Matryoşka

Căci vie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Am pictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pe mine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultat îngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pe piele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-am ascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc în partea întunecată a omului.

Fragment din „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”

care e

Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”

care e

Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”

Lucruri

Lucrurile de genul ăsta îţi fac rău. Te apasă ... nu mereu, ci doar atunci când nu vrei să fii apăsat. Doar atunci când cea mai mică povară te zdrobeşte. 

Doar atunci când trebuie să fii aptă de orice altceva.

Doar atunci când zilele sunt frumoase şi soarele apune printre nori purpurii, şi când ţi-e cald, dar ai dori pe cineva lângă tine.

Doar atunci când mâinile îţi sunt fine şi degetele de la picioare răcorite.

Doar atunci când verdele e viu şi muzica se aude încet.

Doar atunci când ploaia bate în geam, în acelaşi timp cu razele soarelui.

Doar atunci când părul ţi-e uns şi stă ciudat.

Atunci când urci în pod şi miroase a lemn vechi.

Când aprinzi un foc şi ninge cu fum.

Când scapi o hârtie, şi ea cade spre tavan.

Când te uiţi în oglindă şi îţi vezi ceafa.

Când ochii au o sclipire de care nu îţi aduci aminte.

Când toţi ştiu ce e cu tine, numai tu habar nu ai.

Când ştii că ce îţi trebuie depinde de tine, şi tu nu faci nimica pentru asta.

Când ţi-e somn şi vrei să dormi, dar deschizi ochii şi alungi somnul. 

Când întorci spatele ... ţie.

Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”

De Nimic

Amintiri uzate. Ea nu era decât o cutie plină cu amintiri uzate, cu fotografii care se dezmembraseră de cât le răsfoise şi le răsfoise, şi le mai răsfoise, de un miliard de ori. Nu putea renunţa la ele, stilul acesta de a pierde vremea făcea parte din fiinţa ei. A-şi aduce aminte de „vremurile bune” era la fel de natural ca şi a respira.

Era o boală, de care nu se putea vindeca. Un cancer al memoriei, al timpului, al ei. Era cancerul EI. Ceea ce o definea pe ea, ca persoană, felul ei de a fi, ceea ce avea să îi aducă sfârşitul. Era bomba ei atomică, era epoca ei de gheaţă, era asteroidul ei, supernova ei, cerul ei negru care o îngheţa de frig, iarna ei nucleară, glontele ei. Totul care aducea nimicul. Avea totul, dar nu i-l plăcea. Vroia nimicul, dar încă nu era vremea pentru el. Amintiri uzate ... asta avea. Nu se plictisise de ele, ci doar gandul ca se plictisise de ele o plictisea.

Fragment din „Laptele negru al mamei: Volumul III”

Mi-e dor de tine.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 65

Ce dracu' fac ?

Stătea cu capul în palme. Între degetele de la mâna stângă atârna o ţigară fumegândă. Afară era soare, iar cerul desenat într-un albastru spre mov, prevestea sosirea unei seri superbe, cu cerul plin de stele şi o lună mare.

           

            „Ce dracu’ fac ?” se întrebă ea.

Ochii îi erau roşii, dar nu vărsase nicio lacrimă. Nu încă. Norii i se adunau în spatele frunţii, şi furtuna se prevedea a fi violentă, dar fără stropi de apă. O furtună sterilă, un vârtej de vânt uscat şi fierbinte, un şuierat prelung şi fără sfârşit, un sunet atât de enervnat încât te face să strângi din fălci până când îţi plesnesc dinţii în gură. Aşa că ...

„Ce dracu’ fac ? Am totul, şi nu am nimic. Am tot ce mi-aş putea dori, dar nu îmi doresc nimic din ce am. Pot să mă iau şi să urc cel mai înalt munte din lume, sau să fac baie într-un lac din Noua Zeelandă, mâine, dacă vreau. Şi aş vrea să vreau. Aş vrea să mai fiu cea de odinioară. Aş vrea să mai trăiesc în zilele în care mai aveam vise şi dorinţe. Ce dracu’ s-a întâmplat cu ele ? Cum le-am pierdut ? Unde le-am pierdut ? Cui i le-am cedat ? Cine mi le-a furat ? De ce nu mă mai încântă să mă plimb de una singură prin parc, pe înserate ? De ce nu mai pot picta ? De ce muzica mi se pare mai lentă decât de obicei ? Am fost oare singură atâta vreme, încât nu mai ştiu cum e altfel ? Am închis oare toate uşile şi am aruncat cheile lor pe fereastră, iar apoi am zidit ferestrele toate ? Am rămas pe dinafară ? Sau am rămas zidită înăuntru ? Nici nu ştiu ce mă sperie mai tare. Nici nu ştiu ce mă sperie, de fapt. Am uitat cu desăvârşire ce sunt, ce eram ... ce îmi plăcea. Nici durerea nu mai are farmecul pe care îl avea. Mi-e indiferentă. Am ajuns să nu mai simt nimic. Am ajuns să nu mai disting culorile sau gusturile. Mă plictisesc lucruri care altădată, fără excepţie, îmi făceau inima să bată de parcă ar fi vrut să iasă din piept. Nu mai dorm, fiindcă nu sunt obosită, şi nu sunt obosită fiindcă nu fac nimic. Iar nimicul pe care totuşi îl fac ... îl fac din inerţie. Trebuie să fiu împinsă doar la începutul zilei, şi funcţionez până seara doar pe acel prim impuls. Mi-am pierdut totul. Minţile, amintirile, plăcerile, totul. Am pierdut tot ce mă defineşte. Mi-e şi frică să îmi privesc degetele. Fac pariu că nici amprente nu mai am. Dacă mă uit în oglindă, ochii mei sunt în trei culori. Părul meu e diferit în fiecare zi. Sunt o altă persoană de la o zi la alta. Hm ... ca în piesa aia de la The Verve ... şi a doua zi când mă trezesc, îmi aduc aminte CINE am fost, şi CE am fost, dar nu mă pot ţine de eul meu de ieri, fiindcă altul i-a luat locul. Şi eul de azi vrea să trăiască. Vrea să experimenteze. Vrea să îşi exprime dorinţele. Apoi vine altul. Şi altul, şi altul, până când am trecut prin toţi, şi toţi au trecut prin mine. Şi m-am plictisit să fiu vasul lor de croazieră. Să fiu păpuşa prin care toţi îşi proiectează frustrările, prin care toţi îşi trăiesc angoasele, prin care toţi experimentează şi prin care toţi îşi permit să faca greşeli şi să calce strâmb. Vreau să fiu cea de acum un an. Vreau să fiu cea de acum 3 ani. Îmi doresc să fiu cea de ieri, şi să îmi doresc acelaşi lucru pe care mi-l doresc şi acum. Vreau să pot să mă ţin de un gând, să nu mă părăsească odată cu venirea serii. Ce dracu’ fac ? Am plecat de acasă, am traversat un ocean, sunt în mijlocul lumii, dar toate astea le-am făcut ... de ce ? Nimic nu s-a schimbat. De fapt, totul s-a înrăutăţit. Credeam că am nevoie de el, dar nu am nevoie de el. Nu am nevoie de nimeni. Aş vrea să am nevoie de el, de oricine, dar nu am nevoie de nimeni. Pentru mine oamenii au devenit nişte obiecte cu care mă distrez atunci când mă plictisesc, apoi îi arunc în vreun colţ de cameră, ca pe nişte jucării. Ce dracu’ fac ? Nu ştiu. Nu cred că am ştiut vreodată. Nu sunt pregătită. Nu mă simt pregătită să ies afară, să iau în piept lumea. Credeam că sunt puternică, dar, de fapt ... nu era vorba de putere, era vorba de depărtarea realităţii. Credeam că ziua în care va trebui să ies cu adevărat afară era mult mai îndepărtată, în timp. Cât m-am înşelat ... Iar acum că ziua e aici, mă simt luată pe nepregătite. Mă simt trasă pe sfoară, fraierită de timp. Totul e frumos în jurul meu, şi ştiu asta ... dar ... nu o simt. Frumuseţea a devenit un automatism pentru mine. O recunosc, dar nu o mai pot trăi.”

Aruncă ţigara şi simţi cum lacrimile începeau să îi curgă nestăvilite pe obraji.

Fragment din “Laptele negru al mamei: Volumul III”

Back In Black

Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmi venea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-am înşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele, din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura de bărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mine. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţi greşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie că femeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbit singur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 12 ani şi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !

Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă, dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implică paturi şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu ceva poveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoane care nu o aveau la suflet.

Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu că ar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef de mers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă de Clara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. (face cu ochiul)

Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în cameră tot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geam cum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai mult decât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ce am observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-a salutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.

Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricou pe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace, lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îl luase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.

Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa ei de lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva din oraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tom mare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nu ştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţa omului secolului al XIX-lea. (ridică din umeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem în toată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o de cel puţin 30 de ori.

Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori, parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cum se juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţul străzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiar înainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai era cineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ia nişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care (grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul a rămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingă televizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cum am spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie. Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?

Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semn de carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi dai seama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa. Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Am observat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pe care le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.

Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fie mai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţă ceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoare zile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam pe Proust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e ca o zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacă fiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţa ei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar că încerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era o nouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşi timp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacă vroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţa ei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? am întrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doar mulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caz nu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.

Fragment din “Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”