Regula numărul 2

Regula nr. 2:

când intri într-un apartament şi vezi un bărbat care

poartă nişte pantaloni de doc şi o cămaşă albă,

şi se pretinde a fi dumnezeu, uitându-se la televizor,

– în niciun caz – nu îl întrerupi cu o replică de genu’:

– La ce te uiţi ?

Mă apropii de el, să am şi eu o vedere mai bună a televizorului. Orice e destul de interesant încât să atragă atenţia lui Dumnezeu trebuie neapărat – dar neapărat ! – încercuit în ghidul TV.

Dar sunt oarecum dezamăgit şi stupefiat să constat că dumnezeu urmăreşte un videoclip al celor de la Scissor Sisters.

„Any Which Way” îi zice, şi trebuie să fii orb şi surd, şi puţin retardat să nu îţi dai seama că e o bucată de cultură homosexuală în cea mai neruşinată formă a sa.

Zic:

            – Vă plac Scissor Sisters ?

Un păcat de neiertat, trecut pe listă.

Zic:

– Sunt homosexuali, ştiaţi ?

Dumnezeu îşi întoarce privirea spre mine, dar nu priveşte în sufletul meu, aşa cum mă aşteptam şi îmi zâmbeşte ca unui copil cretin care tocmai a spus o prostie la masa de duminică, de faţă cu toată familia şi prietenii.

Zice:

            – E greu să fie ceva mai evident de atât, oftează el, apoi se ridică în picioare.

Zice:

            – Deci tu eşti Victor ...

Îmi întinde mâna dreaptă. Are o palmă mare, grea, de parcă e făcută din plumb. Dar e moale la atingere, şi are pielea fină de parcă ar fi acoperită cu o pieliţă de piersică.

Îi cuprind palma şi mă apropii de el, ca şi cum m-ar trage spre el, deşi nu face nicio mişcare în acest sens.

Zice:

            – Îmi pare bine să te cunosc ! pe un ton atât de primitor încât uit cu desăvârşire de toate dăţile în care mi-a trântit uşa în nas.

Miroase a unt de cacao şi a bani mulţi.

Mă gândesc la Scrooge McDuck şi la camera lui plină cu monede de aur. Mă gândesc că mi-aş dori să am o asemenea cameră, dar nu m-aş arunca cu capul înainte de pe o trambulină în grămezile de bani. Sunt făcuţi din metal, nu din lichid. Mi-aş rupe toate oasele din trup.

Zice:

            – Eu sunt dumnezeu.

Îl privesc, şi ochii nu mă dor.

Îl aud, şi urechile nu îmi sângerează.

Îl ating, şi pielea nu mi se calcinează.

E un bărbat înalt, cu o figură romană şi cu părul tuns scurt. Ochii îi are complet negri, iar nasul acvilin se potriveşte cu bărbia despicată şi nerasă. Arată ca un om obişnuit. Doar că nu e un om obişnuit. E dumnezeu.

Îmi spune asta, şi îl cred.

De ce ?

Acum cred că e vremea să vă povestesc puţin despre o întâmplare bizară care a avut loc cam acum o lună.

Într-o bună zi, undeva în mijlocul oraşului, deasupra pieţei centrale, a apărut un bărbat. Din senin. Stătea la câţiva metri deasupra solului, şi în clipa în care fiecare om a dat cu ochii de el, cu toţii am ştiut cine e.

Dar el, prevăzător cum e, a ţinut să specifice.

A zis:

            – Eu sunt dumnezeu. Am venit la voi. Nu conduc lumea. Nu pedepsesc.

Au început murmurele.

A zis:

– Stau printre voi. Ca un om obişnuit. Ce aveţi de gând ?

Şi cum oamenii – mare surpriză ! – nu s-au putut hotărâ asupra acestui lucru, el a dispărut.

Nimeni nu a pus la îndoială cuvintele sale. Măcar atât. În ceasul de pe urmă omenirea a fost în stare să accepte, de la primul până la ultimul om, că există un dumnezeu.

A doua zi am aflat că dumnezeu a apărut în absolut toate aşezările omeneşti de pe planetă, indiferent cât de îndepărtată, cât de păcătoasă sau păgână, cât de mică sau cât de nepopulată ar fi fost ea.

În acea zi, dumnezeu a fost peste tot. La propriu. A trecut chiar şi prin pântecele mamelor, şi a salutat fetuşii abia formaţi care clipeau rar prin lichidul amniotic. De unde ştiu asta ? Mi-a spus-o chiar el.

Iar acum stă în faţa mea, şi eu am motive să cred că, în alt oraş, stă în faţa altui tânăr ratat şi îi strânge mâna cu încrederea unui dictator, şi îi inspiră încredere.

Zic:

            – Îmi pare bine să vă cunosc.

El clatină din cap. Am amuţit.

Zice:

            – Te rog, ştiu că limbajul vostru primitiv nu e în stare să redea măreţia gândurilor pe care le aveţi la adresa mea. Aşa că, te rog, nici nu încerca. Să ne comportăm ca nişte cunoştinţe vechi.

Zâmbeşte spre chipul meu oripilat. Dumnezeu vrea să ne tutuim.

Zice:

            – Exact, să ne tutuim.

Regula numărul 1

Regula nr. 1: când telefonul tău sună şi, răspunzând, auzi în receptor o voce atât de pătrunzătoare şi de liniştitoare încât ai impresia că Morgan Freeman a greşit numărul de telefon spunându-ţi că e Dumnezeu, care vrea să îţi acorde un interviu în exclusivitate, şi vrea să ştie când poţi trece pe la el în acest sens, – în niciun caz – să nu dai următorul răspuns:

            -- Cine dracu’ e acolo ? Gabi, tu te ţii de glume din astea ?

Stop.

Să recapitulăm. Nu s-au întâmplat prea multe, dar s-au întâmplat destule.

Să începem cu începutul. Nu. Acesta nu este începutul.

Începutul nu există.

Asta o ştiu de la El. Pardon, de la el. Mi-a atras atenţia de multe ori să nu scriu despre el cu majuscule. Să nu vorbesc despre el cu majuscule, nici măcar să nu gândesc despre el cu majuscule. Se consideră egalul nostru.

Dar deja o iau înaintea poveştii.

Derulează.

Când dai un răspuns atât de prostesc ca şi cel de mai sus (nici măcar nu e un răspuns), atunci Dumnezeu (e ultima oară când îi mai scriu numele cu majusculă !) începe să îşi piardă din răbdare. E un tip răbdător, dar are şi el limitele lui.

Aşa că el reiterează:

            -- Ştii că am coborât din cer, da ? Toată lumea ştie. Să trecem, te rog, peste chestiunile evidente.

Simt în tonul său o undă de nervozitate. Aşa că, de bine, de rău, accept premisa că chiar stau de vorbă cu dumnezeu. Cunosc povestea la care face el referire. E destul de notoriu faptul că dumnezeu s-a mutat la parter. Nu mai stă la etaj. De fapt nu a stat niciodată la etaj, aşa cum nici dracul nu mişună prin pivniţă. Îmi rostogolesc ochii peste cap, pentru efect, şi îmi dau seama că iarăşi am luat-o înaintea poveştii.

Fragment din „Ghidul idiotului spre intervievarea unui dumnezeu”

sărută-mă

– După cum a spus o dată un mare suflet de poet, dă-mi voie să te sărut cu degetele. Să-ţi sărut vulva, să-ţi sărut buricul şi sânii cu degetele.

– Chiar că un suflet de poet. Sună bine. Cine a spus asta ?

– Eu. Acuma, pe loc, zâmbi el.

Ea se apropie de el şi îi luă palma stângă. Şi-o puse pe obraz, apoi o sărută şi, încet, şi-o îndesă în chiloţii cu mânecuţe, spunând:

– Sărută-mă.

Un suflet franjurat

Ajunseră acasă, iar Rob era mai beat decât îşi aduceam aminte să fi fost vreodată. Blonda îl împinse pe patul ei mare din dormitor. Afară ploua cu găleata. Stropii de ploaie loveau cu putere pervazul şi fereastra.

            Rob respira greu, şi era tot ud şi transpirat. Ea îi desfăcu cureaua de la pantaloni, şi apoi îi trase pantofii din picioare, când Rob, simţind cum întregul Univers se învârte cu el, bolborosi:

            – Vreau să plouă pe mine ! Să ningă ! Vreau ... răcoare !

            – Eşti beat, murmură ea, uşor amuzată.

            – Da ... dar tot vreau ... ce am spus că vreau ... nu mai îmi amintesc ce am spus ... că ...

            Ea îl privi surprinsă. Niciodată nu şi l-ar fi putut închipui atât de dat pe cap. Pe el, pe Marele Rob.

            – Vreau o roşcată cu buze mari şi cărnoase să îmi sugă pula, în timp ce eu ascult zgomotul ploii şi adorm ..., mai adăugă el, apoi rămase tăcut.

            Blonda îl privi prin semiîntunericul din apartament, şi, pentru prima dată, se simţi jignită de Rob. Fără vreun subterfugiu, fără vreo aluzie inteligentă, totul era simplu. El îşi exprimase o dorinţă, o necesitate pe care o avea şi pe care ea, în ciuda eforturilor, nu reuşea să să i-o îndeplinească. Nu era vorba de felaţii. Cel puţin, ea nu credea că era vorba despre actul în sine, ci despre cine îl făcea. Rob îşi manifestase clar dorinţa ca pula să îi fie suptă de o roşcată cu buze mari şi cărnoase. Ea ... ea era blondă, iar buzele ei cu greu puteau fi numite cărnoase.

            Îl mai privi o dată, cu milă şi scârbă, aşa cum se privesc oamenii care se iubesc cu patos, şi ieşi din cameră. Ştia că trebuia să pună la suflet cuvintele lui Rob, dar nu o putea face. Se simţea jignită de ele, dar nu le putea lua în serios. Cuvinte spuse de un om care avea destul alcool în sânge cât să bage în comă un rinocer.

În cel mai rău caz, fusese sincer cu ea.

Îşi blestemă în gând capacitatea de a judeca lucrurile aşa cum erau, nu după cum păreau a fi.

            Şi astfel se înfipse în ea primul ghimpe dintr-un lung şir de ghimpi ai amărăciunii.

            Şi ... de fapt, tot nu reuşea să definească starea care pusese stăpânire pe ea la auzul acelor cuvinte ! La dracu’, se pricepea la definiţii ! De ce nu era în stare să explice cum se simţea în clipa aceea ?!

            Iar ce o rodea şi mai tare era: oare mâine dimineaţă, Rob îşi va aminti de ce spusese ? Şi dacă o va face, va încerca să repare gestul ? Şi dacă va încerca, ea ce îi va spune ?

            Şi în timp ce ea îşi tocea legăturile sinaptice, Rob dormea adânc, fără să scoată vreun zgomot şi fără se se mişte, şi, ca o făcătură, visa că ejacula gogoloaie interminabile de spermă pe obrazul şi în părul unei femei frumoase şi cu şolduri generoase, în timp ce blonda îl aştepta, stând pe o bancă în faţa casei.

            Şi.

            Dimineaţa când se treziră, Rob observă că întreg pubisul îi era năclăit de spermă. Râse amuzat. Nu mai păţise aşa ceva de pe vremea facultăţii. Se îndreptă spre baie şi se spălă, apoi, la masă, îi spuse blondei râzând:

            – Astă-noapte am avut parte de prima poluţie din ultimii 20 de ani.

            – Deci, până la urmă, ţi-a supt pula, concluzionă ea, cu un rânjet maliţios.

            Rob o privi serios:

            – Cine ?

            – Roşcata. Aia cu buze mari.

            Rob îşi încruntă sprâncenele.

            – Nu ştiu despre ce vorbeşti ...

            – Lasă că ştii tu, făcu ea.

            – Ba chiar că nu ştiu.

            Ea îşi sorbi cafeaua şi un timp nu spuse nimic.

            – Deci ? Îmi spui despre ce e vorba ?

            – Încă nu. Despre ce era visul ?

            – Poftim ?

            – Visul. Visul care te-a făcut să îţi stropeşti chiloţii. Despre ce era ?

            – Nu îmi amintesc. Rareori îmi amintesc visele.

            – Mhm, făcu ea neîncrezătoare.

            Rob o văzu că fierbea, şi reiteră întrebarea:

            – Ce-i cu roşcata cu buze mari ?

            – Îţi mai aduci aminte ce ai spus aseară, când am ajuns acasă ?

            – Nu, spuse el sec.

            – Ştii, pentru un tip care face ceea ce faci tu, ai o memorie foarte slabă.

            – Spune-mi odată despre ce dracu’ vorbim aici ! se impacientă el şi fu pe punctul de a lovi cu palma în blatul tejghelei de care stătea sprijinit.

            Blonda mai trase un fum din ţigară, şi privind în gol încerca să se hotărască dacă să îi facă pe plac sau nu.

            – Aseară erai beat. Foarte beat. Asta ştiu. Dar mai bine mă plezneai decât să îmi spui ce mi-ai spus.

            – Ce ţi-am spus ?! întrebă Rob oripilat de comparaţia ei. – Jur că nu îmi amintesc. Spune-mi, te rog !

            – Ai spus că ai fi vrut ... ca o tipă roşcată – ai specificat clar asta ! – şi cu buze mari să îţi sugă pula !

            Rob rămase nemişcat. Lăsa cuvintele să treacă prin el, să le pătrundă înţelesul. Apoi scutură din cap, şi zâmbi:

            – Am spus eu asta ?

            – Da.

            – Şi ... tu ... m-ai luat în serios ?

            Blonda îşi miji ochii, şi întrebă cu un aer confuz:

            – Nu trebuia să o fac ?

            – Eu zic că nu.

            – Mie mi s-a părut ceva destul de pertinent. Adică, eu ascult tot ce îmi spui tu, şi te iau în serios, atunci când mi se pare că spui chestii serioase. Iar ce mi-ai spus aseară mi s-a părut a fi ceva destul de serios. Pricepi ? întrebă ea cu o voce arctică.

            – Era o glumă, evident, râse el şi se apropie de ea.

            Îi atinse umărul.

            – Eu ... se pare că mai spun prostii de genul ăsta, în situaţii excepţionale. Dar nu trebuie să îţi faci sânge rău din cauza asta.

            Ea îi dădu la o parte mâna de pe umărul ei, şi spuse:

            – Eu nu sunt unul dintre prietenii tăi, eu nu sunt Luc. Cu mine să nu faci glume din astea. Nu vreau să aud – nici măcar în glumă – că preferi pe alta în locul meu. În clipa în care aud aşa ceva, şi ajung să o cred, am plecat pe uşă, şi nu mă mai întorc.

            – Să înţeleg că, totuşi, nu m-ai crezut că vroiam o muie de la o roşcată ? se amuză el.

            – Nu ştiu. Nu vreau să mă mai simt niciodată cum m-am simţit aseară faţă de tine.

            – Cum te-ai simţit ?

            – M-am simţit ca o străină. Am simţit că nu te cunosc. Am simţit că nu însemn absolut nimic pentru tine.

            – Cum ai putut crede aşa ceva ? Din cuvintele acelea ?

            – Vreau să spun că ţi s-a părut în ordine să îmi spui aşa ceva, fără să îţi pese sau să îţi fie frică că ar putea exista repercusiuni grave. Să îţi permiţi să îmi spui mie – MIE ! – aşa ceva ... ca şi cum nu însemnam nimic pentru tine. Ca şi cum eram o străină !

            Rob se apropie de ea pentru a doua oară, şi o apucă de umeri. O privi direct în ochi şi spuse pe un ton jos:

            – Îmi pare rău. Nu ştiu ce a fost în capul meu când am zis ce am zis, dar nu vorbeam serios. Poţi considera că nu eram eu cel care a spus cuvintele acelea.

            Ea îşi lăsă capul în piept, şi murmură:

            – Dar le-ai spus.

Rob îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă el. Ea continuă:

– Vreau sa avem asta, spuse blonda, şi în vocea ei Rob sesiză o undă de nelinişte şi de milogeală. – Vreau să avem o relaţie, şi vreau să dureze, dar nu ştiu cât o să suport să aud chestii de genul ăsta.

            – Tu vrei lucruri ... şi se pare că şi eu vreau lucruri ... Vreau, vreau, vreau ... asta e tot ce aud de la toată lumea, oftă Rob. – Toţi suntem nişte dorinţosauri !

            Ea îl privi cu ochii îngustaţi. El continuă:

            – Corectează-mă dacă greşesc ... dar credeam că tu nu îţi pierzi vremea cu trivialităţi ale secolului XXI. Că tu nu ai nevoi. Că nu vrei ce vor ceilalţi.

            – Nu am mare parte din nevoile lor, admise ea. – Dar nevoia de care vorbim e una aparte.

            – Ştiu, oftă Rob.

            – Uneori, mă uit la tine şi efectiv nu îmi dau seama ce gândeşti. Nu ştiu, parcă aş privi o piatră. Nu am acces la sentimentele tale, uneori.

            – Şi asta te sperie ?

            – Da. Mă face să mă simt lipsită de orice putere.

            – Vrei să mă poţi controla ? o iscodi el, simţind cum egoul său explodează în spatele carcasei sale de carne şi piele şi oase.

            – Sau măcar să mă bucur de iluzia că te-aş putea controla, recunoscu ea.

            Rob oftă.

            Spune:

            – Din experienţă, ştiu că asta e un lucru bun, oftă el.

            Gândeşte: Şi, în acelaşi timp, un lucru atroce !

– Te iubesc, îi scăpară ei aceste cuvinte, fiindcă altele nu îi veneau la îndemână.

            – Eşti singura care o mai face, zâmbi el amar. Apoi îşi luă o expresie calmă şi continuă: – Nu sunt un om moral. La dracu’, trebuia să mă fac popă !

            – Atunci te-ai fi putut spovedi mai în voie ?

            – Ce ? Nu. Dă-le dracului de spovedanii. Aş fi păcătuit ca un drac, şi apoi Dumnezeu m-ar fi iertat,  că doar cu asta se ocupă.

            – Sunt dispusă să te iert, dacă îmi ceri asta.

            Rob o privi, şi râse de confuzia produsă. Se aplecă şi o sărută apăsat. Ea îşi încleştă braţele în jurul lui şi rămaseră aşa o vreme.

– De ce tu niciodată nu vorbeşti despre celelalte ? întrebă ea brusc.

– Celelalte ... ce ? se miră el, captivat de direcţia discuţiei.

– Celelalte tipe. Dinaintea mea. Sigur au fost câteva.

– Au fost. La trecut. Nu mai contează acum. Nu te credeam genul ăsta de tipă, se încruntă el.

– Cum e genul „ăsta de tipă” ?

– Aşa, interesată de comparaţii cu trecutul.

            – Asta crezi că fac ?

            – Nu ştiu ce faci tu, dar de fiecare dată când auzeam întrebarea asta, scopul era ca tipa să încerce să se compare cu cele de dinaintea ei. Să vadă – deşi, dacă mă întrebi pe mine, e ceva total inutil – dacă ea era mai tare decât cea care a precedat-o.

            –  De ce e inutil ?

            – Păi ... ce femeie are curajul să recunoască, mai ales faţă de ea, că cea dinaintea ei era mai tare ?

            Blonda râse zgomots, şi aprobă:

            – Ai dreptate. Dar, să ştii că nu sunt genul ăla de tipă. Niciodată nu îmi amintesc să fi fost. Eu întreb doar fiindcă ... sunt atentă la tendinţele oamenilor, la ce spun ei, în general. Iar ăsta e un subiect pe care încă nu l-am atins. Noi doi, adică.

            – Deci nu te interesează în mod special, o încercă Rob.

– Nu. Nu în mod special, spuse ea, încercând să pară detaşată, ştiind că riscă să îi fie închisă uşa în nas. – Dar eu simt că e ceva ce nu îmi spui. Ceva ce ar trebui să ştiu. Şi secretele astea refulează, dau pe dinafară.

– Adică, prin formule cum a fost cea de aseară ? Cu roşcata ?

Blonda aprobă din cap.

– Hm ... ai dreptate, recunoscu Rob. – E ceva ce nu îţi spun.

Gândeşte: Că am sufletul franjurat ...

Spune:

–Şi probabil că nici nu îţi voi spune. Nu voi spune nimănui. Dar îţi promit că nu are nicio legătură cu eventuala roşcată pe care spui că am menţionat-o ieri.

– De ce nu îmi spui ? Nu ai încredere în mine ?

– Nu e vorba de asta. Tocmai că am încredere în tine. Şi te cunosc. Ştiu exact ce se va întâmpla dacă îmi deschid gura. Ţin la tine, poate mai mult decât credem vreunul dintre noi. Vreau să fim împreună. Dar pentru asta, amândoi trebuie să tăcem din gură. Tu să nu pui anumite întrebări, iau eu să nu dau răspunsuri la întrebările acelea. Eu am nevoie să îmi promiţi că nu mă vei mai întreba despre cea dinaintea ta.

            – Deci a fost una mai specială ...

            – Mereu se găseşte una care ajunge la cupă înaintea ta.

            –- Ah, modestule, dă-mi voie să îţi curăţ epoleţii de praf ! râse ea şi făcu gestul de a da la o parte ceva de pe umerii lui.

            – Ştii ce vreau să spun.

            – Mda.

            – Cum spuneam, vreau să fim împreună, şi să rămânem împreună, cât de mult putem ...

            – De ce nu „pentru totdeauna” ?

            – Sunt realist. Aşa ceva nu e posibil.

            – Deci te aştepţi să ne despărţim la un moment dat.

            – Da. Şi sper ca acela să fie momentul în care eu voi muri.

            – De ce să mori doar tu ? Eu nu pot muri ?

            Rob făcu o pauză. Apoi reluă:

            – După cum spuneam, vreau să fim împreună, dar pentru asta, fantomele mele trebuie să rămână acolo unde sunt. Nu mă întreba ce a fost înainte de tine. Au fost vremuri negre. Evul Mediu spiritual. Încerc să devin un om mai bun, fiindcă meriţi un om bun. Tot ce îţi cer este să nu sapi în trecut.

            – Ţi-e greu să scapi de el, ha ?

– Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş spune că ştii exact despre ce vorbesc, murmură el şi o privi cu luare aminte.

            Da, ea ştia exact despre ce vorbea el.

Fragment din „Trei culori: Negru”

Trei culori: Negru

Aşa a decurs viaţa alături de el.

Uneori stăteam şi ne disecam mintea unul altuia.

Purtam discuţii de diverse teme.

Odată m-a întrebat dacă ai mei erau mulţumiţi de mine.

            – Nu ştiu. În mod normal, s-ar zice că ar trebui să fie. Câţi părinţi se pot lăuda că pruncii lor au realizările mele ? Pe de altă parte, nu de puţine ori am văzut-o pe maică-mea făcând crize de apoplexie la gândul că m-am pregătit toată viaţa pentru ceva, şi în ultima clipă, am cotit-o la stânga pe drumul vieţii. Pe străduţa vieţii, mai bine spus. Uneori mă doare, recunosc. Dar apoi îmi aduc aminte că e viaţa mea, şi că lucrurile care contează pentru ai mei, pot să nu conteze deloc pentru mine. valorile lor nu sunt şi ale mele. Eşecurile lor nu se vor repara dacă îşi fac copii, ci doar se vor adânci. Mă plictiseşte de moarte conceptul ăsta. Un viitor mai bun pentru copii noştrii, pe dracu’ ! Îi facem ca să le punem în cârcă dorinţele noastre, şi ni se pare normal ca ei să renunţe la ale lor. Ce dacă copilului nu îi pasă de maşini sport şi de vile cu 34 de dormitoare ? Ce dacă nu vrea să fie menţionat în Forbes 500 ? Ducă-se în pulă toată averea lumii, toate titlurile onorifice şi toţi cei care cred că asta înseamnă împlinire ! Împlinirea înseamnă ceea ce te mulţumeşte, nu ceea ce se aşteaptă alţii să te mulţumească

            Rob mă privea îngândurat, şi aproba discret din cap. Am continuat:

            – Problema este că puţini îşi dau seama că ceea ce vor nu e neapărat ceea cele trebuie, şi din aceştia, şi mai puţini aleg să accepte că ceea ce vor nu e neapărat ceea ce le trebuie. Dar ... asta spun eu, şi m-aş putea înşela.

Alteori tot felul de prostii ne treceau prin cap.

Vroiam să fiu murdară. Să fiu vulgară. Vroiam să fiu, măcar pentru scurt timp, aşa cum mă vroia el. Aşa cum mă vroiau şi mă vroiseră toţi, la un moment dat. Toate glumele făcute pe seama dorinţelor de curvăsăraiae ale femeilor nu sunt vorbe în vânt. Uneori, toate ne dorim, la fel cum şi bărbaţii îşi doresc, să fim la capătul celălalt al spectrului. Să facem lucruri chestionabile din punct de vedere moral. Să urlăm în gura mare obscenităţi care zgâriu urechile într-un hal de neînchipuit.

Vroiam să fiu curva mizerabilă pe care o vedeam ascunsă în spatele minţii lui Rob, tipa aia care face orice vis să devină realitate, dar de care apoi ţi-e frică, şi care te face să ajungi să repeţi mantra „ai grijă ce-ţi doreşti ...” ori de câte ori ai porniri sexuale nelalocul lor.

Aşa că am rostit, şi m-am mirat cu câtă uşurinţă şi cu ce naturaleţe îmi ieşeau vorbele din gură:

            – Alege o gaură, oricare o vrei, şi fute-mă în ea până îţi sângerează pula !

M-a privit puţin neîncrezător, şi apoi, cu calm, a spus singurul lucru neaşteptat (deşi, retroactiv privind, era cam singurul la care ar fi trebuit să mă aştept din partea lui Rob):

            – Le vreau pe toate.

            – Doar să nu mă dezamăgeşti, am contracarat eu, cu vitejie.

(...)

Uneori mă făcea „o căţea ordinară” şi arunca cu priviri caustice spre mine.

Alteori îmi spune cu o mină serioasă, de parcă Apocalipsa bătea la uşă:

            – Ştii ce am realizat ?

            – Ce ?

            Făcea o pauză, privind în gol, apoi continua, pe acelaşi ton serios, de mă băga în sperieţi pe bune:

            – NU îmi vine să cred că nu mi-am dat seama de chestia asta până acuma ... E de ... neiertat aşa ceva !

            – Ce mă ?! Spune-mi o dată !

          – Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o ..., spunea el, schimbându-se la faţă ca un cameleon, zâmbind.

            – Vreodată ? continuam eu, serioasă.

            – ... în ultima vreme, râdea el, şi mă lua în braţe, şi mă strângea, şi mă săruta apăsat.

Alteori simţeam că vroia un loc unde să îşi pună periuţa de dinţi în dulapul meu din baie. Că vroia trei umeraşe în dulapul meu pe care să îşi atârne cămăşile albe. Un rând de chei de la apartament. Sticla de vodkă din frigider. Locul lui liber în patul meu, lângă mine. Discurile cu Led Zeppelin din colţul camerei. Şi tot aşa. Unele le primea. Altele nu. Uneori. Alteori da.

Uneori îl priveam îngândurată, iar el îmi simţea privirea sfredelindu-i tâmpla, aşa că, fără să se întoarcă spre mine, întreba:

            – Ce-i ?

            – Ce ?

            – De ce te uiţi aşa la mine ?

           – Mă gândesc că eu sunt cea care vinde cărţi cu roaba şi care are fotografia împrăştiată prin toată ţara, dar, cumva, tu eşti adevăratul superstar ...

            Fără vreun cuvânt, observam cum îi scăpa un rânjet.

 

Fragment din „Trei culori: Negru”

Buzele şi maşina

            Sărută.

            Oamenii mereu mi-au spus că am buze numai bune pentru sărutat. Să le folosesc. Să sărut tot ce e în jurul meu. Şi nu în sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Oamenii mereu mi-au spus că buzele mele îmi vor asigura nemurirea. Iar eu le dădeam dreptate. O mulţime de oameni au nemurirea asigurată de cele mai variate şi mai neobişnuite lucruri. Degete magice. Voci pătrunzătoare. Minţi ascuţite. Buze.

            Apropo de chestia asta.

            Un prieten de-al meu glumea mereu, şi îmi spunea să am grijă, fiindcă buzele mele îmi vor aduce nu nemurirea, ci moartea, iar asta mult mai repede decât mă voi aştepta. Nu am înţeles ce vroia să spună.

            Acum înţeleg.

            Dar atunci, nepricepând, l-am întrebat. Şi el mi-a răspuns. E un romantic incurabil de felul său, şi, în schimbul răspunsului, mi-a cerut un sărut. Fiind foarte curioasă, el fiind un prieten foarte bun, iar buzele mele foarte apetisante, nu mi s-a părut a fi ceva rău ca el (sau oricine, de altfel) să vrea să mi le sărute, iar eu să obţin ceva prin acel sărut.

            Şi nu, nu mă refer la sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja se gândesc. Nu.

            Aşa că ne-am târguit. Sărutul înainte, apoi răspunsul la întrebare, zicea el. Eu ziceam invers.

            În final, el mi-a spus că are încredere în mine, şi că acceptă răsplata la final. Iar mie mi s-a părut corect, având în vedere că el generase întreaga situaţie, practic, din nimic.

            Aşa că mi-a spus.

            Zicea că am buzele atât de frumoase şi de voluptoase încât Doamna cu coasa ar fi foarte tentată să vină să mi le sărute înainte de vreme. Să îmi dea cel de pe urmă sărut, aşa cum doar ea ştie.

            Sărută-l.

            Nimeni nu l-a luat în seamă. Nici eu, nici ceilalţi care erau de faţă şi care ne-au privit cum ne-am sărutat, şi nici măcar el nu s-a luat în seamă. Era doar un tertip specific, folosit de cei care vor ceva ce nu au, ca să obţină acel „ceva”.

            Şi viaţa a mers mai departe.

            Soarele a continuat să răsară.

            Sărută-l.

            Vântul a continuat să bată.

            Sărută-l.

            Ploaia a continuat să cadă.

            Sărut-o.

            Cămaşa a continuat să îmi alunece pe piele.

            Sărut-o.

            Oamenii au continuat să mă strângă în braţe.

            Iau eu am continuat să îi sărut.

            Nu am fost prea talentată niciodată. De fapt, nu am fost deloc talentată. În afară de buzele mele, nu mă prea scoate nimic în evidenţă.

            Aşa că vă daţi seama ce rău mi-a picat atunci când nu le-am mai avut nici pe acelea.

            Sărută-ţi buzele de „la revedere”.

            Culmea culmilor, nu ?

            Mie aşa mi s-a părut.

            Şi cum spuneam, m-a luat prin surprindere faptul că le-am pierdut. Am mai pierdut eu şi alte lucruri, dar nimic nu m-a afectat atât de tare ca pierderea lor. Adică, vreau să spun că am mai pierdut lucruri pe care te aştepţi să le pierzi mai mult decât te aştepţi să îţi pierzi buzele.

            Ieşisem pe stradă în dimineaţa aceea. Eram frumoasă. Radioasă. Plină de viaţă. I-am trimis soarelui un sărut atât de dulce, încât dinţii i s-au stricat. Mie cel puţin aşa îmi place să cred. A dat la o parte toţi norii din faţa sa, ca să mă poată vedea mai bine. Ca să nu stea nimic între noi doi. Între el şi preaiubita sa.

            Mi s-a făcut cald instant. Păşeam pe trotuarul încins şi mă gândeam cât de bine e să fii cine sunt eu. Să nu trebuiască să îţi baţi capul cu tot felul de lucruri inutile care îţi compun personalitatea. Nu că aş fi proastă, sau ignorantă, leneşă sau catatonică atunci când vine vorba de cele din jurul meu. Nu că aş fi lipsită de bun gust sau de simţire. Nu că aş fi lipsită de empatie. Doar că, atunci când eşti frumoasă, lumea oricum nu mai bagă în seamă altceva. Iar atunci când eşti pe-atât de frumoasă pe cât sunt eu, chiar nu mai contează nimic altceva.

            Şi dacă ei nu sunt interesaţi, eu pentru ce să mă mai agit ? Oricum nu duce nicăieri. Eticheta rămâne, şi mereu vor fi cei care o vor căuta. Care o vor vedea.

            De ce să te doară capul, când poţi rezolva aproape orice cu un sărut ?

            Asta e superputerea mea.

Eu sărut, şi problemele dispar.

Asta e superputerea buzelor mele.

Ele sărută, şi totul se rezolvă.

Dar să nu divagăm.

Deci, mergeam pe stradă spre studioul unui foarte cunoscut fotograf, care îşi dorea de foarte mult timp să mă împroaşte cu lumină şi să vadă cum arăt transpusă pe o foaie. Vroia să vadă dacă buzele mele pot avea trei dimensiuni acolo unde toate celelalte obiecte au doar două.

Vroia să vadă dacă buzele mele sunt hyper-buze.

Iar eu nu vroiam altceva decât să îi arăt, plictisită, că da, SUNT.

Buzele mele urmau să mă facă nemuritoare. Câtă dreptate aveau şi, în acelaşi timp, cât se înşelau cei care credeau asta.

Iar eu păşeam agale, şi oamenii întorceau capul după mine pe stradă. Adică bărbaţii. Şi femeile o făceau, după ce îşi plesneau bărbaţii fiindcă aceştia se uitau după mine.

Şi culmea, dintre toate persoanele acelea care întorceau capul pe stradă, eu am fost cel mai aspru pedepsită de hazard, deşi eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu. Niciunul dintre cei care şi-au rotit gâturile ca un titirez nu a căzut pe burtă, nici nu s-a lovit cu capul de vreun stâlp, nici nu a călcat în vreo baltă mizerabilă şi nu şi-au murdărit pantalonii sau pantofii.

Doar eu am avut de suferit. Deşi eram atentă la toţi cei din jurul meu.

Am păşit de pe trotuat pe bitumul încins, şi atunci am văzut cum privirile tuturor celor care mă urmăreau cu jind s-au transformat, şi au devenit ambivalente. Pe de o parte, am citit stânjeneală, şi frică, şi părere de rău şi milă şi groază. Pe de altă parte, am citit răzbunare, şi un fel de îngâmfare poetică, o satisfacţie arctică.

Cred că trebuia să fiu mai puţin atentă la ei, şi mai mult atentă la maşina care se apropia de mine.

Privind înapoi, nu ştiu cine e fost de vină.

Şoferul ? Care trebuia să ruleze cu o viteză mai mică ? Sau să fie mai vigilent ?

Soarele ? Fiindcă nu trebuia să orbească lumea într-un asemenea hal ?

Trecătorii ? Fiindcă nu ar fi trebuit să mă flateze cu privirile lor umede ?

Eu ? Din nu ştiu ce motive ...

Şi acum încerc să rememorez scena, şi ce am simţit, fizic. Dar nu pot.

Maşina s-a apropiat pe furiş, şi mi-a furat superputerea.

M-a lovit în plin. Capul meu s-a prelins pe cromul roşu strălucitor.

Sărută cromul.

Braţele mele au îmbrăţişat formele dure şi alunecoase ale animalului de metal care a îndrăznit să mă ia în coarne.

Genunchii mi-au fost rupţi. Am păţit multe în ziua aceea. Dar nici măcar degetele retezate de la mâna stângă, sau faptul că pielea mi-a fost jupuită de pe creştet nu m-a afectat atât de tare ca faptul că mi-am pierdut buzele.

Vedeţi voi, buzele sunt unele dintre puţinele lucruri care nu se pot înlocui. Aşa ca ochii. Sau ca şi creierul. Sau ... cam atât. În rest, cam orice se poate înlocui, şi va arăta la fel de bine ca şi originalul.

Dar nu şi buzele.

Şi care erau şansele ca eu să le pierd pe ale mele ?

Ştiţi cât de greu e să îţi pierzi buzele ?

Vă spun eu.

Cam atât de greu cât îi e unui tip de greu să îşi facă rost de o capotă pentru maşină care să se desfacă în două. Aşa ca trapele unei intrări în pivniţă.

În clipa în care m-am izbit de capota asta cu design inventiv, forţa impactului a îndoit marginile, iar una dintre aceste margini a avut privilegiul de a-mi reteza buzele de la rădăcini.

Jap !

Şi atât.

Pe când au apărut oamenii în halate albe care conduceau maşina aia ce face un zgomot infernal din când în când, faţa mi-era complet despuiată. Da, chiar aşa. Despuiată. Aşa m-am simţit când m-am văzut, apoi. Fără buze. Mi se vedeau gingiile şi dinţii înfipţi în ele. În locul buzelor, port o proteză mizerabilă, care, deşi costă mai mult decât vi-ar veni să credeţi, e ... complet inutilă.

Iar seara când mi-o dau jos de pe faţă, e ca şi cum ... mi-aş da jos toată faţa. Mă rog, „faţă” e un pic cam mult spus. Figura mi-e goală. E ca şi cum cineva mi-a şters tot ce aveam pe ea: ochii, nasul, sprâncenele, bărbia, dar mai ales buzele.

Buzele acelea.

Hyper-buzele mele.

Acum nu mai pot săruta nimic.

Acum sunt şi eu interesantă în alte moduri. Dacă înainte eram cunoscută drept „tipa cu buzele alea ... hyper-buzele alea”, acum sunt cunoscută drept „tipa aia mega-deşteaptă care are o droaie de chestii super-interesante de spus, de nu te poţi sătura ascultând-o”.

Glumesc.

Acum sunt cunoscută drept „tipa aia fără buze”.

Atenţia e la aceleaşi cote. Doar că, nu ştiu cum să spun ... într-un alt fel.

Să fie din cauza lipsei buzelor ?

Oricum, partea bună e că, prietenul meu, profetul acela, s-a înşelat. Probabil că voi trăi un milion de ani. Cum să mori, când Doamna cu coasa nu îţi poate da sărutul ei cel de pe urmă ?

O să trăiesc un milion de ani. Fără hyper-buzele acelea ...

        

Greaţă, Vol. XIX