Trei culori: Negru

Aşa a decurs viaţa alături de el.

Uneori stăteam şi ne disecam mintea unul altuia.

Purtam discuţii de diverse teme.

Odată m-a întrebat dacă ai mei erau mulţumiţi de mine.

            – Nu ştiu. În mod normal, s-ar zice că ar trebui să fie. Câţi părinţi se pot lăuda că pruncii lor au realizările mele ? Pe de altă parte, nu de puţine ori am văzut-o pe maică-mea făcând crize de apoplexie la gândul că m-am pregătit toată viaţa pentru ceva, şi în ultima clipă, am cotit-o la stânga pe drumul vieţii. Pe străduţa vieţii, mai bine spus. Uneori mă doare, recunosc. Dar apoi îmi aduc aminte că e viaţa mea, şi că lucrurile care contează pentru ai mei, pot să nu conteze deloc pentru mine. valorile lor nu sunt şi ale mele. Eşecurile lor nu se vor repara dacă îşi fac copii, ci doar se vor adânci. Mă plictiseşte de moarte conceptul ăsta. Un viitor mai bun pentru copii noştrii, pe dracu’ ! Îi facem ca să le punem în cârcă dorinţele noastre, şi ni se pare normal ca ei să renunţe la ale lor. Ce dacă copilului nu îi pasă de maşini sport şi de vile cu 34 de dormitoare ? Ce dacă nu vrea să fie menţionat în Forbes 500 ? Ducă-se în pulă toată averea lumii, toate titlurile onorifice şi toţi cei care cred că asta înseamnă împlinire ! Împlinirea înseamnă ceea ce te mulţumeşte, nu ceea ce se aşteaptă alţii să te mulţumească

            Rob mă privea îngândurat, şi aproba discret din cap. Am continuat:

            – Problema este că puţini îşi dau seama că ceea ce vor nu e neapărat ceea cele trebuie, şi din aceştia, şi mai puţini aleg să accepte că ceea ce vor nu e neapărat ceea ce le trebuie. Dar ... asta spun eu, şi m-aş putea înşela.

Alteori tot felul de prostii ne treceau prin cap.

Vroiam să fiu murdară. Să fiu vulgară. Vroiam să fiu, măcar pentru scurt timp, aşa cum mă vroia el. Aşa cum mă vroiau şi mă vroiseră toţi, la un moment dat. Toate glumele făcute pe seama dorinţelor de curvăsăraiae ale femeilor nu sunt vorbe în vânt. Uneori, toate ne dorim, la fel cum şi bărbaţii îşi doresc, să fim la capătul celălalt al spectrului. Să facem lucruri chestionabile din punct de vedere moral. Să urlăm în gura mare obscenităţi care zgâriu urechile într-un hal de neînchipuit.

Vroiam să fiu curva mizerabilă pe care o vedeam ascunsă în spatele minţii lui Rob, tipa aia care face orice vis să devină realitate, dar de care apoi ţi-e frică, şi care te face să ajungi să repeţi mantra „ai grijă ce-ţi doreşti ...” ori de câte ori ai porniri sexuale nelalocul lor.

Aşa că am rostit, şi m-am mirat cu câtă uşurinţă şi cu ce naturaleţe îmi ieşeau vorbele din gură:

            – Alege o gaură, oricare o vrei, şi fute-mă în ea până îţi sângerează pula !

M-a privit puţin neîncrezător, şi apoi, cu calm, a spus singurul lucru neaşteptat (deşi, retroactiv privind, era cam singurul la care ar fi trebuit să mă aştept din partea lui Rob):

            – Le vreau pe toate.

            – Doar să nu mă dezamăgeşti, am contracarat eu, cu vitejie.

(...)

Uneori mă făcea „o căţea ordinară” şi arunca cu priviri caustice spre mine.

Alteori îmi spune cu o mină serioasă, de parcă Apocalipsa bătea la uşă:

            – Ştii ce am realizat ?

            – Ce ?

            Făcea o pauză, privind în gol, apoi continua, pe acelaşi ton serios, de mă băga în sperieţi pe bune:

            – NU îmi vine să cred că nu mi-am dat seama de chestia asta până acuma ... E de ... neiertat aşa ceva !

            – Ce mă ?! Spune-mi o dată !

          – Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o ..., spunea el, schimbându-se la faţă ca un cameleon, zâmbind.

            – Vreodată ? continuam eu, serioasă.

            – ... în ultima vreme, râdea el, şi mă lua în braţe, şi mă strângea, şi mă săruta apăsat.

Alteori simţeam că vroia un loc unde să îşi pună periuţa de dinţi în dulapul meu din baie. Că vroia trei umeraşe în dulapul meu pe care să îşi atârne cămăşile albe. Un rând de chei de la apartament. Sticla de vodkă din frigider. Locul lui liber în patul meu, lângă mine. Discurile cu Led Zeppelin din colţul camerei. Şi tot aşa. Unele le primea. Altele nu. Uneori. Alteori da.

Uneori îl priveam îngândurată, iar el îmi simţea privirea sfredelindu-i tâmpla, aşa că, fără să se întoarcă spre mine, întreba:

            – Ce-i ?

            – Ce ?

            – De ce te uiţi aşa la mine ?

           – Mă gândesc că eu sunt cea care vinde cărţi cu roaba şi care are fotografia împrăştiată prin toată ţara, dar, cumva, tu eşti adevăratul superstar ...

            Fără vreun cuvânt, observam cum îi scăpa un rânjet.

 

Fragment din „Trei culori: Negru”