O întrebare

Bătrânul se scotoceşte prin buzunarele lărgite şi lăsate ale sacoului său, şi în final scoate dintr-unul o bucată de hârtie, iar din altul un pix crăpat.

Zice:

    – Îmi dai numărul tău de telefon ?

Dumnezeu îl priveşte şi pentru o clipă mi se pare că citesc surpriza pe figura lui demnă.

Întreabă:

    – Vorbeşti serios ?

Replica bătrânului nu întârzie:

    – Nu ştiu. Vorbesc serios ?

Îmi vine să râd, dar nu o fac.

Fericiţi cei ce fac uz de sarcasm, fiindcă ei vor avea parte de distracţie.

Dumnezeu îl priveşte pe vagabond fix în ochii săi îmbătrâniţi, fix în acele ferestre vechi şi murdare prin care sufletul bărbatului a devenit imposibil de scrutat.

Şi zice:

            – Îmi pare rău, dar ... nu am telefon.

Bătrânul rânjeşte şi aprobă din cap:

            – Foarte convenabil, nu ?

Dumnezeu se simte oarecum vinovat. Chiar ar fi vrut să îi dea bătrânului un număr de telefon dar dacă nu are, nu are, şi basta.

Bătrânul însă nu e supărat. A învăţat de la viaţă că nu primeşti mereu ceea ce vrei. Un refuz în plus nu îl afectează. Să fi primit un număr de telefon ... asta l-ar fi surprins.

Bagă înapoi în buzunare ustensilele de scris, şi întreabă:

            – O ţigară ai ?

            – Una din aia să ştii că am, răspunde dumnezeu, mulţumit că îl poate mulţumi pe bătrân.

                                                                                                                                               extras din

                                                                 „Ghidul idiotului spre intervievarea unui dumnezeu”

Regula numărul 2

Regula nr. 2:

când intri într-un apartament şi vezi un bărbat care

poartă nişte pantaloni de doc şi o cămaşă albă,

şi se pretinde a fi dumnezeu, uitându-se la televizor,

– în niciun caz – nu îl întrerupi cu o replică de genu’:

– La ce te uiţi ?

Mă apropii de el, să am şi eu o vedere mai bună a televizorului. Orice e destul de interesant încât să atragă atenţia lui Dumnezeu trebuie neapărat – dar neapărat ! – încercuit în ghidul TV.

Dar sunt oarecum dezamăgit şi stupefiat să constat că dumnezeu urmăreşte un videoclip al celor de la Scissor Sisters.

„Any Which Way” îi zice, şi trebuie să fii orb şi surd, şi puţin retardat să nu îţi dai seama că e o bucată de cultură homosexuală în cea mai neruşinată formă a sa.

Zic:

            – Vă plac Scissor Sisters ?

Un păcat de neiertat, trecut pe listă.

Zic:

– Sunt homosexuali, ştiaţi ?

Dumnezeu îşi întoarce privirea spre mine, dar nu priveşte în sufletul meu, aşa cum mă aşteptam şi îmi zâmbeşte ca unui copil cretin care tocmai a spus o prostie la masa de duminică, de faţă cu toată familia şi prietenii.

Zice:

            – E greu să fie ceva mai evident de atât, oftează el, apoi se ridică în picioare.

Zice:

            – Deci tu eşti Victor ...

Îmi întinde mâna dreaptă. Are o palmă mare, grea, de parcă e făcută din plumb. Dar e moale la atingere, şi are pielea fină de parcă ar fi acoperită cu o pieliţă de piersică.

Îi cuprind palma şi mă apropii de el, ca şi cum m-ar trage spre el, deşi nu face nicio mişcare în acest sens.

Zice:

            – Îmi pare bine să te cunosc ! pe un ton atât de primitor încât uit cu desăvârşire de toate dăţile în care mi-a trântit uşa în nas.

Miroase a unt de cacao şi a bani mulţi.

Mă gândesc la Scrooge McDuck şi la camera lui plină cu monede de aur. Mă gândesc că mi-aş dori să am o asemenea cameră, dar nu m-aş arunca cu capul înainte de pe o trambulină în grămezile de bani. Sunt făcuţi din metal, nu din lichid. Mi-aş rupe toate oasele din trup.

Zice:

            – Eu sunt dumnezeu.

Îl privesc, şi ochii nu mă dor.

Îl aud, şi urechile nu îmi sângerează.

Îl ating, şi pielea nu mi se calcinează.

E un bărbat înalt, cu o figură romană şi cu părul tuns scurt. Ochii îi are complet negri, iar nasul acvilin se potriveşte cu bărbia despicată şi nerasă. Arată ca un om obişnuit. Doar că nu e un om obişnuit. E dumnezeu.

Îmi spune asta, şi îl cred.

De ce ?

Acum cred că e vremea să vă povestesc puţin despre o întâmplare bizară care a avut loc cam acum o lună.

Într-o bună zi, undeva în mijlocul oraşului, deasupra pieţei centrale, a apărut un bărbat. Din senin. Stătea la câţiva metri deasupra solului, şi în clipa în care fiecare om a dat cu ochii de el, cu toţii am ştiut cine e.

Dar el, prevăzător cum e, a ţinut să specifice.

A zis:

            – Eu sunt dumnezeu. Am venit la voi. Nu conduc lumea. Nu pedepsesc.

Au început murmurele.

A zis:

– Stau printre voi. Ca un om obişnuit. Ce aveţi de gând ?

Şi cum oamenii – mare surpriză ! – nu s-au putut hotărâ asupra acestui lucru, el a dispărut.

Nimeni nu a pus la îndoială cuvintele sale. Măcar atât. În ceasul de pe urmă omenirea a fost în stare să accepte, de la primul până la ultimul om, că există un dumnezeu.

A doua zi am aflat că dumnezeu a apărut în absolut toate aşezările omeneşti de pe planetă, indiferent cât de îndepărtată, cât de păcătoasă sau păgână, cât de mică sau cât de nepopulată ar fi fost ea.

În acea zi, dumnezeu a fost peste tot. La propriu. A trecut chiar şi prin pântecele mamelor, şi a salutat fetuşii abia formaţi care clipeau rar prin lichidul amniotic. De unde ştiu asta ? Mi-a spus-o chiar el.

Iar acum stă în faţa mea, şi eu am motive să cred că, în alt oraş, stă în faţa altui tânăr ratat şi îi strânge mâna cu încrederea unui dictator, şi îi inspiră încredere.

Zic:

            – Îmi pare bine să vă cunosc.

El clatină din cap. Am amuţit.

Zice:

            – Te rog, ştiu că limbajul vostru primitiv nu e în stare să redea măreţia gândurilor pe care le aveţi la adresa mea. Aşa că, te rog, nici nu încerca. Să ne comportăm ca nişte cunoştinţe vechi.

Zâmbeşte spre chipul meu oripilat. Dumnezeu vrea să ne tutuim.

Zice:

            – Exact, să ne tutuim.

Regula numărul 1

Regula nr. 1: când telefonul tău sună şi, răspunzând, auzi în receptor o voce atât de pătrunzătoare şi de liniştitoare încât ai impresia că Morgan Freeman a greşit numărul de telefon spunându-ţi că e Dumnezeu, care vrea să îţi acorde un interviu în exclusivitate, şi vrea să ştie când poţi trece pe la el în acest sens, – în niciun caz – să nu dai următorul răspuns:

            -- Cine dracu’ e acolo ? Gabi, tu te ţii de glume din astea ?

Stop.

Să recapitulăm. Nu s-au întâmplat prea multe, dar s-au întâmplat destule.

Să începem cu începutul. Nu. Acesta nu este începutul.

Începutul nu există.

Asta o ştiu de la El. Pardon, de la el. Mi-a atras atenţia de multe ori să nu scriu despre el cu majuscule. Să nu vorbesc despre el cu majuscule, nici măcar să nu gândesc despre el cu majuscule. Se consideră egalul nostru.

Dar deja o iau înaintea poveştii.

Derulează.

Când dai un răspuns atât de prostesc ca şi cel de mai sus (nici măcar nu e un răspuns), atunci Dumnezeu (e ultima oară când îi mai scriu numele cu majusculă !) începe să îşi piardă din răbdare. E un tip răbdător, dar are şi el limitele lui.

Aşa că el reiterează:

            -- Ştii că am coborât din cer, da ? Toată lumea ştie. Să trecem, te rog, peste chestiunile evidente.

Simt în tonul său o undă de nervozitate. Aşa că, de bine, de rău, accept premisa că chiar stau de vorbă cu dumnezeu. Cunosc povestea la care face el referire. E destul de notoriu faptul că dumnezeu s-a mutat la parter. Nu mai stă la etaj. De fapt nu a stat niciodată la etaj, aşa cum nici dracul nu mişună prin pivniţă. Îmi rostogolesc ochii peste cap, pentru efect, şi îmi dau seama că iarăşi am luat-o înaintea poveştii.

Fragment din „Ghidul idiotului spre intervievarea unui dumnezeu”