Pagina 48

Ea bău trei pahare de Aligoté, iar Rob mai luă o sticlă de Jenny Cream şi un shot de Patron, iar când pubul devenise deja destul de neîncăpător încât începuseră să îşi dea coate, şi Rob îi aruncase deja o privire spintecătoare unui tip care îl împinse uşor cu umărul ca să îşi poată face loc la bar, Ariadne îl prinse pe Rob de braţ, şi, prinvindu-l languros, îi ceru să o ducă acasă.

Plătiră, şi o luară pe jos, pe bulevard. Apartamentul ei era aproape, şi ea insistase să facă plimbarea. Fumul din pub îi îmbibase coafura scumpă, iar ea simţea nevoia să ia o gură de aer proaspăt, şi să se mai scuture de ameţeala indusă de paharele acelea delicioase de vin.

Păşeau ca prin melasă pe străzile umezite de ploaia aceea de toamnă care îşi trecuse vălul peste oraş în acea seară, şi la un moment dat Rob fu nevoit să refuze din mers două prostituate care îl invitară la un menage a quatre, spunându-i că o poate lua şi pe „doamna cea slabă”, dacă vroia.

Ariadne râse înfundat, în timp ce un Rob pe jumătate ameţit făcea o plecăciune, şi le promitea damelor străzii că va reveni într-o zi mai bună.

Apoi ajunseră în apartamentul Ariadnei. Se dezbrăcară de jachete, şi se trântiră pe canapeaua din camera de zi, care era destul de lată ca să le permită să doarmă amândoi pe ea, dacă lingureau.

Nu vorbiră aproape deloc, dar, între noi fie vorba, nu prea aveau chef de vorbit. Vremea vorbitului trecuse. Vorbiseră în pub vrute şi nevrute. Trăncăniseră despre toate soiurile de probleme, iar acum era vremea relaxării.

Rob îi cuprinse gâtul cu o palmă, şi i-l masa încet, destul de apăsat încât să simtă, dar destul de uşor încât să nu o doară deloc.

Ea închise ochii, şi simţi cum o cuprindea o toropeală plăcută. Cu cealaltă mână, Rob îi descheie doi nasturi de la pieptul cămăşii, destul cât să iasă la iveală pielea pistruiată a pieptului, sub care se putea ghici sternul.

Ariadne se înfierbânta din ce în ce mai tare. Pielea îi ardea, şi pieptul îi urca şi cobora cu viteză. Lua mâna lui Rob de pe gâtul ei, şi şi-o puse pe obraz. Îi sărută palma grea, şi degetele lungi, apoi începu să i le sugă, pe rând.

El se apropie de ea atât de tare, încât şoldurile li se atingeau. Îi desfăcu ce cealaltă mână restul nasturilor, şi apoi trecu la pantalonii ei de stofă cenuşie. O împinse pe spate, şi smulse de pe ea pantalonii, lăsând-o în chiloţi şi în cămaşă. Ea îl privea ca printre aburi, părând a fi vag conştientă de ce se întâmpla, dar el ştia că ea era pregătită pentru ce urma.îşi descheie blugii, şi îi lepădă între canapea şi măsuţa de cafea, apoi îşi dădu jos cămaşa. Era un bărbat zvelt, mai ales ţinând cont că abia trecuse de 45 de ani.

Ariadne se ridică în genunchi pe canapea, şi îl trase spre ea. Se adulmecară în tăcere, vreme de vreo 10 minute, iar apoi el se lăsă pe canapea şi femeia îl încălecă.

Ea îşi înfipse unghiile în umerii lui, iar el se înfipse în ea.

Pagina 50

Era ora 4 dimineaţa când Rob senior se surprinse aprobând din cap, în tăcere, un gând care îl chinuise toată seara. Nici măcar în timp ce se afla cu un deget în anusul Ariadnei nu putea să scape de dilema situaţiei în care se afla fiul său, Rob. Fusese prima dată când îl lovise. Nici măcar pe vremea când băiatul era mic nu primise nici măcar o palmă peste fund. Rob senior se ştiuse face ascultat fără să facă uz de violenţă, fie ea chiar şi de formă. La dracu’, nici măcar nu îşi ameninţase vreodată copii. În jurul lui plutea, pur şi simplu, o aură care impunea obedienţă – dar nu înjosire – din partea celorlalţi.

Toată seara, în timp ce făcea amor cu Ariadne, nu se putuse gândi decât la un singur lucru: care era următorul pas pe care Rob îl va face ? Va rămâne acasă, sau se va muta provizoriu într-o chirie ?

Era un gând meschin, preocupat doar de aparenţe. Ştia, înainte de a ajunge la o concluzie, că oricare ar fi mutarea fiului său, el nu va lăsa să se întrevadă adevăratele lui sentimente legate de incident. Sentimentele puteau fi aliniate cu acţiunile, sau puteau fi contradictorii.

Dar de un lucru era sigur acum: Rob nu avea să plece de acasă. Simţise vibraţia dintre ei cu o zi înainte, şi ştia că băiatul vroia o remiză. Ştia că băiatul era răzbunător şi sfidător. Trăia pentru a sfida. Doar aşa fusese crescut, în spiritul bărbiei ridicate în aer şi a cuvintelor tăioase. Nu, în niciun caz nu avea să se îndepărteze cu coada între picioare.

Îşi întoarse privirea şi o văzu pe Ariadne, studiindu-i profilul.

Se întrebă de cât timp îl privea.

– Nu credeam că o să te văd vreodată visând cu ochii deschişi, chicoti ea, parcă citindu-i gândurile.

– Nici eu nu credeam că o să mai fac asta vreodată, recunoscu el. – De cât timp eşti trează ? întrebă el simplu, mascându-şi frica.

– Nu îţi fă griji, nu te-am văzut făcând ceva compromiţător. Deocamdată, râse ea. – De ce ? Mi-a scăpat faza în care te-ai scobit în nas şi ai băgat în gură ce ai găsit acolo ? întrebă ea, în timp ce îi săruta apăsat obrazul. Nasul i se turtise de faţa lui.

– Ah, nu, bătu el în retragere. – Asta o fac doar atunci când sunt singur. Am grijă la chestiile astea. Ce ar spune domnişoarele dacă m-ar vedea ?

– Probabil că s-ar bucura că stau în pat cu cineva care nu e chiar atât de bătrân pe cât pare, îşi dădu ea cu părerea.

– Cum adică „atât de bătrân pe cât pare”? se încruntă el, şi pentru o clipă Ariadne crezu că el se supărase cu adevărat. – Nu sunt bătrân, domnişoară, sunt doar ... învechit ! îi trase el cu ochiul, complice. Apoi o sărută şi el pe buze.

Ea se dădu la o parte, râzând:

– Ei fi tu învechit, dar îţi pute gura de parcă ai fi antic !

– Mda ? Atunci mai dă-mi un sărut, să împrumut de la tine prospeţimea tinereţii ! spuse el, şi încercă să îi mai fure un sărut, dar ea se întoarse cu spatele la el, şi refuză să se mai întoarcă.

– Dă-mi pace, boşorogule ! strigă ea, aproape înecându-se cu sughiţurile provocare de gâdilăturile lui Rob. În final, se întoarse spre el şi, în imperiul unei secude ce părea să dureze un eon, îi aruncă o privire pe care el o recunoscuse ca fiind năclăită în iubire ...

Adevărul este că nu este nimic grav.

... iar aceea fu clipa în care îi păru rău că nu plecase cât timp ea încă dormea.

„Doamne, numai să nu o zică !” gândi el.

Şi Ariadne îi citi gândurile, sau cel puţin păru să o facă, fiindcă nu spuse nimic. În schimb, mai depuse un sărut pe buzele lui groase iar apoi îl trimise să se spele pe dinţi.

Când Rob ieşi din baie, ea era în bucătărie şi făcea cafea. Purta un kimono verde cu vinişoare negre, care îi ajungea până deasupra genunchilor. Părul îi atârna de data asta deasupra umerilor, neglijent, şi când se întoarse cu spatele la el, să ia ceştile pentru cafea, văzu că era prins doar aproape de vârfuri, cu un elastic galben.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ciocnire dură

Ochii Sandrei se luminară de parcă cineva montase în ei becuri de 100 de waţi. Inima i se putea vedea izbind în cămaşa pe care o purta. Cu toate astea, îşi călcă pe inimă, şi spuse, cu un aer sofisticat:

– Ne vedem mai încolo, şi îi făcu cu ochiul lui Rob senior. Apoi, către Rob: – Îmi pare bine că te-ai întors ! şi îl sărută pe obraz. Apoi ieşi.

Rob îşi ţinea privirea ferită de cea a Tatălui. Rob senior luă o gură din cafeaua neagră pe care o avea în faţă, şi zâmbea, abia abţinându-se să nu pufnească în râs.

– Trebuie să recunosc că, dacă nu v-aş cunoaşte pe niciunul, aş zice că v-aţi futut pe aici ca dracii ! râse el, şi ecourile vocii sale izbiră pereţii bucătăriei.

Rob fu cât pe ce să spună „îmi pare rău”, dar era inutil. Inutil, şi frustrant. Frustrant că nu putea ţine nimic secret.

Frustrant că nu putea să îl irite cu nimic pe Rob senior.

Frustrant că nu putea să îl rănească cu nimic pe Tată.

Frustrant că el era cel care se simţea vinovat.

Adevărul este că nu este nimic grav.

– Am auzit că eşti ceva guru pe aici, spuse Rob, şi sorbi dintr-un pahar cu apă. Stătea cu spatele la Rob senior.

– Sper că nu ţi-a căzut greu chestia asta, întrebă Rob senior, pe un ton îngrijorat. – Nu facem decât să ne simţim şi noi bine. Ne lingem rănile unii altora … ştii cum e.

– Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că îţi ceri iertare, se întoarse Rob, cu o privire sfidătoare.

Rob senior îl sfredeli cu privirea. Mai luă o gură de cafea, apoi spuse, reluându-şi tonul rece, cavernos:

– Uneori am impresia că maică-ta te-a făcut cu altul … Dar, din păcate, mă iubea prea mult ca să îmi facă una ca asta. Spun „din păcate” fiindcă nu îmi vine să cred că sânge din sângele meu e un om aşa de slab.

– Ce vrea să însemne asta ? întrebă Rob, sprijinindu-se de marginea chiuvetei.

– Tu … cu relaţiile tale, cu femeile pe care le-ai iubit … eşti ca o melodie siropoasă, ca un roman prost. Faci lumea să plângă … – arătă spre ieşire – crezi că nu ştiu că ţi-a frânt inima mai demult ? Apoi, când ai crezut că ai scăpat în final de ea, după ce te-ai resemnat că nu o poţi avea, ai dat peste o pizdă şi mai feroce. Una care te-a dezmembrat !

– Ţine-ţi gura, în gâtu’ mă-tii ! scrâşni Rob şi făcu un pas spre Rob senior.

Rob senior dădu pe gât ultima gură de cafea, zâmbind, apoi se ridică în picioare. Nu era decât cu vreo o palmă mai înalt decât Rob, şi cu vreo 5 kilograme mai greu. I se postă în faţă. Îi spuse:

– Uite, te las să mă loveşti. Prima e pe gratis. Hai, ştiu că vrei, rânji el spre Rob.

Degetele lui Rob se albiră în strânsoarea pumnului. Respira greu. Dar apoi îşi dădu seama că nu avea rost. Se dădu un pas înapoi, şi spuse:

– Nici tu nu arăţi prea bine. Ultima pizdă pe care ai iubit-o şi-a făcut numărul cu tine, ha ?

Rob senior rămase impasibil. Un muşchi îi zvâcni pe faţă, dar nu spuse nimic.

– Doare, nu ? Şi pentru asta dai vina pe Daniel ? Spune mă animalule ?! ţipă Rob. – Ştii ce mi-a spus ieri ? Că îl urăşti fiindcă a omorât-o pe mama ! Că a omorât-o pe mama !! Are 9 ani ! ţipă Rob, şi îşi dădu seama că nu mai avea aer.

Se trase înapoi, şi se rezemă de un perete.

Mâinile îi tremurau, şi ştia că ceva avea să se întâmple. Îşi strânse degetele în nişte pumni palizi, prin piele cărora oasele falangelor păreau imense, păreau a aparţine unei creaturi născute special pentru a se bate în ring.

Auzi vocea Tatălui, oarecum nepăsătoare:

– Măcar unul dintre voi de inteligent.

Îi văzu pe Rob senior, ca prin vis, trecând pe lângă el, ieşind din bucătărie.

Scrâşni zgomotos, şi se năpusti după el. Rob senior se întoarse şi, calm, îl izbi cu muchia palmei în gât. Rob se prăbuşi pe parchet fără aer, horcăind.

Tatăl se lăsă pe vine, şi îi vorbi calm, încercând să îl ajute:

– Încet, încet, respiră câte puţin … câte puţin … aşa …

Rob avea ochii tulburi din cauza lacrimilor care îi dăduseră. Stătea ghemuit în poziţie fetală pe podea, şi trăgea aerul în piept cu lăcomie.

Tatăl se lăsă în fund, lângă el, şi îi strânse de umăr cu palma stângă, apoi îşi trecu degetele prin părul lui transpirat. Trase aer în piept, apoi spuse, resemnat:

– Băiete, mai râdem, mai glumim, dar nu uita că sunt Tatăl tău. Accept multe, şi dacă nu eşti pedepsit pentru unele lucruri, este fiindcă le tolerez fără să spun nimic, dar mai ai de aşteptat şi mai ai de învăţat multe până când să îi poţi face felul bătrânului tău. Să ţii minte asta. Nu ştiu ce îţi închipui tu că vei face, dar o să îţi spun un lucru cert: lucrurile nu se vor schimba. Iar dacă se vor schimba, schimbarea nu va dura. Va fi ca şi când întinzi un elastic. Îl ţii întins, dar în final va trebui să îi dai drumul, iar atunci el revine la forma lui iniţială. Tu nu ai forţa necesară să schimbi lucrurile. Tu eşti … un nimic, vorbi Tatăl, pe un ton cât se poate de binevoitor, de parcă îi explica Fiului cu ce greşise când spărsese o cană cu lapte. – Tu eşti un coş pe curu’ lu’ Dumñezo, nimic mai mult. Să ţii minte asta. Să ţii minte asta mereu !

Apoi Tatăl se aplecă şi sărută obrazul umed de lacrimi al Fiului care stătea tolănit în poziţie fetală pe podea.

„Are dreptate …” fu singurul gând care îi trecu Fiului prin minte, în timp ce Tatăl ieşea pe uşă afară.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ciocnire blândă

Sandra pufni, apoi spuse, în timp ce îşi trăgea pe ea o cămaşă albă cu dungi subţiri, mov:

– Nu sunt nici prima, şi nici ultima tipă de 25 de ani care a trecut prin patul lu’ tac-tu de când ai plecat. Nu ştiu să îţi explic. Nu e iubire, nu e prietenie … pur şi simplu … ne atrage pe toate. E ceva în privirea lui de animal rănit, răzbunător … femeilor le place să simtă că îi pot aduce alinare, chiar dacă a două zi se poartă cu noi de parcă am fi ultimele cârpe.

Rob ridică sprâncenele. Asta suna exact a comportament à la Rob senior. Brusc, se simţea ca un căţel pe lângă lupul Alfa.

Şi mai ştia că, deşi Sandra se lepădase în faţa lui de orice sentimente faţă de Rob senior mai ferm decât se lepădase Petru de Cristos înainte de cel de-al treilea strigăt al cocoşului, sentimentele ei erau acolo. Doar că acesta era felul ei de a ţine capul sus faţă de Rob şi faţă de ceilalţi. Recunoscând că Rob senior o trata ca pe o femeie oarecare, şi că asta nu deranja, deoarece şi pentru ea Rob senior nu era decât un bărbat oarecare. Această din urmă afirmaţie nu era dintre cele adevărate.

– Am auzit despre Elena. Îmi pare rău. Cum e ?

Sandra şi Elena fuseseră rivale în liceu şi în perioada de după. Sandra avusese mereu aerul că îl poate avea pe Rob oricând vroia, chir dacă pe vremea relaţiei lui cu Elena, sentimentele faţă de Sandra erau de mult transformate în genul acela de prietenie indiferentă care se instalează între doi oameni după o lungă aşteptare răsplătită cu … nimic.

– E destul de rea situaţia. E încă în comă.

Apoi îl lovi. El cu Sandra … ah, la dracu’ să o ia de treabă ! Nici nu îşi dăduse seamă de acest fapt când se afla încă înăuntrul Sandrei, dar în acel moment încălcase o promisiune pe care o făcuse neoficial Elenei: să nu se atingă niciodată de rivalele ei.

Asta era ceva nepermis. O lovitură sub centura unui om cu mâinile legate la spate. Un cuţit înfipt în pieptul unui om care doarme.

Adevărul este că nu este nimic grav.

            Se gândi să o avertizeze pe Sandra că, în cazul în care Elena s-ar fi trezit din comă, nu trebuia sub nici o formă să afle despre asta, dar renunţă, fiindcă asta ar fi dat de înţeles că ea îl avea la mână cu ceva.

Îşi trase blugii pe el, iar Sandra făcea cafea în bucătărie când auziră uşa de la intrare deschizându-se.

Rob îngheţă. Auzi paşi apăsaţi pe parchet, şi ştiu că era Rob senior. Îi auzi vocea vibrantă în bucătărie, şi pe lângă ea, auzi şi vocea mieroasă a Sandrei. Aşteptă câteva minute, apoi îşi făcu apariţia în pragul uşii de la bucătărie.

Sandra se dădu un pas înapoi de lângă Rob senior, şi zâmbi acru către Rob, apoi spuse:

– Eu tre’ să plec. Vă las pe voi să discutaţi, sunt sigură că nu v-aţi mai văzut de mult. Plus de asta, am nişte treabă.

Rob senior zâmbi şi spuse cu o sinceritate pe care numai el o putea falsifica cu atâta măiestrie:

– Mai stai un pic.

 

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Cancer

Ieri am avut cataractă.

Mâine voi avea sifilis.

Astăzi am chef de cancer la plămâni.

Aşa spunea un tip. E ipohondru. Dar destul de bogat încât să plătească pe cineva să fie ipohondru în locul lui.

Aşa că şi-a luat un majordom. Un englez, pe nume Bertrand. Îi spunea Bertie.

– Bertie, azi am chef de cancer la plămâni. Treci în baie şi scuipă un pahar de sânge în chiuvetă. Şi nu uita apoi să o şi cureţi. O să avem musafiri mai încolo.

– Da, domnule, am înţeles ! zice Bertie, îşi pocneşte călcâiele şi apoi începe să tuşească neregulat, tot drumul până la baie.

La început, lui Bertie a trebuit să îi fie explicat că trebuie să simuleze toate simptomele accesorii fiecărei boli pe care o interpreta.

Tuşeşte.

Transpiră în somn.

Slăbeşte văzând cu ochii.

Urinează puroi.

Leşină pe scări.