Era ora 4 dimineaţa când Rob senior se surprinse aprobând din cap, în tăcere, un gând care îl chinuise toată seara. Nici măcar în timp ce se afla cu un deget în anusul Ariadnei nu putea să scape de dilema situaţiei în care se afla fiul său, Rob. Fusese prima dată când îl lovise. Nici măcar pe vremea când băiatul era mic nu primise nici măcar o palmă peste fund. Rob senior se ştiuse face ascultat fără să facă uz de violenţă, fie ea chiar şi de formă. La dracu’, nici măcar nu îşi ameninţase vreodată copii. În jurul lui plutea, pur şi simplu, o aură care impunea obedienţă – dar nu înjosire – din partea celorlalţi.
Toată seara, în timp ce făcea amor cu Ariadne, nu se putuse gândi decât la un singur lucru: care era următorul pas pe care Rob îl va face ? Va rămâne acasă, sau se va muta provizoriu într-o chirie ?
Era un gând meschin, preocupat doar de aparenţe. Ştia, înainte de a ajunge la o concluzie, că oricare ar fi mutarea fiului său, el nu va lăsa să se întrevadă adevăratele lui sentimente legate de incident. Sentimentele puteau fi aliniate cu acţiunile, sau puteau fi contradictorii.
Dar de un lucru era sigur acum: Rob nu avea să plece de acasă. Simţise vibraţia dintre ei cu o zi înainte, şi ştia că băiatul vroia o remiză. Ştia că băiatul era răzbunător şi sfidător. Trăia pentru a sfida. Doar aşa fusese crescut, în spiritul bărbiei ridicate în aer şi a cuvintelor tăioase. Nu, în niciun caz nu avea să se îndepărteze cu coada între picioare.
Îşi întoarse privirea şi o văzu pe Ariadne, studiindu-i profilul.
Se întrebă de cât timp îl privea.
– Nu credeam că o să te văd vreodată visând cu ochii deschişi, chicoti ea, parcă citindu-i gândurile.
– Nici eu nu credeam că o să mai fac asta vreodată, recunoscu el. – De cât timp eşti trează ? întrebă el simplu, mascându-şi frica.
– Nu îţi fă griji, nu te-am văzut făcând ceva compromiţător. Deocamdată, râse ea. – De ce ? Mi-a scăpat faza în care te-ai scobit în nas şi ai băgat în gură ce ai găsit acolo ? întrebă ea, în timp ce îi săruta apăsat obrazul. Nasul i se turtise de faţa lui.
– Ah, nu, bătu el în retragere. – Asta o fac doar atunci când sunt singur. Am grijă la chestiile astea. Ce ar spune domnişoarele dacă m-ar vedea ?
– Probabil că s-ar bucura că stau în pat cu cineva care nu e chiar atât de bătrân pe cât pare, îşi dădu ea cu părerea.
– Cum adică „atât de bătrân pe cât pare”? se încruntă el, şi pentru o clipă Ariadne crezu că el se supărase cu adevărat. – Nu sunt bătrân, domnişoară, sunt doar ... învechit ! îi trase el cu ochiul, complice. Apoi o sărută şi el pe buze.
Ea se dădu la o parte, râzând:
– Ei fi tu învechit, dar îţi pute gura de parcă ai fi antic !
– Mda ? Atunci mai dă-mi un sărut, să împrumut de la tine prospeţimea tinereţii ! spuse el, şi încercă să îi mai fure un sărut, dar ea se întoarse cu spatele la el, şi refuză să se mai întoarcă.
– Dă-mi pace, boşorogule ! strigă ea, aproape înecându-se cu sughiţurile provocare de gâdilăturile lui Rob. În final, se întoarse spre el şi, în imperiul unei secude ce părea să dureze un eon, îi aruncă o privire pe care el o recunoscuse ca fiind năclăită în iubire ...
Adevărul este că nu este nimic grav.
... iar aceea fu clipa în care îi păru rău că nu plecase cât timp ea încă dormea.
„Doamne, numai să nu o zică !” gândi el.
Şi Ariadne îi citi gândurile, sau cel puţin păru să o facă, fiindcă nu spuse nimic. În schimb, mai depuse un sărut pe buzele lui groase iar apoi îl trimise să se spele pe dinţi.
Când Rob ieşi din baie, ea era în bucătărie şi făcea cafea. Purta un kimono verde cu vinişoare negre, care îi ajungea până deasupra genunchilor. Părul îi atârna de data asta deasupra umerilor, neglijent, şi când se întoarse cu spatele la el, să ia ceştile pentru cafea, văzu că era prins doar aproape de vârfuri, cu un elastic galben.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu