Regula numărul 1

Regula nr. 1: când telefonul tău sună şi, răspunzând, auzi în receptor o voce atât de pătrunzătoare şi de liniştitoare încât ai impresia că Morgan Freeman a greşit numărul de telefon spunându-ţi că e Dumnezeu, care vrea să îţi acorde un interviu în exclusivitate, şi vrea să ştie când poţi trece pe la el în acest sens, – în niciun caz – să nu dai următorul răspuns:

            -- Cine dracu’ e acolo ? Gabi, tu te ţii de glume din astea ?

Stop.

Să recapitulăm. Nu s-au întâmplat prea multe, dar s-au întâmplat destule.

Să începem cu începutul. Nu. Acesta nu este începutul.

Începutul nu există.

Asta o ştiu de la El. Pardon, de la el. Mi-a atras atenţia de multe ori să nu scriu despre el cu majuscule. Să nu vorbesc despre el cu majuscule, nici măcar să nu gândesc despre el cu majuscule. Se consideră egalul nostru.

Dar deja o iau înaintea poveştii.

Derulează.

Când dai un răspuns atât de prostesc ca şi cel de mai sus (nici măcar nu e un răspuns), atunci Dumnezeu (e ultima oară când îi mai scriu numele cu majusculă !) începe să îşi piardă din răbdare. E un tip răbdător, dar are şi el limitele lui.

Aşa că el reiterează:

            -- Ştii că am coborât din cer, da ? Toată lumea ştie. Să trecem, te rog, peste chestiunile evidente.

Simt în tonul său o undă de nervozitate. Aşa că, de bine, de rău, accept premisa că chiar stau de vorbă cu dumnezeu. Cunosc povestea la care face el referire. E destul de notoriu faptul că dumnezeu s-a mutat la parter. Nu mai stă la etaj. De fapt nu a stat niciodată la etaj, aşa cum nici dracul nu mişună prin pivniţă. Îmi rostogolesc ochii peste cap, pentru efect, şi îmi dau seama că iarăşi am luat-o înaintea poveştii.

Fragment din „Ghidul idiotului spre intervievarea unui dumnezeu”