El îşi lăsă capul în piept.

            – Asta cauţi ? Răzbunare ?

            Ea tăcu. Primul impuls fusese să spună „da”, dar apoi îşi dădu seama de josnicia gândului. Să te răzbuni pe cel pe care îl iubeşti. Asta era ceva ce i se părea de neconceput. De la cel pe care îl iubeşti ar trebui să poţi suporta orice. Absolut orice. Şi să nu vrei să te răzbuni. Iar dacă o faci, să te simţi şi mai rău decât fără satisfacţia retribuţiei.

            – Mi-e dor să facem dragoste. Să stăm treji până dimineaţa, să ne prindă soarele ascultând muzică şi ţinând vecinii treji cu prostiile noastre ...

            Ea se lăsă pe spate, ca un deţinut epuizat de interogatoriu.

Îşi aducea aminte perfect despre ce vorbea el.

E 19 iulie 2006.

E o dimineaţă frumoasă, în vacanţa de după anul II. Ora ... 5 dimineaţa. Soarele îşi face loc cu coatele la orizont. El stă cu spatele lipit de perete, iar eu îmi ţin capul la el în poală. Fumăm. Ţigara ne-o trecem de la unul la altul. Ascultăm The Killers. Am făcut dragoste toată seara. În pauze ne-am uitat la televizor, la ceva reluări idioate. Oricum, nu ne-am uitat cu adevărat. Ne-am privit unul pe altul, în timp ce televizorul mergea. Acum televizorul e stins, şi muzica se aude în semi-surdină ...

            Apoi se întâmplă. Îmi rotesc capul încet la el în poală, pe ritmul muzicii. Deschid ochii, îi văd privirea umedă, agăţată de un punct oarecare de pe peretele opus. El are aerul că ţine în braţe trupul meu mort, nu trupul meu epuizat de amor şi năclăit în sudoarea dulce a unei nopţi de vară ...

Mă ridic în genunchi, şi îmbrăcată numai în maioul lui, mă apropii de el. Îi iau capul în palme şi îl întorc spre mine. Îi căut privirea, disperată, neştiind ce se întâmplă. Dau de cei mai trişti ochi pe care i-am văzut vreodată. Aceea e singura dată când îi văd ochii umezi.

            – Ce e ? îmi aud propriile cuvinte ieşindu-mi din gâtul uscat. – Ce s-a întâmplat ?

            El, ca un oracol, deşi neluat în seamă la acea vreme, rostind acele fatidice cuvinte, desenează o imagine a lucrurilor ce urmează:

            – Aşa ceva nu e făcut să dureze. O să ajungem să ne distrugem unul pe altul ... Să ne urâm unul pe altul ... O să fim mai rău ca nişte duşmani ...

            Apoi mă îmbrăţişează şi mă ţine atât de strâns, atât de strâns ... în timp ce The Killers continuă ...

            Nu înţeleg cum poate el să spună aşa ceva. Avem totul înaintea noastră. Dar după cum învăţ pe parcurs, el poate fi foarte apocaliptic în simţiri, şi, o altă trăsătură pe care i-o descopăr este abilitatea lui de a avea dreptate în legătură cu simţămintele lui prăpăstioase. De parcă e în stare să muleze viitorul după dorinţele lui. Deci, da. Are dreptate. Mereu are dreptate. Şi în clipa aceea îl urăsc pentru asta. Pentru că sufocă din faşă totul. Totul este, în mintea lui, din start, sortit pieirii. Şi nu mai ascult de atunci piesa aceea.

            Nu mai e 19 iulie 2006.

E 20 ianuarie 2010, aşa că ea scrâşni, cu un rânjet pe buzele reci...

Fragment din "Laptele negru al mamei"

---

Nu mai e mult şi o să ne strângem în braţe, iar luna rece va plânge lacrimi de lumină pe umerii noştrii.

Fragment din "Dl. Dalloway"

  care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"

            Făcuse o baie fierbinte, şi se masturbase lent, cu ochii închişi şi cu dinţii înfipţi în buzele subţiri. Gemu pe înfundate, şi se lăsă încet pe spate, satisfăcută. Nimeni nu ştie mai bine ce îi trebuie unei femei decât o femeie. Deci dacă femeile ar avea pule … toată lumea ar fi mai fericită. În afară de bărbaţi.

            Abia după aceea, stând să îşi recapete suflul regulat, observă că spectacolul avusese şi un spectator. Groucho, fluturaşul acela mic şi negru era tot pe marginea căzii, calm, nemişcat.

            – Ce faci aici ? De aia te-am cruţat, să mă spionezi în felul acesta nesimţit ? întrebă ea, calmă, şi întinse un deget spre el. Îl atinse uşor, şi el îşi luă zborul, dar ateriză câţiva centimetri mai departe. – Hm, observ că eşti perseverent. Ce vrei ? Vrei să râzi şi tu de mine, cum o face soarta ? …

            „Da, vezi să nu !” râse o voce în capul ei.

– … eşti sadic ? Se ridică în capul oaselor, şi îşi apropie gura de el: – Nu, nu cred asta. Dacă aş crede asta – ridică un deget umed spre el – te-aş zdrobi acum, fără să clipesc.

            Fluturele stătea nemişcat.

            – Dumnezeule, stau de vorbă cu fluturii care mă spionează când mă satisfac singură şi tristă, râse ea, şi se lăsă pe spate. Se gîndi puţin, apoi se ridică iarăşi şi suflă următoarele cuvinte spre Groucho: – Ce i-aş spune unui fluture care mă poate doar aculta, şi nu sfătui ? Orice, absolut orice. Un prieten fără glas e un prieten la care îi lipseşte o trăsătură esenţială. Negativă, dar esenţială. Aceea că nu îţi poate da sfaturi … hm … chiar dacă prietenii par să îţi vrea binele, nici un duşman nu îţi poate face atâta rău cât îţi poate face un prieten bine intenţionat. Drumul spre Iad este într-adevăr pavat cu bune intenţii, şi toţi ştiu asta, şi asta e scuza tuturor. Dar nimic nu îi scuză. Groucho, vreau să îmi promiţi că nu mă vei judeca niciodată. Altfel nu putem continua relaţia noastră, şi mă văd nevoită să te ucid.

            Râse.

            – Îmi dau seama că astfel eşti nevoit să promiţi ceea ce nu poţi respecta, dar măcar atâta vreau de la tine. O promisiune mută, că vei face tot ce îţi stă în putere să nu mă răneşti. Am nevoie de un cavaler care să nu mă dezamăgească, indiferent ce face. Poţi fi tu acela ?

            Îşi dădea seama de stupiditatea şi de comicul scenei, dar vroia să o ducă până la capăt. În fond, deveniseră foarte intimi. Groucho era singurul care o văzuse masturbându-se … în afară de fostul, infamul fost …

            Se gândi la cele întâmplate.

            E 30 iulie 2006. E aproape miezul nopţii. Sunt în pat, cu o mână în chiloţi, iar el stă pe un scaun, lângă pat, cu o ţigară în gură, şi mă priveşte. Încerc să mă prefac că el nu e acolo, că nu fumează în linişte, că nu mi-a poruncit să mă ating în timp ce el mă priveşte. Degetele mi se mişcă încet, şi spre surprinderea mea, sunt udă. Dar nu pot face abstracţie de prezenţa lui. Închid ochii, şi mă gândesc la o partidă de sex imorală. Totul merge bine. Brusc, simt degetele lui, şi deschid ochii. Dar el nu vrea să trecem la treabă. Doar îmi trage chiloţii de pe mine, şi îmi spune că pot continua. Aşa că ... continui. Încep să gâfâi, ca să pară autentic, dar ştiu că el ştie că mimez senzaţia. Deocamdată. Se apropie de pat. Nu îl văd, fiindcă ţin ochii închişi, dar îl simt. Îi simt căldura. Se lasă în genunchi lângă pat, şi îşi apropie faţa de corpul meu. Simt fumul ţigării pe care o are în colţul gurii, îl inhalez, în timp ce el mă priveşte. Aud cum îşi linge buzele şi răsuflă greu. Dar nu mă atinge. Deocamdată. Îmi şopteşte la ureche: „Ştiu că nu e plăcut. Dar trebuie să fie făcută chestia asta ! Şi trebuie să ajungi să îţi placă !”. Vreau să spun ceva, dar îmi spune să tac. Îmi trage bretelele de la maiou şi îmi scoate sânii afară. Dar nu îi atinge. Suflă încet peste sfârcurile care mi se întăresc. Apoi îşi pune palma peste palma mea aflată între picioare, şi apasă tare. Degetele lui se mulează pe degetele mele. Îmi arată cum vrea el să o fac. Dur, rapid. E singurul mod în care se poate face. Aşa că mă conformez. Îmi dau seama că, cu cât o fac mai repede, cu atât voi fi mai liberă de inhibiţii. E foarte important să nu am inhibiţii. Aşa că o fac. Mă gândesc la ce voi avea de câştigat. Libertate. Degetele îmi sunt năclăite deja. Simt cum mi se scurge ceva cald printre picioare, pe cearşaf. El mă priveşte, stând în genunchi, lângă marginea patului. Îi simt privirea cum mă scrutează din cap până între picioare. Îl interesează foarte mult să vadă satisfacţie autentică. Nici nu îmi dau seama când încep să răsuflu greu. Pieptul mi se ridică şi coboară tot mai repede. Nici nu îmi dau seama că mi-am luat un sân în palma dreaptă, şi mi-l frământ violent. Răsuflu tot mai greu. Picioarele mi se zvârcolesc, adunând cearşaful între ele. Gâtul mi-e uscat. Cristoase, chestia asta e autentică. Chiar o fac ! Şi el chiar se uită la mine. Îl simt deasupra mea, dar nu mă atinge. În cinci secunde voi exploda, şi cineva din camera vecină probabil se va trezi. Îmi muşc buzele, şi încerc să tac, dar un geamăt îmi scapă printre buzele lipite de sete. Degetele de la picioare mi se contorsionează într-un spasm. Limba mi-e încleiată, şi buzele îmi sunt uscate. Mi-e sete. Mă potolesc. Deschid ochii, şi el e acolo, deasupra mea, rânjind victorios.

            E 31 iulie 2006. Mi-e puţin ruşine.

            Un zâmbet îi străbătu figura, şi se gândi la ce alte măgării făcuseră împreună.

            I se păru că fluturele aprobă cele amintite de ea, şi fu mulţumită. Zîmbi. Apoi stătură de vorbă încă puţin. În final, ea şopti gânditoare ceva ce îi venise în minte brusc, privind un colţ al tavanului:

            – Eu sunt soarele care străluceşte în spatele norilor … dar până când ? … până când ? …

            Repetând aceste vorbe, se lăsă pe spate, şi lăsă apa să îi cuprindă trupul, până când dispăru sub ea cu totul.

După care ea ieşi din baie. Fluturele rămase.

            Se închise iarăşi în cameră. Blondul era plecat patru zile din oraş, cu lucru. Îşi închise celularul şi dădu drumul la muzică. „Kings of Tomorrow”, desigur. Apoi „Angel”, şi poate nişte „Poughkeepsie”. Îşi aprinse o ţigară şi deschise fereastra. Stătea în poziţie turcească, în mijlocul patului, cu ochii închişi şi cu ţigara între degete, aşteptând să audă stropii de ploaie cum bat în pervaz. Nu fu dezamăgită. Trase aer în piept.

Venise iarăşi vremea să piardă vremea.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

What say you ?

            El stătea pe jos, în faţa canapelei, într-o pereche de pantaloni de casă şi un maiou, şi ţinea în palmă un pahar de vin.

            Ea ieşi de la duş. Pielea aburindă îi mirosea a miere proaspătă, iar din prosop făcuse un turban în jurul capului.

            Se urcă pe canapea, în spatele lui, şi îşi încleştă braţele în jurul gâtului lui. Îşi frecă obrazul ei fin de obrazul lui bărbos.

            – Mmm, ce bine miroşi, şopti el, cu ochii închişi, în timp ce o adulmeca.

            – Ştiu, şopti ea şi îl sărută.

            El o trase peste umăr, şi o ţinu în poală.

            – Şi eşti foarte dulce cu turbanul ăsta ! râse el.

            – Why sir, I thank thee for these words of praise, I’m sure I d’serve them not ! începu ea.

            – Thou earn’s them fairly, my fair lady ! continuă el.

            – Thy heart is clear and thy words bring joy.

            – I reckon do they, though not as much as thy sunny smile and the breath which giveth life, which from thy breast sprung but a while ago …, râse el.

            Ea ridică o sprânceană, şi continuă repede:

            – I stand amazed, thy tongue is full of wits as hell is full of devils, but make no mistake, dear sir, I shan’t fall to your subterfuge, and please, give but a moment’s pass to say that thou te întreci ! încheie ea cât de repede îi permise limba, şi râse.

            El stătu o clipă să îşi dea seama ce se întâmplase, apoi zâmbi şi îşi înclină capul teatral, în semn de admiraţie şi recunoaştere a înfrângerii.

            – O, I am fortune’s fool ! se resemnă el.

            – Da, asta eşti, aprobă ea.

            Îi luă paharul din mână, luă o gură de vin din el, şi apoi i-l puse înapoi în palmă.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

II.

Stătea pe peron şi aştepta să vină metroul vîntul sufla şi era curent să vezi ce or să mă doară fildeşii în seara asta trebuia să îmi pun nişte vată în urechi şi lângă el se opri o femeie tânără cu o jachetă neagră şi o geantă de umăr maro şi îl întrebă zâmbind dacă cu trenul acesta ajung la piaţa (…) el îi răspunse că da şi el mergea în aceeaşi direcţie trenul şuieră din tunel şi opri iar lumea se îmbulzea în el în pizda mă-tii m-ai călcat numa’ ce mi-am lustruit pantofii şi în final trenul o luă spre destinaţie îşi privi ceasul şi văzu că era deja în întârziere dar azi e vineri probabil că lumea nu va observa dacă ajung cu un sfert de oră mai târziu trenul duduia pe şine şi abia atunci realiză că metroul făcea ca şi trenul i se păru amuzant fiindcă mergea cu metroul de 30 de ani şi abia acum sesizase dum-dum-dum făceau roţile văzu că tipa îi zîmbea şi ea crezând că ei îi zîmbise se priveau atent ea peste marginea cărţii pe care o citea ceva plicticos şi gros şi monoton iar el pe sub pălăria neagră cu boruri înguste îşi duse instinctiv palma la obraz şi simţi firele de barbă cum îl înţepau dar ea continua să îl privească o cunosc de undeva ? şi acum lăsase cartea în poală şi chiar îl privea pe el direct în ochi nu i se părea oare ce gândea ce mă-ta te uiţi tataie ? hm chiar arată bine ! mă supără privirea ta insistentă ! dar nici el nu îşi lua privirea de la ea nu putea era ceva cu ea e ceva cu el îmi aduce aminte de cineva de o vară sau de o iarnă de un miros uitat pe o pernă de pâine prăjită ce foame îmi e am plecat de acasă fără un sandviş atunci cartea îi scăpă din mână ea îl privi întrebătoare nu o ridici ? iar el se lăsă pe vine şi o ridică o privi mirat era un titlu pe care nu îl mai văzuse de când eram în liceu şi i-o întinse îţi mulţumesc spuse ea clipind rar şi apropiindu-se de el imperceptibil dar totuşi perceptibil el o privi atent uşa se deschise şi el îi spuse aici cobor şi eu zâmbi ea cum rămâne cu piaţa (…) ? mergeam în direcţia aceea nu acolo ah păi bine unde mergi nicăieri mă plimb prin oraş tu ? la lucru ce lucrezi ? tehnician iţi place ? altceva nu am de făcut am întârziat vrei să bem o cafea ? chiar trebuie să ajung la lucru treaba ta îmi pare rău dar dacă vrei ne putem vedea şi mâine la metrou şi vorbim pe drum până aici mâine e sâmbătă ah da la dracu’ asta e nu a fost să fie dar poate luni ? eu voi fi acolo şi mă voi uita după tine râse el prietenos iar ea se îndepărtă şi îi făcu cu mâna el urcă treptele şi se grăbi să ajungă la birou iar am întârziat dădu nas în nas cu managerul iar ai întârziat da ştiu nu se va repeta se repetă acum eu stau în umbra ta şi dacă văd că nu eşti la birou la timp ne supărăm trânti uşa în urma lui şi porni calculatorul şi trasă magistrale programă plotter-ul să regleze axialele şi să poziţioneze scripeţii şi rulmenţii scrâşniră scârţ scârţ scârţ şi se făcu ora 4 şi trebuia să meargă acasă la nevastă-sa care era un zombie şi la apartamentul acela gol ca o criptă disfuncţie ovariană nespecificată spusese medicul şi cu asta basta să adoptăm nu cred că e o idee bună las-o aşa dar s-au îndepărtat unul de altul pe zi ce trecea şi acum erau ca doi străini care se întălneau în bucătărie sau în patul din dormitor şi aproape că nu îşi mai aminteau cum îl cheamă pe celălalt nu mai aveau nimic în comun la dracu’ un copil nu poate să însemne atât de mult scrâşni el înţeleg să-l fi avut şi să-l fi pierdut dar nici măcar atât nu am pătimit ajung acasaă şi o iau în braţe şi o strâng tare şi îi spun că o iubesc şi dracu’ s-o ia pe tipa aia cu linsul ei de buze şi privirea aia eu îmi iubesc soţia era ca un duş rece şi ştia că de aceea refuzase să stea cu tipa fiindcă nevastă-sa era acasă şi murea puţin în fiecare zi iar el mergea la lucru ca să nu trebuiască să o privească în fiecare zi dar o iubea şi nu putea să îi dea drumul şi dacă ea ar fi murit el ar fi continuat să o iubească grăbi pasul să ajungă mai repede acasă i se părea că ea tocmai dădea drumul la apă în cadă şi se dezbrăca încet pe marginea chiuvetei se odihnea oţelul rece şi subţire al lamei de ras luată din aparatul lui la dracu’ ştiam că trebuia să-l arunc şi să îmi iau unul cu lame închise şi grăbi pasul şi mai tare începu să transpire ea se lăsa acum în apa fierbinte zgribulită de frig dar nu îi păsa se lăsă pe spate şi părul prins în coadă neglijent i se udă lipindu-i-se de gât şi de umeri iar el începu să fugă de-a dreptul pe stradă se lovea de oameni care păreau că ies din pământ tot mai mulţi încercau să îl împiedice să ajungă la ea şi ar fi fost bine să keep the streets empty for me icnete de neputinţă îi scăpau printre buzele arse de sete o sete de buzele ei pe care nu le mai sărutase de o mie de ani şi fugea acum iar ea se întindea peste marginea căzii de baie şi atingea oţelul rece şi subţire cu degetele subţiri şi ele şi scăpă lama la început dar apoi o ţinu bine şi o potrivi între degete iar el se apropia tot mai tare de blocul lor şi îşi căuta cartela de acces îşi dădu seama la mă-sa în pizdă că o uitase la birou dar uite vine bătrânica aia de la etajul 2 cu câinele şi ea are cartelă dar se mişcă de parcă ar fi murit iar ea îşi priveşte braţele albe prin apa fierbinte şi nu se poate hotărâ pe care să îl cresteze primul oh alege unul şi taie în el îmbrăţişează oţelul rece cu carnea fierbinte şi lasă sângele să le lipească pe veci hai babo în gâtu’ mă-tii mişcă-te ce e mai rău ? să nu ajungi deloc sau să ajungi prea tîrziu ? dădu uşa de perete şi sări cîte trei trepte deodată stătea la etajul 5 iar ea înfipse oţelul rece în carnea fierbinte şi apăsă încet durerea o cuprinse dar nu mai dădea înapoi era aproape scăpată sângele începuse să păteze apa din cadă el aproape se împiedică şi fu cât pe ce să dea cu faţa de ciment dar era aproape acasă şi chiar atunci ea se lăsă pe spate cu braţele crestate el izbi în uşă cu pumnii până când începură să îi sângereze urlând vecinii ieşiră pe coridor ce dracu’ e cu zgomotu’ ăsta ? el nu îi băgă în seamă şi mai băgă câţiva pumni în uşă apoi un picior sănătos chiar când capul ei alunecă în apă el se izbi de pereţi coridorul părea că se îngustează şi ajunse în baie dar acolo nu era nimic NIMIC nimic ce dracu’ ? unde e ? auzi uşa camerei de zi deschizându-se scârţ şi se întoarse o văzu acolo cu ochii mari dar stinşi şi la fel de frumoşi ca mai demult o luă în braţe şi o strânse tare până nu îşi mai simţi coatele şi umerii ce s-a întâmplat ? suspina ea mirată tot eşti transpirat da transpirat dar te-am salvat m-ai salvat de la ce ? vroiai să faci o prostie nu vroiam să fac nimic şi atunci în baie ce ce ? nimic lasă nu-i nimic ea era bine şi nu ştia despre ce era vorba o mai strânse în braţe şi o mai sărută şi ea pe el şi păru că renaşte şi că ea învie acolo pe coridor cu vecinii chiorându-se la ei prin uşa spartă dată de perete fiindcă din asta e făcută dragostea adevărată.

Fragment din „Laptele negru al mamei”