât mă topeam la auzul lor, şi îmi venea să mă cuibăresc la el în braţe de parcă era ultimul lucru pe care îl făceam ... atât de dulci încât mi se stricau dinţii de la ele.

Şi o vreme a fost bine.

Până când a apărut „păpuşa fără ţâţe”.

Ce brutală e tranziţia.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Gogoşică.

Norişor.

Păpuşă fără ţâţe.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Păpuşa fără ţâţe şi cu un ochi vânăt.

Păpuşa fără ţâţe şi cu încheietura ruptă.

Păpuşa fără ţâţe.

Asta e ceva invariabil. Celelalte vin şi trec, dar asta rămâne. Şi o spune cu un rânjet pe buze, de parcă crede cu adevărat că îmi face plăcere să aud chestia asta.

Înainte făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă..

Acum o fute pe păpuşa lui fără ţâţe.

Înainte venea de la lucru cu un buchet mare de flori pentru Norişorul lui cel Pufos.

Acum vine de la lucru cu o erecţie şi îmi strigă de pe canapea: „Treci şi ia-mi-o în gură, păpuşă fără ţâţe ce eşti !”

Îmi zice să spăl podeaua garajului.

Să îi ridic costumele de la curăţătorie.

Să mă tund.

Să nu ies din casă.

Păpuşa lui fără ţâţe.

Cică femeile au o toleranţă mult mai ridicată la durere decât bărbaţii. Probabil din cauza asta suntem supuse la asemenea chinuri. Sau poate tocmai fiindcă suntem supuse la asemenea chinuri am devenit mai rezistente.

Numai un pic ...

Cred că aud uşa de la intrare ...

Nu, nu e nimeni.

Într-o zi păpuşa lui fără ţâţe a rămas gravidă.

Luam anticoncepţionale pe ascuns. Apoi am început să suspectez că el suspectează ceva. Aşa că le-am întrerupt. Am rămas gravidă. O rană vie cu un prunc în pântece. Cum să aduc în casa asta a ororilor un copil ?

N-am putut.

El a aflat abia după ce am făcut avort.

Eram în bucătărie, după procedură, şi brusc a început să îmi curgă sânge. Mi s-a prelins pe picior, pe podeaua din bucătărie, ca o amintire sumbră a crimei mele a ceea ce făcusem cu câteva ore înainte.

Eu nici nu mi-am dat seama de asta, până când el a întrebat ce am păţit.

M-a dus la spital, şi medicul i-a spus că tocmai făcusem întrerupere de sarcină.

Cum ?

Întrerupere de sarcină. Avort, domnule !

Ah, am înţeles. O pot lua acasă ?

Desigur.

Am ajuns acasă, şi când uşa s-a închis în spatele meu, am crezut că o să mă calce în picioare.

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Păpuşa fără ţâţe.

Dar nu s-a întâmplat nimic.

Aş fi preferat să mă snopească în bătaie, şi să ştiu că am scăpat de ordalia asta. În schimb, am primit o nouă lecţie. Am învăţat să trăiesc cu frica ... permanent.

Nu ştiam când se va napusti peste mine. Singurul lucru care s-a schimbat a fost că vorbea mai puţin. Mă ura.

Înainte se comporta ca un animal, dar măcar avea impresia să face ce trebuie, că mă iubeşte. Acum însă ... totul a devenit ură.

La început făcea dragoste cu Domnişoara Lalea Frumoasă.

Apoi a trecut la sex barbar.

Iar acum, totul e deja durere viol.

Acum nu mă mai fute fiindcă vrea, ci fiindcă trebuie.

Trebuie să răzbune nedreptatea pe care i-am făcut-o ! Vrea retribuţie !

Dar cum să aduc un copil în casa lui ?

Nu aveam altă soluţie.

Iar acum îmi primesc răsplata.

Vorba aia, facerea de bine, futere de mamă !

Îmi şi vine să râd. Mă gândesc cum aş arăta, cu un copil atârnat nu de o ţâţă, ci de un sfârc.

E adevărat. Nu am fost binecuvântată cu toate cele de la natură, dar să fii atât de bont pueril în legătură cu toată problema, e ... dureros.

Era o glumă pe care le-o spunea prietenilor lui, care zâmbeau stânjeniţi, apoi mă priveau cu milă. Niciunul nu îndrăznea să zică nimic.

Zicea: „Am întrebat-o pe nevastă-mea, dacă nu ai avea picioare, ai purta pantofi ? Ea îmi răspunde: Nu !”

Domnişoara Lalea Frumoasă.

Zice: „Atunci eu o întreb: atunci de ce porţi sutien ?”

Păpuşa lui fără ţâţe.

Toată lumea e pe jos.

Inclusiv eu. Dar nu din cauza râsului, ci din cauza dosului de palmă.

Abia aştept să apară noul roman al lui Palahniuk. Se numeşte „Damnată”. E despre o fetiţă care într-o bună zi se trezeşte în Iad, şi neştiind de ce se află acolo, se hotărăşte să profite cât mai mult de situaţie.

Sunt foarte curioasă să văd cum poate cineva atât de firav şi de inocent să profite de o asemenea experienţă.

În fond, te poţi obişnui cu orice.

Şi Iadul poate deveni suportabil.

Eu ştiu asta.
...
Pf, iară îmi curge sânge din nas. Se pare că încă nu mi s-a vindecat rana.

Trebuie să închei aici. Aud uşa de la intrare. Trebuie să mă grăbesc jos. M-ar omorâ dacă arrr ştiii că ţin jurnalu ăăăsta. Îîmi trremurră mâna deja. Probabil că o să-ll descopereee la un moment dat. Îl aud cum urcă treptele.

Ggata, ppplec.

Păpuşa fără ţâţe semnează de ieş

Greaţă, Volumul XII

Mintea mea în trei volume, pagina 122

Lacrimi care picură de pe perdele, o inimă frântă de o mie de ori pe zi şi un soare albastru, stau toţi de vorbă, în timp ce se plimbă pe un drum prăfuit. În zare, câteva gâşte îşi iau zborul dintr-un lan de grâu. Or fi gâşte sălbatice, dacă stau bine să mă gândesc. Altfel nu văd cum ar putea zbura. Soarele nu prea mai luminează, iar acum s-a aşezat, oftând, pe iarba călduţă. Arată ca un ochi de ou aruncat într-o tigaie, de care nu se îngrijeşte nimeni. Se împrăştie peste tot, printre flori, peste petice de pământ şi peste furnicile pe care nu le vede. Inima e întreagă acum, şi-a făcut norma de frângeri pe ziua de azi. Se odihneşte. E foarte obosită. Bea câteva din lacrimile care picură de pe perdele. E foarte greu să te frângi de o mie de ori pe zi. Doare. Oricât de des s-ar întâmpla asta, nu te poţi obişnui cu durerea. Aşa că se întinde şi ea pe iarbă, peste soarele împrăştiat, şi el o ia în braţe, o încălzeşte încet, doar puţin. Lacrimile continuă să picure de pe perdele, şi se simt singure. Aşa că perdelele se apropie de locul în care soarele şi inima stau întinşi pe iarbă. Şi lacrimile sunt fericite. Pot picura pe cineva. Cineva ştie de ele. Aşa că picură mai cu spor. Seara se lasă acum de tot. Soarele e aproape stins, inima aproape nu mai bate, iar lacrimile s-au scurs aproape toate din perdele. Pacea şi liniştea îi învăluie pe toţi, şi le şopteşte cuvinte fără sens în urechi. Totul e rece, uscat şi mort. Noapte bună, şopteşte luna printre puţinii nori care îndrăznesc să o înfunte. Noapte bună.

Un testament dat dracului

Eu (...), aflat în deplinătatea facultăţilor mintale, declar că acesta este testamentul meu, şi cuprinde ultima mea voinţă în materie de succesiune.

Să trecem deci la treabă.

În calitate de executor testamentar în numesc pe (...). Numitul va duce la îndeplinire toate sarcinile pe care acest testament i le impune, împreună cu acele sarcini accesorii care sunt necesare pentru îndeplinirea celor principale. Să nu fie supărat că îl împovărez în asemenea hal şi să nu facă pe jidanu’, fiindcă va fi răsplătit pe măsură. Acuma el sigur rânjeşte, citind aceste rânduri.

Doresc ca la citirea acestui testament să fie prezente următoarele persoane: (...).

Este esenţial ca toate să fie prezente, în persoană. Lipsa oricăiera dintre ele, sau prezenţa vreuneia „prin reprezentant” se va considera ca o neîndeplinire de către porcul de executor testamentar a obligaţiilor sale. Subliniez că, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor sale, va primi muie, în loc de răsplată.

Să continuăm.

Este dorinţa mea finală ca cei prezenţi conform listei de mai sus să fie aşezaţi pe scaune conform planului anexat testamentului. Exact conform planui, că altfel ne supărăm, şi ştii ce primeşti dacă mă superi. E clar ?

Okei.

Să continuăm.

După ce toată lumea e aşezată, executorul testamentar va începe să citească celor prezenţi ultima mea voinţă, şi felul în care se va împărţi averea mea între ei.

Următorul text se citeşte tuturor celor enumeraţi în lista de mai sus, şi doar lor.

„Ţie, D., fiindcă erai doar o pată de spermă care, cumva, s-a transformat în fratele meu inept, profitând de faptul că nu eşti rezervatar, te înlătur de la moştenire ! Ha, fraiere ! Să te mai văd acum cum îţi plăteşti creditul acela pe care l-ai făcut în seara aia când am fost îm (...), şi am jucat la cazino, ca să o impresionezi pe curva aia plină de BTS-uri, ştii tu, blonda aia, nu mai ştiu cum o chema ! Pfai, ce n-aş da să-i văd faţa la cumnată-mea, când tipu’ ăsta vă citeşte rândurile astea ! Ha-ha-ha, porcule ! Aş da orice să fiu încă viu, ca să pot muri ... de râs ! =))))) Cine-i muist acuma ? Şi ştii de ce fac asta, nu ? Fiindcă pot !

Trecând mai departe.

Nepotului meu R. îi las toate cărţile mele, cu condiţia să le citească pe toate în termen de un an de la moartea mea. Daca nu eşti în stare, dezaxatule, le donez, fără condiţii, celuilalt nepot, B., care probabil le va accepta cu bucurie, şi asta nu fiindcă ar fi cine ştie ce cititor – B., toţi ştim că eşti un analfabet – dar o va face să te calce pe tine pe nervi, fiindcă ştiu cât de mult vă iubiţi. Ştiu cât de mult ţi-ar plăcea să ai pe rafturile tale de snob ediţiile limitate ale lui Alan Moore, îmi aduc aminte cum te scăpai pe tine ca o babă când ţi le arătam. Aşa că treci la treabă. Ah, şi ca să fac lucrurile şi mai interesante, lectura va fi supravegheată de B.

Ţie, F., ştiu că ţi-am promis din tot sufletul că o să îţi las apartamentul meu cu 2 camere din (...), dar ... m-am răzgândit. Nu primeşti nimc ! Cară-te dracului acasă !

Tovarăşe S., noi doi am petrecut ceva vremuri faine. Mai ţii minte când eram la tine în apartament, şi ai dat chefu’ ăla ca să sărbătoreşti că te-au dat afară de la lucru ? Doamne, cât am băut în seara aia. Şi apoi tu te-ai retras în baie, şi te-am prins încercând să îţi capsezi prepuţul ! Ha-ha-ha, Cristoase, aşa ai urlat când ţi-am dat peste mână şi ai apăsat din greşeală pe capacul capsatorului. Ţin minte cum s-au uitat la tine când te-am dus la spital =)))))))) Tu nu primeşti nimic. Vroiam doar să râdem puţin.

M., tu primeşti toate cele 2000 de DVD-uri (inclusiv discul cu scenele tăiate din Constantine pe care mori să le vezi), fiindcă ştiu că eşti un cinefil. Îţi fac donaţia asta chiar dacă mă ţineai treaz nopţile alea lungi, iar eu dimineaţa trebuia să mă trezesc devreme să merg la lucru, în timp ce te uitai la filmele tale împuţite. Fă-ţi rost de o viaţă, trogloditule ! Ah, şi poate ar trebui să menţionez faptul că toate discurile sunt zgâriate, dincolo de posibilitatea de a putea fi vizionate.

Tu, O., primeşti sistemul meu digital, cu tot ce cuprinde el: cele trei monitoare legate în serie, blocul cu matrici, deck-ul, etc. etc. Ştiu că deja salivezi, ha ? Bucură-te de felul în care arată, fiindcă nu mai e bun de nimic. Ce bine m-am simţit atunci când am ars procesoarele, şi când am topil lentilele ... Moşule, tu dai un nou sens sintagmei „parazitism social”. Doar nu crezi că eu, dintre toate persoanele o să îţi dau ţie, dintre toate persoanele, ceva pe gratis ! Ar trebui să mergi la un control, dacă ai crezut asta ! =))))))))))

Acum, probabil că vă întrebaţi cu toţii cine e blonda care stă în mijloc, pe primul rând. Păi, probabil că şi ea se întreabă cine sunteţi voi. O să lămuresc pe toată lumea. Ea este V., soţia mea. V., ei sunt familia mea. Fraţi, nepoţi, prieteni, şi ... bruneta de lângă tine e şi ea soţia mea. O cheamă P.

Da, ştiu, nu se poate spune despre mine că sunt un bărbat cuminte, dar nici voi nu v-aţi purtat exemplar cu mine.

Dar ele nu au nicio vină. Ambele sunt de bună-credinţă (adică ignorante). Prin urmare vor împărţi cota de moştenire care le revine (şi care, după calculele mele, ar constitui aproape toată averea mea). Dar, fiindcă tu, V., m-ai obligat să mă căsătoresc cu tine împotriva voinţei mele (ştii tu de ce), şi fiindcă tu, P., te-ai culcat cu fratele meu, H. – A., ştiu că eşti lângă el, plezneşte-l pe porcul ăla adulterin –, şi după aceea m-ai făcut pe mine să mă simt vinovat pentru că ai avortat copilul lui, v-am făcut amândurora o surpriză. Înainte să mor, am vândut tot ce aveam (cumpărătorii or să vină să colecteze totul în scrurt timp) şi cu banii pe care i-am obţinut am cumpărat o superbă vilă la malul oceanului, pe care o puteţi împărţi între voi. Zic că o puteţi împărţi fiindcă asta va trebui să faceţi, la propriu. Vila nu se poate vinde. Am donat folosinţa ei pe o perioadă de 20 de ani unui orfelinat. Din păcate, pe când expiră această perioadă, casa nu va mai valora nimic. Malul pe care a fost construită se erodează foarte repede, aşa că din punct de vedere economic, vila e o foarte proastă investiţie. Dar vila arată foarte bine, o să vedeţi. Puteţi merge să o vedeţi. Are două etaje, şi încăperi largi, cu ferestre înalte şi draperii de mătase care se zbat când trece vântul prin ele, parchet din lemn de cireş japonez ... aşa cum îţi place ţie, V. Sunt sigur că o să vă descurcaţi voi cumva.

Restul ... sincer acuma, chiar credeaţi că primiţi ceva ? La ce gunoaie stradale sunteţi, şi cât de bine ne-am înţeles, voi chiar aţi crezut că primiţi ceva ? =))))))))) Niciodată nu am subestimat prostia umană, şi mă bucur de asta. =))))))))) Acasă cu voi, lua-v-ar dracu’ de paraziţi ! Marş la lucru, nu la întins mâna.

Ce oameni, în pula mea !

Aaaşa ... păi cam asta ar fi. Vă mulţumesc că v-aţi învoit de la lucru şi de pe la ce întâlniri importante mai aveaţi astăzi, pentru a veni aici.

V-am ţucat, şi vă aştept să vă alăturaţi mie.”

Okei moşule, cam asta a fost tot. După ce pleacă porcii ăia, eşti liber şi tu.

Scris în întregime, şi semnat astăzi, XIII.VII.MMXI.

Greaţă, Volumul X

Brusc

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.

            Stăteam cu spatele lipit de un perete, şi din umărul stâng îmi curgea sânge.

            Nu vedeam cu ochiul drept.

            Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt.

            Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă, şi au intrat doi bărbaţi.

            Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.

            Acesta era tipul de care vorbeam.

            Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.

            Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A spus, arătând spre mine cu bărbia:

            – Îl vezi ? Vreau să sufere. Cât de tare şi cât de mult posibil. Ultimul lucru pe care îl vreau este ca tipu’ ăsta – arată iar spre mine – să fie mort sau căzut în nesimţire. Ne-am înţeles ?

            Tipul celălalt aprobă din cap.

            Uşa s-a închis, şi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.

            Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar totuşi pline de afecţiune.

            A oftat, şi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:

            – Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.

            Nu am replicat nimic. Aveam gura încleiată de frică.

            Apoi el s-a ridicat şi şi-a dat jos sacoul, şi l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.

            Am închis şi celălalt ochi, şi am răsuflat uşurat.

            În clipa următoare, am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.

            Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.

            Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.

            Apoi i-am auzit iarăşi vocea:

            – L-ai auzit pe om. Nu te pot lăsa să adormi. Şi o să trebuiască să ...

            Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.

            Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul pulovărului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Pulovărul, vreau să spun.

            – Unde suntem ? am întrebat.

            El m-a privit cu empatie, şi a răspuns:

            – Nu contează. Oricum, nu pentru tine.

            Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:

            – Ştii, eu sunt de modă veche.

            Îşi desfăcu nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.

            – Nu cred în tortura psihică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite ...

            Îşi desfăcu şi nasturii de la mâneca dreaptă.

            – Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta ... şi cât poţi suporta ... să îl vezi pe altul că suportă.

          Apoi şi-a tras un scaun şi s-a aşezat în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.

            El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.

            M-a privit mirat, apoi, a zâmbit şi mi-a întins pachetul. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.

            – Tu ... tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.

            Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.

            Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului.

            – Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă ... dar încet.

– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.

– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, şi apoi să fac o pâine din făina oaselor tale, să ştii. Acum fumăm ţigările ... în linişte ... şi apoi ... e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.

Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.

Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminle.

 El a terminat de fumat înaintea mea.

            – Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.

          Am mai tras un fum prelung, şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.

            Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, şi apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit, şi a întrebat:

            – Eşti gata ?

            Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.

            Şi m-a lovit.

Şi m-a lovit.

M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii, şi i-am înghiţit pe toţi.

M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.

M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.

Şi apoi m-a mai lovit un pic.

M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.

Şi apoi am murit.

Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.

Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu, şi s-a prăvălit pe podeaua camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.

...

Şi acum probabil că vă întrebaţi: „Dacă tipu’ a murit imediat după bătaia asta, când a mai avut timp să scrie despre ea ?”

Iar răspunsul este că ... nu am avut timp să scriu despre ea.

Doar că am avut norocul ca cineva să îşi imagineze situaţia, şi să o descrie aşa cum s-a petrecut ea în realitate.

Şi pentru că mi-a spus povestea, îi mulţumesc.

Greaţă, Volumul IX

incandescent light at doors, in adolescent menopause ... un gând care te duce cu gândul la gânduri sumbre, de zi cu cer care seamănă cu imaginea unui televizor reglat pe un canal fără emisiune