Ochii Sandrei se luminară de parcă cineva montase în ei becuri de 100 de waţi. Inima i se putea vedea izbind în cămaşa pe care o purta. Cu toate astea, îşi călcă pe inimă, şi spuse, cu un aer sofisticat:
– Ne vedem mai încolo, şi îi făcu cu ochiul lui Rob senior. Apoi, către Rob: – Îmi pare bine că te-ai întors ! şi îl sărută pe obraz. Apoi ieşi.
Rob îşi ţinea privirea ferită de cea a Tatălui. Rob senior luă o gură din cafeaua neagră pe care o avea în faţă, şi zâmbea, abia abţinându-se să nu pufnească în râs.
– Trebuie să recunosc că, dacă nu v-aş cunoaşte pe niciunul, aş zice că v-aţi futut pe aici ca dracii ! râse el, şi ecourile vocii sale izbiră pereţii bucătăriei.
Rob fu cât pe ce să spună „îmi pare rău”, dar era inutil. Inutil, şi frustrant. Frustrant că nu putea ţine nimic secret.
Frustrant că nu putea să îl irite cu nimic pe Rob senior.
Frustrant că nu putea să îl rănească cu nimic pe Tată.
Frustrant că el era cel care se simţea vinovat.
Adevărul este că nu este nimic grav.
– Am auzit că eşti ceva guru pe aici, spuse Rob, şi sorbi dintr-un pahar cu apă. Stătea cu spatele la Rob senior.
– Sper că nu ţi-a căzut greu chestia asta, întrebă Rob senior, pe un ton îngrijorat. – Nu facem decât să ne simţim şi noi bine. Ne lingem rănile unii altora … ştii cum e.
– Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că îţi ceri iertare, se întoarse Rob, cu o privire sfidătoare.
Rob senior îl sfredeli cu privirea. Mai luă o gură de cafea, apoi spuse, reluându-şi tonul rece, cavernos:
– Uneori am impresia că maică-ta te-a făcut cu altul … Dar, din păcate, mă iubea prea mult ca să îmi facă una ca asta. Spun „din păcate” fiindcă nu îmi vine să cred că sânge din sângele meu e un om aşa de slab.
– Ce vrea să însemne asta ? întrebă Rob, sprijinindu-se de marginea chiuvetei.
– Tu … cu relaţiile tale, cu femeile pe care le-ai iubit … eşti ca o melodie siropoasă, ca un roman prost. Faci lumea să plângă … – arătă spre ieşire – crezi că nu ştiu că ţi-a frânt inima mai demult ? Apoi, când ai crezut că ai scăpat în final de ea, după ce te-ai resemnat că nu o poţi avea, ai dat peste o pizdă şi mai feroce. Una care te-a dezmembrat !
– Ţine-ţi gura, în gâtu’ mă-tii ! scrâşni Rob şi făcu un pas spre Rob senior.
Rob senior dădu pe gât ultima gură de cafea, zâmbind, apoi se ridică în picioare. Nu era decât cu vreo o palmă mai înalt decât Rob, şi cu vreo 5 kilograme mai greu. I se postă în faţă. Îi spuse:
– Uite, te las să mă loveşti. Prima e pe gratis. Hai, ştiu că vrei, rânji el spre Rob.
Degetele lui Rob se albiră în strânsoarea pumnului. Respira greu. Dar apoi îşi dădu seama că nu avea rost. Se dădu un pas înapoi, şi spuse:
– Nici tu nu arăţi prea bine. Ultima pizdă pe care ai iubit-o şi-a făcut numărul cu tine, ha ?
Rob senior rămase impasibil. Un muşchi îi zvâcni pe faţă, dar nu spuse nimic.
– Doare, nu ? Şi pentru asta dai vina pe Daniel ? Spune mă animalule ?! ţipă Rob. – Ştii ce mi-a spus ieri ? Că îl urăşti fiindcă a omorât-o pe mama ! Că a omorât-o pe mama !! Are 9 ani ! ţipă Rob, şi îşi dădu seama că nu mai avea aer.
Se trase înapoi, şi se rezemă de un perete.
Mâinile îi tremurau, şi ştia că ceva avea să se întâmple. Îşi strânse degetele în nişte pumni palizi, prin piele cărora oasele falangelor păreau imense, păreau a aparţine unei creaturi născute special pentru a se bate în ring.
Auzi vocea Tatălui, oarecum nepăsătoare:
– Măcar unul dintre voi de inteligent.
Îi văzu pe Rob senior, ca prin vis, trecând pe lângă el, ieşind din bucătărie.
Scrâşni zgomotos, şi se năpusti după el. Rob senior se întoarse şi, calm, îl izbi cu muchia palmei în gât. Rob se prăbuşi pe parchet fără aer, horcăind.
Tatăl se lăsă pe vine, şi îi vorbi calm, încercând să îl ajute:
– Încet, încet, respiră câte puţin … câte puţin … aşa …
Rob avea ochii tulburi din cauza lacrimilor care îi dăduseră. Stătea ghemuit în poziţie fetală pe podea, şi trăgea aerul în piept cu lăcomie.
Tatăl se lăsă în fund, lângă el, şi îi strânse de umăr cu palma stângă, apoi îşi trecu degetele prin părul lui transpirat. Trase aer în piept, apoi spuse, resemnat:
– Băiete, mai râdem, mai glumim, dar nu uita că sunt Tatăl tău. Accept multe, şi dacă nu eşti pedepsit pentru unele lucruri, este fiindcă le tolerez fără să spun nimic, dar mai ai de aşteptat şi mai ai de învăţat multe până când să îi poţi face felul bătrânului tău. Să ţii minte asta. Nu ştiu ce îţi închipui tu că vei face, dar o să îţi spun un lucru cert: lucrurile nu se vor schimba. Iar dacă se vor schimba, schimbarea nu va dura. Va fi ca şi când întinzi un elastic. Îl ţii întins, dar în final va trebui să îi dai drumul, iar atunci el revine la forma lui iniţială. Tu nu ai forţa necesară să schimbi lucrurile. Tu eşti … un nimic, vorbi Tatăl, pe un ton cât se poate de binevoitor, de parcă îi explica Fiului cu ce greşise când spărsese o cană cu lapte. – Tu eşti un coş pe curu’ lu’ Dumñezo, nimic mai mult. Să ţii minte asta. Să ţii minte asta mereu !
Apoi Tatăl se aplecă şi sărută obrazul umed de lacrimi al Fiului care stătea tolănit în poziţie fetală pe podea.
Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu