Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 18 iunie 2011

Cine eşti, cu adevărat ?

            Stau pe canapea şi sorb din paharul închis la culoare, încercând să mă hotărăsc dacă să-l abordez sau nu pe tipul din colţul camerei. Stă plictisit, cu ochelarii de soare în buzunarul de la pieptul cămăşii sale albe şi cu o mână în buzunarul blugilor a căror culoare nu îmi dau seama dacă era la un moment dat albastră său neagră.
            Lumea pare să socializeze fără impediment în jurul nostru. Femei cu bărbaţi. Femei cu femei. Bărbaţi cu bărbaţi.
            Fuste scurte, maiouri, cămăşi scoase din pantaloni. Sandale de piele. Pantofi cu toc. Pantaloni scurţi. Pachete de ţigări, pahare cu gheaţă şi vodkă, whiskey, gin.
            E cald. Îmi mai deschei un nasture de la pieptul bluzei să mai expun puţină piele, şi mă joc cu un cercel din ureche. Puţină piele în plus nu strică niciodată.
            Îl văd şi pe tipul ăla ... Gay Nu-ştiu-cum. Gay Arnie. Aşa i se zice. Nu ştiu dacă e gay. Nu arată gay. Adică, se îmbracă bine, şi pare îngrijit, dar, în zilele astea, cine NU e îngrijit ? Toţi bărbaţii arată ca femeile. Şi cei homosexuali s-au adaptat. Înjură, se bat cu pumnii, sunt infideli.
            Şi dacă ar fi gay, nu m-ar deranja. Pe asta mă bazez.
            În seara asta, m-am gândit să întreprind un experiment.
            Am renunţat la televizor, la internet, la bloguri în care toţi reprimaţii îşi varsă frustrările, şi la Twitter şi la MySpace şi la Facebook, şi m-am hotărât să fac ceva ce nu am făcut niciodată: să mă culc cu un homosexual.
            Să văd dacă o pot face. E vorba de vanitate. Atât. Nu ar trebui să fie prea greu. Îi simt cum vibrează în jurul meu. Mă simt ca şi cum m-aş pregăti pentru un rol important. Mă implic în munca mea. Nu sunt genul lor, desigur, dar când i-a oprit asta vreodată pe bărbaţi ? Chiar şi pe cei homosexuali ? Toţi ar fute ceva, orice, oricând. O gaură e la fel de bună ca oricare alta. Cel puţin, sper că măcar asta nu s-a schimbat.
            Deci, tipul din colţul camerei. E bun. E perfect. Şi, după cum aflu după câteva cuvinte cu el, e gay. Îl cheamă Vincenzo.
            E deprimat fiindcă prietenul său i-a făcut bagajele şi l-a dat afară pe uşa din spate, fiindcă la uşa din faţă era noul prieten, un tip cu tatuaje florale pe umeri şi cu bicepşii mai duri decât ciocanul sovietic. În clipa asta, după câte îmi spune Vincenzo, fostul lui iubit îi înghite ADN-ul tipului cu tatuaje florale pe umeri.
            Îi pun o palmă pe un umăr, şi îi spun că o să fie bine. Ochii i se umezesc. Vrea cu disperare să mă creadă. Gura i se deschide şi buzele îi tremură imperceptibil. Dar un ochi antrenat observă chestiile astea.
            Îl iau de mână şi îl trag după mine. Când urcăm scările, câteva priviri ne petrec pe scări, şi cineva şopteşte mai puţin subtil ceva de genul: „Credeam că Vincenzo e gay. Ce dracu’ caută cu ...”
            Dar pe Vincenzo nu pare să îl deranjeze. Când urcăm ştiu că se holbează la fundul meu. Toţi o fac.
            Ajungem într-o cameră. Pe coridor e plin de oameni. Vincenzo se aşază pe pat, şi abia când se lasă pe spate ne dăm seama că e cineva în pat. Pe sub patură, o tipă îşi făcea de lucru cu penisul unui tip care era de mult timp trecut în lumea viselor induse de substanţele halucinogene.
            Ne scuzăm faţă de tipa căreia pare să nu îi pese deloc, şi Vincenzo mă trage de mână într-un fel de cămăruţă. Ne sărutăm stângaci, fiindcă reticenţa e la ea acasă în acel spaţiu strâmt, apoi îmi dau seama că ăsta e momentul.
            Mă las încet în genunchi, şi îl mângâi pe coapse. Simt cum fibrele îi zbârnâie sub degetele mele. Se vede că are nevoie de asta. Membrul lui e atât de tare încât trebuie să mă chinui cu fermoarul de la blugii lui care nu se desface din cauza tensiunii. În final reuşesc, şi apoi i-o scot afară. Nu e foarte mare, dar împunge aerul în direcţia mea, acuzatoare.
Îmi vine să râd.
Ceea ce NU îmi vine să fac este să cred că fac asta.
Şi mă pun pe treabă.
Îmi umezesc buzele, şi mi le simt, în mod ciudat, încleiate, de parcă mi-ar spune „abţine-te”.
Trag aer în piept, de parcă m-aş pregăti pentru o încoronare.
Şi îl iau în gură.
O simt alunecoasă, delicată şi dură în acelaşi timp.
Ca şi cum ai lua în gură o ţeavă de inox.
Şi cânt la flautul lui din piele de parcă aş fi Miles Davis ... pe steroizi. Cu mâinile, cu buzele, cu limba. Cu tot ce am. O împing până în capăt. Cred că am ochii daţi peste cap. Saliva începe să curgă involuntar şi abundent, şi îmi scapă din gură, pe bărbie, pe testicolele lui epilate. Îi simt degetele la mine pe ceafă. Nu mă împinge, ci pur şi simplu e tandru.
            Apoi îi simt gustul. Puţin sărat, puţin acid, şi simt gogoloaiele de lichid seminal cum îmi alunecă pe gât în jos.
            Vincenzo e gata. Atârnă de peretele acela, lipsit de vlagă, şi îmi mângâie ceafa, încet, cu două degete.
            Îi îndes înapoi penisul şi trag fermoarul, apoi mă ridic, şi îmi şterg sperma de pe bărbie de blugii lui.
            El răsuflă greu, apoi se apleacă spre mine, şi mă sărută apăsat pe gură, după care zice:
            – Merci, tipule. Nici măcar o femeie nu s-ar fi descurcat mai bine.


Greaţă, Vol. VIII

vineri, 17 iunie 2011

La un pahar cu Tom Waits


Ai auzit vreodată expresia „Ce e o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ?”.
Desigur. Şi ştii ce înseamnă.
Dar expresia „Ce e o zi ploioasă, dacă fiecare zi e o zi ploioasă” ?
Omul se poate obişnui cu orice. Şi cu Iadul se paote obişnui, dacă petrece destul de mult timp acolo.
E vorba de alegere.
O faci.
Nu o faci.
Te culci.
Te trezeşti.
Te îmbeţi.
Rămâi treaz.
            Iubeşti.
            Urăşti.
            Furi.
            Rămâi sărac.
            Minţi.
            Spui adevărul.
            O săruţi pe obraz şi îi urezi noapte bună din capătul scărilor.
            O duci acasă şi o fuţi pe canapea.
            Faci ceva imoral, dar legal.
            Faci ceva ilegal, dar moral.
            Păstrezi copilul.
            Faci avort.
            Te porţi bine.
            Te porţi urât.
            Îţi vezi de viaţă.
            Îţi vezi de moarte..
            E bine să ai opţiuni. Şi e bine să le foloseşti.
            E ca atunci când cineva îţi spune că e bine să mergi să votezi. Chiar dacă scrutinul e măsluit. Trebuie să apreciezi ce ai, ceea ce strămoşii tăi nu au avut, fiindcă cei dinaintea ta au suferit, au agonizat, şi-au ridicat privirile spre cer şi în final au murit pentru ca tu să te poţi bucura de acel drept, care, la urma urmei ... de fapt, nici nu contează.
            Oricum, e bine să ai iluzii. Cei dinaintea ta nici măcar iluzii nu au avut.
            Mi-e foame.
            Nici nu mai ţin minte când am pus ceva în gură.
Cred că acum vreo trei zile. Ba nu, două. Cred.
E greu să ţii socoteala timpului când nu vezi soarele pe cer. Când cerul e mereu întunecat. Şi aşa te trezeşti că „acum o oră” devine „acum două zile”.
Vorba aia, vremea trece când te distrezi.
Mai ales când te distrezi cu lumina stinsă. În cazul de faţă, doar cu soarele stins, acoperit de norii despre care vorbeam mai devreme.
Mi-e foame.
E greu să ţii minte că erai cândva un om ca oricare altul, când acum te zbaţi să fii un vierme ca oricare altul.
Vorba aia, aţi auzit vreodată de viermi politicieni ? Nu ? Nici eu. Eu vreau să fiu primul vierme politician. Dacă voi fi ales, promit să nu ducă nimeni lipsă de stârvuri.
Apropo de viermi, am auzit odată o chestie tare de tot.
Un tip merge la mormântul prietenului său. Se opreşte acolo, beat, şi scoate din buzunarul hainei o sticlă de tequila. Priveşte mormântul şi zice: „Frate, ştiu că ţi-am promis că o să torn sticla asta de tequila pe mormântul tău, dar lasă-mă, te rog, să o filtrez mai întâi prin rinichii mei.”
Cum ziceam, o chestie tare de tot. Mi-aş dori şi eu să am un prieten. Chiar şi unul care să se pişe pe mormântul meu.
Eh, nu le poţi avea pe toate. Nu poţi avea nici puţine. Nu poţi ave nici NIMIC.
Mi-e foame. Şi când ţi-e foame, când stomacul îţi aduce aminte de asta din minut în minut, într-un mod dureros ... păi, adevărul e că nu ştiu ce urmează. Sunt şi eu curios să văd.
Acum îmi trag burta înăuntru, şi aşa se opreşte zgomotul acela enervant care seamănă cu ultimele picături supte dintr-un pahar printr-un pai. Dar nu ştiu pentru cât timp. Apoi, iarăşi simţi golul acela uscat şi rece şi enervant, şi îţi vine să îţi bagi pumnul pe gură, până în stomac, să umpli cu ceva golul acela, să te lase în pace.
Să îţi vezi de viaţă.
Sau să îţi vezi de moarte.
Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam prieteni. Dar alegerile alea la care ţinem aşa de mult, libertatea aceea ... ea m-a făcut să renunţ la ei. Adică pe ei să renunţe la mine. I-am îndepărtat. De ce ?
Fiindcă am PUTUT !
Îmi aduc aminte de vremurile în care aveam o prietenă. Una frumoasă de tot. Foarte frumoasă, da. Îmi aduc aminte când ne-am sărutat prima dată cum i s-a ridicat tocul stâng de pe cimentul trotuarului.
Şi ea a plecat. De ce ? mă întrebaţi. Pentru că eu am putut să o determin să facă asta, şi fiindcă ea a putut să o facă.
Iar acum mă chinui foarte tare, încerc să forţez mâna (sorţii) să îmi mai dea o şansă.
Apropo de rataţi, am auzit odată o chestie tare de tot.
Cică soarele şi vântul au făcut un pariu. Fiecare trebuia să dea jos haina de pe un călător. Vântul încearcă primul. Suflă el tare, cât de tare poate, dar cu cât sufla el mai tare, cu atât călătorul îţi trăgea mai tare haina pe el. Soarele, în schimb, a strălucit deasupra călătorului, l-a învăluit cu căldura sa, şi, surpriză ! – călătorul şi-a dat haina jos, de bunăvoie.
Morala este ... păi dacă aş ştii care e morala, aş fi un vierme moral.
Dar nu ştiu.
Iar acum sunt doar un vierme între viermi, şi aşteptăm – ah, uite că vine ! – să cadă în praf următorul stârv. Bine că mi-e foame.
Trag aer în piept.
Vorba aia, e un nou răsărit, e o nouă zi, e o nouă viaţă ... toate pentru mine ... iar eu mă simt bine ...
V-am pupat :*


Greaţă, Vol. VII

sâmbătă, 11 iunie 2011

Om sunt, şi nimic din cele omeneşti nu-mi este străin

Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.
Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.
Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.
Cât mă înşelam !
Dar cât eram de fericită.
Celula în care stau în aşteptarea procesului a găzduit câţiva bărbaţi înaintea de mine.
Nu ştiu asta, dar bănuiesc, după mesajele scrijelite pe perete, cu cuie sau cu sârme. Unul dintre ele zice aşa:

„şti cum po-ţi să ai parte de o muie şi de un futai în
acelaşi timp? ştiu că nu şti, că dacă ai şti înseamnă că ai
intuiţie, iar dacă ai avea intuiţie, nu ai citii acum aceste
cuvinte. O săţ spun eu: futânduţi în pizdă prietena
gravidă”

Un alt mesaj, scrijelit dedesubt de o altă persoană, constată sec şi corect:

„Scârbosule !”

Dedesubtul acestui mesaj, o a treia persoană se laudă:

„Odată, după ce bunicul meu şi-a curăţat dinţii cu aţă
dentară, eu am luat-o din coşul de gunoi şi am supt-o de
la un capăt la altul. Avea un gust de carne mucegăită. Nu
mi-a fost greaţă deloc. Apoi m-am pus la masă şi după
prima lingură de mâncare am vomitat în farfurie.”

Mai sunt câteva cuvinte scrise în continuare, dar sunt ilizibile. Cei trei par să se întreacă în abilitatea de a-ţi stârni groaza şi repulsia cu privire la oameni şi la ce îi poate duce capul.
Şi eu ştiu o poveste. O poveste care o să vă facă să vomitaţi cu ochii lărgiţi de groază.
Stau în celula asta de o lună. Ziarele vuiesc. Am devenit superstar peste noapte. Mă aşteaptă … ceva rău.
Cu toate astea, nimeni nu mă întreabă de ce am făcut ce am făcut. E evident pentru toţi. În schimb, toată lumea mă întreabă cum m-am simţit înainte, în timpul şi după ce am făcut ce am făcut. Răspunsul este simplu: m-am simţit îndreptăţită să fac ce am făcut.
Nu am nicio clipă sentimentul că poate am exagerat.
Era o vreme în care soţul meu îmi aducea flori, aşa, din senin.
Când îl întrebam care era motivul, îmi spunea că nu are nevoie de un motiv să îmi aducă flori. Mă întreba dacă îl iubesc. Eu spuneam că da. El mă întreba de ce îl iubesc. Am înţeles unde bătea.
O vreme mă gândeam că poate o făcea fiindcă se simţea vinovat. Mă gândeam că poate mă înşela cu vreo pipiţă care avea pe jumătate vârsta mea. Dar am alungat gânduri de genul acesta. Nu le credeam. Nu puteau fi crezute.
Iar dacă ar fi fost adevărate, în cel mai rău caz am fi fost pe poziţii de egalitate. De multe ori, ajungând seara acasă după o mică escapadă, îmi venea să mă duc la el şi, cu mâinile în şolduri, să îi spun ceva de genul:
– Tocmai m-am lăsat futută în cur de un tip care ar putea lejer să îmi fie copil. Ce părere ai despre asta ?
Dar nu am făcut-o niciodată. Şi dacă aş fi făcut-o, nu cred că m-ar fi luat în serios, sau nu cred că m-ar fi băgat în seamă. El avea alte planuri. Mintea îi stătea la alt cur decât al meu.
Era o vreme în care fiica mea venea de la şcoală şi mi se plângea că are teme multe şi plicticoase. Că are teze. Şi mă amuzam văzându-i fruntea netedă şi albă încreţindu-se. Era un copil care învăţa mult. Era ascultătoare. Era o vreme în care credeam că o să aibă mereu 13 ani şi speram să nu ştie niciodată ce sunt alea „griji”.
Trăiam într-o ceaţă completă.
Citesc o carte care se numeşte „Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului
al XIX-lea”. Ultimul ocupant al celulei a lăsat-o aici. Sau a uitat-o. Nu îmi pot da seama.
Oricum, nu cred că are importanţă.
Prima şedinţă de proces este programată pentru mâine. Tehnic vorbind, soarta mea e oarecum pecetluită, dar, nu pot să nu fiu puţin neliniştită. E ca şi cum m-aş uita la „Al cincilea element”, un film pe care l-am văzut de cel puţin cinci ori, şi ar urma scena de la final, când ei trebuie să activeze cele patru pietre care corespund celor patru elemente cunoscute. Când îşi dau seama că au doar un chibrit, şi la un moment dat, negrul – jucat genial de Chris Tucker – răsuflă peste flacără, iar ea aproape se stinge … de fiecare dată mi se strânge inima când mă gândesc la urmările catastrofale care ar fi putut avea loc dacă flacăra s-ar fi stins, chiar dacă
ştiu că ea nu s-a stins, şi nu se va stinge niciodată. În faţa tribunalului se află un grup destul de consistent de femei – şi mai nou şi bărbaţi li s-au alăturat – care scandează de aproape două săptămâni chestii de genul: „Femeia asta şi-a făcut dreptate atunci nimeni nu mai putea face nimic !” sau dracu’ ştie ce alte sloganuri lipsite de rimă, dar care vin în ajutorul meu.
Judecătorul este un bărbat.
Iniţial era o femeie, dar presa şi-a făcut de cap, discuţiile s-au aprins, şi a fost schimbată.
Procesul va fi o demonstraţie clară a ceea ce înseamnă imparţialitatea judecătorilor.
Toată lumea mă priveşte ciudat. Oamenii parcă mă privesc … cu mândrie. Da, cu mândrie. Oricum, aş prefera dacă ar scanda prostiile lor în altă parte. Măcar aş putea să dorm şi eu ca lumea seara.
E vremea să mă culc. În câteva minute se vor stinge luminile.
Mă întind pe patul prins de perete, şi îmi pun mâinile sub cap, şi îmi încrucişez picioarele, ca şi cum nu aş avea nicio grijă pe lume.
Când am fost prinsă – „prinsă” e mult spus, fiindcă nu am fugit de poliţie – procurorul – era o tipă – m-a întrebat despre ceea ce făcusem. M-a îndemnat să îi povestesc cum s-a întâmplat. Aşa că i-am spus:
– Ai intrat vreodată în camera fiicei tale să îţi găseşti soţul cu pula în curul ei mic şi strâmt ? Iar ea, cu obrajii roşii şi cu ochii şi mai roşii de plâns, icnind, pe jumătate leşinată de durere, să te privească de parcă tu ai fi şi Dumnezeu şi dracu’ în acelaşi timp ? zic eu.
În clipa aceea mi-am amintit cum soţul meu o ţinuse în braţe de atâtea ori pe fiica noastră, privind-o cu iubire şi căldură, şi cum o proteja şi cum şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea. Şi cum totul se schimbase, cum el se transformase din înger în demon. Nu găsesc alt termen.
– Şi când i-am văzut privirea fetei … nu am mai suportat ! zic eu privind faţa încremenită a tipei.
– Aşa că l-ai ucis, încearcă ea să confirme.
– Da, zic eu
– Pur şi simplu, insistă ea, ca şi cum vreun mecanism atavic o forţează să ia partea victimei. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, adevărata victimă e fiica mea, şi eu, nu animalul acela pe care l-am pus la culcare ca pe un câine turbat.
– Da. M-am dus în bucătărie şi am pus mâna pe un cuţit cu lamă de oţel. Pe când mă întorceam în camera ei, ea zăcea în pat, pe burtă, cu sângele şiroindu-i dintre picioare, aruncată ca o cârpă, iar el îşi trăgea pantalonii pe el, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Ca şi cum ce făcuse el era o chestie de rutină. L-am apucat de ceafă – stătea cu spatele la mine – şi l-am înjunghiat în partea de jos a spatelui, zic eu
– M-mai ţii minte de câte ori l-ai înjunghiat ? încearcă ea să îşi păstreze firea.
– Nu. Probabil că de multe ori. Când am terminat, nu îmi mai simţeam mâna, din cauza amorţelii, zic eu.
Adevărul este că aproape că am făcut stază din cauza forţei cu care am strâns mânerul cuţitului. În raportul medicului, acesta constatase că trupul fusese înjunghiat de 67 de ori.
– Apoi am luat-o pe fiică-mea de pe pat, am înfăşurat-o într-un cearşaf şi am plecat din casă, zic eu.
– Unde v-aţi dus ?
– La un spital. Îmi era atât de ruşine, şi eram atât de nervoasă, încât nu puteam da ochii cu cineva cunoscut, zic eu.
De acolo înainte, nu prea mi-a mai păsat.
Nu mi-am mai văzut fiica de aproape o lună. M-au lăsat să o văd o singură dată, înainte să o dea în grija mamei mele. Micuţa era doar o carcasă goală, o umbră a ceea ce fusese cândva, o fantomă a unei străine. Cu braţele inerte atârnându-i pe lângă corpul ei care părea că se subţiază chiar acolo în faţa mea. Cu ochii stinşi.
M-a strâns în braţe cu moliciune, dar am simţit că pe dinăuntru încă trăia. Cei de la protecţia minorilor spuneau că pe lângă traumele pe care i le-a produs violul, faptul că şi-a văzut … tatăl … măcelărit în faţa ochilor i-a produs „stricăciuni” iremediabile. La un moment dat mi se părea că sugerau că poate ar fi fost mai bine dacă aş fi trimis-o din cameră înainte să trec la treabă cu cuţitul.
Aproape că îmi vine să râd, deşi ştiu că nu e nimic de râs.
Nu mai contează.
Era o vreme în care credeam că toate lucrurile din viaţa mea sunt bune şi frumoase.
Credeam că fiica mea era fericită şi inocentă. Credeam că soţul meu mă dorea pe mine.
Credeam că am ochii deschişi, şi că trăiesc în Rai.
Cât mă înşelam !
Dar cât eram de fericită.


Greaţă, Vol. V

marți, 7 iunie 2011

Oraşul întunecat


Mă trezesc şi simt cum sudoarea rece îmi curge pe spate. Cearşaful e leoarcă.
Zgomotul m-a trezit. Afară. Mă ridic încet şi mă duc la fereastra înaltă. De unde mă aflu eu, la etajul 13, nu se vede mare lucru. Cu excepţia întunericului.
Tot oraşul e cuprins de o beznă ca smoala. Neagră. Densă. Inexplicabilă.
E ora 1 dimineaţa. Tocmai când aveam şi eu de gând să mă odihnesc.
Trag pe mine o pereche de jeanşi ponosiţi şi o iau pe scări în jos.
Cartierul meu e un loc în care poliţia nu intră după lăsarea serii. Iar acum e beznă totală. Oare ce s-o fi întâmplat ?
Pană de curent ? Mă îndoiesc.
Şi totuşi.
În ultima vreme circulau zvonuri despre un turbat care ucide oameni în întunericul străzilor. Nimeni nu ştie cine este.
În urmă cu câteva zile l-au prins pe un tip – genul de om care îţi sare în ochi oriunde ai fi. L-au linşat la groapa de gunoi, fiindcă s-a găsit cineva care să strige „El e ucigaşul !”.
Însă asta nu a rezolvat problema. Nu au trecut nici 3 ore, şi ucigaşul adevărat a lovit din nou. O femeie. Genul de crimă care te face să nu mai fi indiferent la problemele mediului în care trăieşti. Tipa – o cunoşteam – fusese omorâtă în propriul ei pat. Capul îi fusese trecut printr-unul dintre pilonii patului. Primul procuror care intrase în cameră vomită din prag. Fetiţă nenorocită.
Ajung în faţa blocului şi scrutez împrejurimile cu privirea. Nicio lumină aprinsă.
Totul e negru. Singura care se îndură de noi în această seară e luna. Mare şi rotundă – mă rog, aproape rotundă ... Îşi face loc printre norii întunecaţi. Zâmbesc. Îmi place luna. Îmi place mai mult decât soarele.
Pe străzi nu circulă nimeni. Cel puţin aşa se pare. O iau către vechea uzină. Fac o plimbare. Patrulez.
E vară şi e linişte. Ce fusese zgomotul acela care m-a trezit ?
Pe lângă mine încearcă să se strecoare un puşti. Îl prind de braţ şi îl ţin locului.
– Unde mergi ? Ce cauţi pe străzi la ora asta ? scrâşnesc la el.
– Ce treabă ai tu ? îmi răspunde puştiul obraznic.
Nu e impresionat. Văd că are o pată de sânge pe umăr.
– Ce e cu întunericul ăsta ? întreb.
– Transformatorul de la uzină. Cineva o să fie omorât în seara asta ! adaugă el repede, apoi se smuceşte din strânsoare şi fuge.
Cuvintele lui îmi răsună în cap. Cineva o să fie omorât în seara asta. Perspicace, puştiul.
Mă gândesc. Îmi aprind o ţigară. Nu îmi face bine. Doctorul mi-a spus să renunţ la ele. Mai ales de când cu bătaia ... era să îmi pierd un plămân. Nu îmi face bine, dar mă ajută să mă gândesc. Trag un fum. Îmi pătrunde uscat şi fierbinte în trup.
Mă gândesc că dacă aş fi un ucigaş nenorocit, care măcelăreşte oameni în stânga şi în dreapta, fără motiv, şi aş şti că oamenii mă caută, cel mai bun mod de a continua să fac ce fac e să o fac la întuneric. E adăpostul perfect.
Luna se ascunde după un nor imens. Aştept să iasă din nou ca să o pot lua la picior.
Ţigara arde ca ochiul unui demon în întuneric. Nu ştiu de ce, dar nu mi-e frică.
Nemernicul acela ar putea să stea cu satârul deasupra mea în momentul acesta şi nu aş fi în stare să îl văd, atât e de întuneric, dar ... nu mi-e frică.
Oricum, asta se cam întâmplă după ce faci parte 15 ani din cea mai nemernică gaşcă din câte au terorizat vreodată oraşul acesta. Cu greu am reuşit să mă rup de ei. Şi acum mai am cicatricea pe gât. De la tatuaj. L-am scos. M-am eliberat şi acum trăiesc singur, mă feresc de ei, de influenţa lor. Uneori mă trezesc transpirat, după ce am visat la ororile pe care le comiteam alături de ei.
Omul mai speră.
Mereu speră.
Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?
Mă îndoiesc.
Arunc mucul de ţigară în canalul de la marginea trotuarului. În depărtare se aud sirene de la o maşină de poliţie. Nu vin încoace. Niciodată nu vin încoace. La noi în cartier vin numai ambulanţele, să ridice morţii, sau, mai rar, răniţii.
Mă ridic şi o iau iarăşi spre vechea uzină.
Nu pot să nu mă gândesc. E ceva în crimele astea care îmi aduce aminte de fosta gaşcă. Ceva care îmi aduce aminte de ceva, dar nu ştiu de ce anume.
Plămânul începe să mă doară. Presez acolo şi masez. Doctorul mi-a spus să nu mai fumez. Nu îmi face bine. Urma de la glonte încă se mai vede.
Îmi trece.
Continui drumul spre uzină. Continui să mă gândesc. Nu reuşesc să potrivesc imaginile.
Luna mă urmăreşte tot drumul. Un lucru bun. Norii se dau din calea ei.
Ajung la uzină şi împing poarta mare şi ruginită. Lumina lunii mă loveşte în spate acum. Totul e negru. Intru înăuntru. Nu e nimeni. Dar simt pe cineva. Mă priveşte din stomacul de fier al uzinei imense. Păşesc înăuntru. Caut transformatorul. E ceva mare.
După nici douăzeci de secunde, aud ceva. Ca un strigăt înăbuşit.
Ciulesc urechile. Se distinge mai bine. Urc nişte scări cât pot de încet. Ca o felină.
Tenişii mei sunt cei mai silenţioşi pantofi din lume. Urc pe o pasarelă care duce în stomacul uzinei. E un loc imens, gol, cu un luminator de sticlă deasupra, prin care pătrunde lumina lunii.
Norii o înconjoară încet. Ştiu ce urmează.
Mă furişez şi privesc jos. Doi copii – Cristoase, doi copii. Nu pot avea mai mult de 15 ani. O fată şi un băiat cu tricoul rupt şi cu un şiroi de sânge curgându-i pe frunte. Îmi aduc aminte de băiatul pe care l-am prins de braţ mai înainte. Perspicace puştiul. Cineva o să fie omorât.
Probabil că erau trei, dar el a reuşit să scape.
Fata e inconştientă. Băiatul încearcă să o trezească şi îi strigă numele.
Atunci, din întuneric răsare o a treia persoană. Un bărbat. se năpusteşte la cei doi copii şi se apleacă peste ei.
– Dacă nu taci din gură, jur pe Cristos că îţi smulg capul ! scrâşneşte bărbatul.
Atunci mă loveşte. Ca un ciocan. Rece, dur şi neaşteptat.
Jur pe Cristos că îţi smulg capul !
Unde am mai auzit expresia asta ?
Icnesc şi el mă aude. Se întoarce spre mine. Nu mă vede. Dar eu îi pot vedea tatuajul de pe gât. Înlemnesc. E din fosta gaşcă. Numai aşa ar fi putut face ce făcea. Ducele nu ar fi tolerat asemenea acte de violenţă fără sens. Îl am în faţă pe ucigaşul incognito care seamănă teroare prin cartier.
Are un tatuaj pe gât. Îl ştiu bine. Şi al meu arăta la fel cândva. O linie punctată care traversează jugulara, iar sub ea scrie TAIE AICI. Cinism de ultim grad. O icoană a suferinţei născută din teribilism prost orientat.
Nu mă vede. Sau nu vrea să mă vadă. E un prost.
Se întoarce cu spatele la mine, şi se pregăteşte să îşi finiseze opera.
Scrâşnesc din dinţi. Ştiu că puştii aceia nu mai au nici treizeci de secunde de trăit. Sar jos de pe pasarelă. Silenţios. Ca o felină. Mă apropii de el, din spate.
El răsuflă greu, şi scoate un cuţit cu arc din buzunar. Se apleacă peste copii cu balele curgându-i. Numai Dumnezeu ştie ce vrea să facă.
Norii acoperă luna. Acum e întuneric.
Nu scot nicio vorbă. Mă gândesc să îi scot inima din piept. Încet. Dureros. Dar îmi vine o idee. Întunericul mă protejează. Aşa că îi smulg cuţitul din pumn, îl apuc de cap şi ÎL TAI ACOLO unde e indicat.
Sângele curge peste lama cuţitului. Nemernicul se zbate, apoi îşi dă duhul. Îl ţin până se duce. Apoi îl las să cadă pe jos.
Dezleg copii. Fata e leşinată aşa că o iau pe umăr. Dar băiatul se poate deplasa. Îl ridic şi pe el, şi ieşim afară. Luna ne întâmpină de după nori.
Oare Dumnezeu mă va ierta pentru ce am făcut ?


Greaţă, Vol. III

duminică, 5 iunie 2011

Lacrimi şi trudă



           Cândva aveam un viitor strălucit înaintea mea, aşternut ca o potecă din petale de trandafiri în faţa unei mirese.
            Acum îmi câştig existenţa scriind povestiri pe care le cumpără reviste de mâna a doua, şi lingând pizde de muieri bogate şi trecute.
            Acum am puţin timp liber, înainte de o cordeală, aşa că mai scriu câte ceva pentru cititorii mei. Mă uit pe fereastră şi văd cum norii negri şi grei se strâng deasupra oraşului. O să fie o furtună de toată frumuseţea. Una mare de tot. Nu mă deranjează. E nevoie de o ploaie sănătoasă din când în când. Oraşul trebuie spălat de păcate.
            Mă uit la ceasul din colţul de jos al display-ului. Peste jumătate de oră trebuie să mă pregătesc să ies. Am o întâlnire cu o tipă. O brunetă. Îmi plac brunetele. Are 42 de ani. E înaltă. Arată bine, dar are coapsele prea groase pentru gustul meu. Îi place să stea pe spate şi să îşi pună tălpile pe pieptul meu, în timp ce o fut.
            Nu geme, nu chicoteşte, nu scoate niciun sunet. Doar îşi muşcă buzele subţiri de parcă părinţii ei ar fi în camera alăturată, şi închide ochii lasciv când simte că îi vine.
            E o doamnă. Nu ca celelalte. Sau, mă rog, ca majoritatea celorlalte. Ele îmi cer să fac chestii ... dubioase. Dacă mă gândesc mai bine, probabil că se răzbună pentru tratamentul pe care l-au primit la rândul lor de la alţi bărbaţi.
            Nu le învinovăţesc. Nici curvele de sex feminin nu au parte de un tratament prea bun. Eu de ce aş avea ? Egali în drepturi, egali în obligaţii. Unul dintre principiile pe care e construită societatea noastră. Sau, cel puţin aşa am citit prin cărţile de drept.
            Da, am studiat dreptul. Eram destul de bun. Aveam intuiţie, cum s-ar spune.
            Îmi place de doamna asta.
            Îmi place părul ei. Îmi place felul în care mă priveşte. Ca şi cum ar fi stăpâna mea. Protectoare mea. Ea se îngrijeşte de mine, să nu duc lipsă de nimic. Când sunt cu ea nu mă simt ieftin. Nu mă simt de vânzare. În schimb, am un ciudat sentiment de apartenenţă.
            Îmi place de doamna asta.
            Mă plăteşte bine. Mă mai învaţă nişte chestii. Niciodată nu poţi fi destul de pregătit când te bagi în pat cu o femeie de calibrul ei.
            Îmi place mica gropiţă pe care o are între fese, la baza liniei spatelui. O văd, gropiţa aia, mă hipnotizează de fiecare dată când ea se lasă cu capul în pernă, cu pumnii ei mici strânşi şi cu fundul ridicat spre mine, ademenindu-mă. Ştiu ce am de făcut. Mă pun pe treabă.
            La sfârşitul zilei, toată lumea e fericită.
            Unii îşi împlinesc destinul.
Alţii nu.
Sau poate că destinul lor este acela de a nu-şi împlini destinul. În fond, nu mă miră. Eu nu am de unde să ştiu mai multe. Provin dintr-o familie pe care mulţi ar cataloga-o ca fiind „disfuncţională” sau „dezbinată”. Până şi faptul că îmi dau seama de asta mă miră. Mama mă bătea în loc să mă strângă în braţe, iar tata stingea ţigările la mine pe ceafă în loc să îmi plătească pensia alimentară. Aşa că ...
            Cine ştie ?
            Cui îi pasă ?
            Trebuie să mă pregătesc.
Fiţi atenţi.
        Îmi leg o pungă de plastic plină cu gheaţă care să îmi acopere toată faţa şi încep să îmi fac exerciţiile de întindere a pielii. Torn nişte soluţie anti-tartru într-un bol de inox şi o rostogolesc în gură timp de jumătate de minut. Apoi îmi iau periuţa de dinţi, storc pe ea tubul de pastă de dinţi şi încep să îmi frec dinţii, apoi mă clătesc cu apă. Apoi îmi verific mâinile şi îmi dau cu o perie de unghii. Îmi iau de pe faţă punga cu gheaţă şi-mi aplic o loţiune de curăţat porii în profunzime, apoi o mască facială cu frunză de mentă, pe care o ţin aşa zece minute, cât timp îmi aranjez unghiile de la picioare. Pe urmă folosesc lustruitoare de dinţi, în plus faţă de periuţe: întâi SnowWhite, apoi PlaqueBGone, care are o viteză de 4200 de rotaţii pe minut şi schimbă direcţia de patruzeci şi şase de ori pe secundă. Perii mai lungi curăţă între dinţi şi masează gingiile, în timp ce perii mai scurţi lustruiesc suprafeţele dinţilor. Îmi clătesc gura din nou. Masca facială mi-o dau jos cu o soluţie de clătire pe bază de izmă creaţă. La duş folosesc mai întâi un gel epurator care devine activ sub apă, apoi un detergent corporal pe bază de miere şi migdale, iar pe faţă un gel de curăţare exfoliant. Şamponul Sasson este cel mai bun dacă vrei să scapi de stratul de transpiraţie uscată, săruri, uleiuri, poluanţi aflaţi în suspensie în aer şi în general de murdărie, care îţi poate face părul, depunându-se pe el, să ţi se lipească de scalp, ceea ce înseamnă să te facă să arăţi mai bătrân. În weekendu-uri sau înainte de câte o întâlnire prefer să folosesc şamponul revitalizant natural Brunna, cu balsam şi complement nutritiv. Sunt formule care conţin D-panthenol, un factor din gama vitaminei B-complex, polisorbant-80, un agent de curăţire pentru scalp , şi ierburi naturale. După ce ies din duş şi mă usuc bine cu prosopul îmi dau cu mousse à raser, dar nu înainte de a-mi aplica pe faţă un prosop fierbinte timp de două minute, pentru a înmuia firele de barbă prea băţoase. Pe urmă mă stropesc din belşug cu o formulă de hidratare şi o las să pătrundă în piele timp de un minut. Se poate înlătura prin clătire cu apă sau se poate păstra, iar peste ea se poate aplica spuma de bărbierit – de preferinţă cu un pămătuf, fiindcă înmoaie barba, ridicând firele de păr –, ceea ce am constatat că uşurează bărbieritul. Plus că împiedică evaporarea apei şi reduce frecarea dintre pielea obrazului şi lama de ras. Întotdeauna se umezeşte aparatul de ras cu apă caldă înainte de bărbierit, iar lama trebuie să urmeze direcţia firelor de păr, în timp ce pielea este apăsată uşor. Zona perciunilor şi cea a bărbiei se lasă la urmă, pentru că firele de barbă de aici sunt mai dure şi au nevoie de mai mult timp pentru a se înmuia. Aparatul de ras se clăteşte cu apă, dar se şi scutură de excesul de apă înainte de a începe bărbieritul. După aceea se spală faţa cu apă rece pentru a îndepărta orice urmă de spumă. Este bine de folosit un aftershave cu foarte puţin sau deloc alcool. Niciodată nu se dă cu colonie direct pe faţă, fiindcă alcoolul în concentraţie mare îţi usucă pielea şi te face să arăţi mai bătrân. Este bine de folosit un tonifiant antibacterian  fără alcool, utilizând un tampon umezit cu apă pentru netezirea pielii. Ultimul pas este aplicarea unui hidratant. Se stropeşte faţa cu apă, după care se aplică o loţiune emolientă care înmoaie pielea şi-i păstrează umiditatea. Apoi aplic o excelentă loţiune de calmare a pielii. Dacă faţa pare uscată şi se descuamează – ceea ce o face să arate obosită şi îmbătrânită –, se foloseşte o loţiune de limpezire care înlătură pielea descuamată şi scoate la iveală pielea fină (plus că poate face tenul bronzat să arate şi mai închis la culoare). După aceea se aplică un balsam anti-îmbătrânire pentru ochi, urmat, în final, de o loţiune „protectoare” hidratantă. După ce-mi şterg bine părul cu prosopul, îmi dau cu o loţiune de hrănire a scalpului. Îmi şi usuc părul puţin cu jet de aer, ca să-i dau volum şi fermitate (nu însă şi aderenţă), apoi mai adaug nişte loţiune capilară şi-i dau formă cu o perie din păr natural, pentru ca în final să mi-l netezesc spre spatele capului cu un pieptene cu dinţi rari ...
            Restul vi-l închipuiţi voi.
            Dar aş vrea să fac o menţiune. Ar putes să sune prozaic, dar nu mă epilez. Am făcut-o, în trecut, o dată sau de două ori, dar nu mi-a plăcut. Dincolo de faptul că doare, nici nu e foarte estetic. Pentru femei e OK, dar pentru un bărbat, să-l vezi că e gol pe picioare sau sub braţ e ... nenatural. E ca şi cum te-ai uita la cineva care nu are sfârcuri, şi, deşi nu îţi sare în ochi chestia asta, ştii că e ceva în neregulă cu persoana respectivă. Oricum nu sunt prea păros de felul meu. În plus, chestia cu epilatul e ca şi cea cu lungimea penisului. O obsesie de sorginte bărbătească. Femeilor nu le prea pasă, şi mai mult, consideră pilozitatea (uneori excesivă) ca fiind ceva necesar la un bărbat. În fond, s-ar putea să fie unul dintre puţinele elementele care ne vor diferenţia, ca sexe, în viitorul apropiat.
            Îmi place de doamna asta.
            Ea mă aşteaptă pe sub cuvertură de mătase neagră atunci când ies din baie.
            Cred că vrea să nu fie stânjenită de acţiunea dezbrăcării. Unele femei se simt ciudat când un bărbat le priveşte în timp ce îşi dau jos chiloţii.
            Apoi urmează acţiunea. Mă priveşte cu ochii aceia materni – ce naiba, ar putea să îmi fie mamă.
            Îşi dă seama că bărbaţiisunt doar nişte copii mari. Atunci când îmi dă sânii să i-i sug, sau când îşi desface picioarele să o pătrund, ştie că nu vreau decât să îmi redobândesc statutul pe care l-am avut când eram copil. Ştie că nu vreau decât să mai gust din lichidul care m-a ajutat să trăiesc, şi să nu vreau decât să mă întorc în pântecul ei, unde eram în siguranţă.
            Aveam trei tatuaje. Câte unul pe fiecare antebraţ şi unul pe spate. Mi le-am făcut în facultate.
            Pe interiorul antebraţului stâng scria lung şi lat „Lacrimi”, cu litele simple, dar având capetele întortocheate ca mustăţile viţei de vie, iar pe antebraţul avea scris în aceeaşi manieră „Trudă”.
            Pe spate aveam desenat un taler antic, iar deasupra lui, pe două rânduri scria:

„Dacă vrei dreptate, du-te la bordel
Dacă vrei să fii futut, du-te la tribunal”

            Am tatuat altceva peste ele. Acum nu se mai vede nimic. Nu le putea scoate, fiindcă mi-ar fi lăsat nişte cicatrici atroce, iar o târfă cu asemenea cicatrici pe braţe şi pe spate nu face prea mulţi bani. Am făcut asta după ce câteva cliente s-au plâns că tatuajele mele le deprimă.
            Dar nu şi doamna asta.
            Îmi place de doamna asta.
            Ascultăm Beethoven când ne regulăm.
            Ascultăm Dvorak sau Mahler când facem dragoste.
            Şi, când e într-o dispoziţie extrem de bună, mă lasă să pun Philip Glass şi mă mângâie pe spate, tandru şi uşor, cu unghiile ei care costă mai mult decât fac eu într-o lună.
            O iubesc.



Greaţă, Volumul VI