Poezie de mess (partea a II-a)

cosmin1003: am şi început?

Y: nu

cosmin1003: eu cred că da

Y: zic start înainte

cosmin1003: ne împiedicăm de umbra noastră

Y: şi valurile şterg nisipul pătat de vin

cosmin1003: fusta albă se lipeşte de picioarele gri

Y: muzică, alint, susur şi ochi sticloşi

cosmin1003: ochii clipesc pe verticală iar urechea simte pulsul pământului

Y: cât de rece e vocea depărtării, când cauţi un răspuns

cosmin1003: iar cărţile au paginile goale

Y: ţi-l dă din milă, ori din obligaţie

cosmin1003: şi poartă doar ciorapi

Y: şi se uită încruntat spre apusul ameninţător

cosmin1003: şi apoi te întreabă dacă ai bani

cosmin1003: mov şi verde împrejurul soarelui

Y: săgeata de sentiment înnăbuşit

Y: continuăm?

cosmin1003: nu mă prind cum e cu săgeata

Y: când te taie prin stomac aşa senzaţia

cosmin1003: aha

Y: de te blochezi

Y: pe moment

Y: ...

cosmin1003: dorinţă la prima vedere

cosmin1003: got it

Y: respingere răsfirată în vânt, tablou de depărtare

cosmin1003: părul ei o înconjoară, ca o iederă de foc

Y: lumea o ia în braţe şi o strânge-nnăbuşitor

cosmin1003: ea se scurge printre miile de degete

Y: iar pământul ce i-a dat născare o absoarbe însetat

cosmin1003: şi schimbă norii albi cu cer fără stele

cosmin1003: şi străluceşte negru de pe gâtul ei lung

Y: sună mai bine străluce

cosmin1003: nu

Y: ok

cosmin1003: dar poate să zboare cât de repede vrea

Y: însă răzgândirea o întâmpină dând cu tâmpla de stele

Y: şi se întoarce înspe el

cosmin1003: uuuuu, şi ce se mai întâmpla apoi?

cosmin1003: lordul intunecat îşi ridică privirea din pământ

cosmin1003: şi îi zâmbeşte

cosmin1003: subtil

Y: de zici k el e zorro

cosmin1003: coarnele abia se abţin

cosmin1003: să nu răsară

cosmin1003: de sub pălărie

cosmin1003: îl cheama tom waits

cosmin1003: şi o roagă să îl mintă

cosmin1003: cum nu a mai minţit pe nimeni pân atunci

Y: dar ea nu va străluci până nu va atinge ceva cald

Y: fiecare greşeală făcută până atunci

Y: din răceală şi din suflet pietruit i-a rasarit chinuit

Y: nu sună bine ceva

Y: nu îmi place

cosmin1003: m-ai pierdut pe drum

Y: tre să rectific

cosmin1003: dar nu să modific

cosmin1003: ci doar să analizez

Y: gata

Y: k nu mai am inspiraţie

cosmin1003: bine

Poezie de mess

X: îmi amintesc de seara în care am aflat

cosmin1003: că tot ce am primit era doar un împrumut

X: şi ce greu mi se părea să înapoiez

cosmin1003: iar dimineaţa, eram obosit de plâns

cosmin1003: cer de sticlă, nori mânjiţi şi soare adormit

X: ...

Îi lipseau multe. Las-o dracului pe prietenă, ei îi lipseau multe. Se obişnuise în ultima vreme cu foarte puţin, de fap cu nimic, dar asta nu era o scuză. Îşi aducea aminte de vremurile cănd nu apuca să facă nimic de cât timp îşi petrecea distrându-se. Nu neapărat la propriu, dar simţindu-se bine, oricum. În fond, plăcerea – în orice formă a ei – era singurul lucru de care omul nu credea să se poată plictisi.

Îi lipseau ieşirile neprogramate cu prietenii, când stătea prin oraş până se făcea dimineaţă, îi lipseau plimbările pe înserate, când o prindea ploaia în oraş şi se refugia (împreună cu el?) sub umbrelele magazinelor de pe bulevard, şi sprijinea vitrinele prăfuite în timp ce ploaia răvăşea oraşul. Apoi o lua iarăşi pe stradă în timp ce pavajul umed răspândea un miros de libertate şi de posibilităţi neţărmuite. Numai timp să ai. Iar acum avea timp, dar, din nu ştia ce motiv, orice altceva dispăruse. Îi lipsea să stea tolănită pe o bancă, de-a lungul, (cu capul în poala lui ?) şi să inspire mirosul de vară, de scoarţă de copac, de bătaie a aripilor porumbeilor care îşi făceau veacul pe acolo ca nişte vagabonzi migratori.

Îi lipsea îngheţata, fântânile arteziane, dansul în aer liber şi paharul cu gheaţă multă, pe fundul căruia se afla de obicei ceva ce conţinea alcool.

Şi sexul – Dumnezeule Sfinte Cristoase – sexul (cu el ?)... ce mult îi lipsea. Îl putea găsi oriunde, practic nelimitat şi de calitate cel puţin decentă. Dar nici asta nu o impresiona. Ar fi vrut să îşi ţină picioarele deschise şi cineva să facă toată treaba. Să se mişte şi pentru ea. Nah ... asta nu. Nu încă. Dar cât va mai trece până când ochii ei nu vor mai observa cum băieţii se uită după ea, cum îşi ling buzele şi scrâşnesc din dinţi, gândindu-se în secret la cum să o stăpânească, la cum să o subjuge şi să o facă să transpire fără să se dezbrace măcar ? La cum să o facă să se întrebe cum de putuse să stea atât de mult fără aşa ceva. Cât va mai trece până când carnea o să renunţe de la sine să îşi mai ceară plata ? Da, observase toate astea, nu era proastă şi nici oarbă, cu toate că nu se putea spune că ar fi avut vreun talent special în materie. Era evident, evident. Evident pentru toţi şi pentru ea, mai ales pentru ea, pentru toţi în afară de ea.

Îi lipsea sărutul pe obraz ... nici nu ştia de unde îi venise acest gând, dar era unul foarte îndepărtat, vechi, prăfuit şi uscat, şi nu mai fusese umezit de nişte buze (ca ale lui?) de nici nu mai ştia de când ...

De când fusese o fetiţă mică. Nu la propriu. Dar şi la propriu.

Frafment din “Nimic: o nouă poveste a obsesiei”

Singurul lucru pe care mi-l doresc este sa îţi urmezi inima, nu stomacul (...).

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 58

Plictiseală – Volumul II

Să stai cu cineva pe care te minţi că îl iubeşti numai fiindcă îţi dă impresia că ai ceva de făcut. Să porţi discuţii cretine cu cineva fiindcă timpul trece mai repede dacă eşti nervos. Să faci sex toată ziua fiindcă nu este nimic altceva de făcut. Avea impresia că îl furase pe blond numai din capriciu. Începea să îi pară rău pentru fosta lui. Ea măcar îl vroia şi avea ce face cu el. Dar ea ? Ea îl furase iar acum îşi dădea seama că nu are la ce să îl folosescă. Sigur, arăta bine şi era deştept, şi chiar amuzant, dar ... nu în felul în care îi plăcea ei. Aşa ajunsese la concluzia că existau mai multe feluri de a fi inteligent şi de a fi amuzant. Se simţea ca un copil răsfăţat. Unul care primeşte orice vrea, oricând vrea, fără vreun efort serios, iar apoi se plictiseşte repede de acel ceva şi îl aruncă. Dar dacă asta era adevărat, atunci de ce se simţea ca şi cum  nu avea nimic ? De ce starea ei permanentă era cea de nemulţumire, de neîmplinire ? De ce se simţea goală pe dinăuntru ? Abandonată ? Nepotrivită pentru oricine ?

       

Fragment din „Nmic: o nouă poveste a obsesiei”

Se spunea mereu cîte o poveste la focul de tabără. Mereu aceeaşi poveste. Despre un băiat, plăpând şi cu părul negru, tăcut şi calm. Mergea ca şi cum avea tot timpul din lume. Vocea îi era caldă, şi fermă, ca şi cum trecuse prin zece vieţi de oameni, deşi avea numai treisprezece ani.

Nu avea prieteni. Oricum, nu genul de prieteni pe care lumea să îi ia în serios. Nu mergea la dansuri, nu cânta în gura mare în corul şcolii, şi nu îşi pierdea după-amiezile alergând după câini sau plimbându-se cu bicicleta. Era mereu curat, mereu mergea undeva, deşi nimeni nu ştia niciodată unde, şi purta mereu ochelari. Ochelari de soare.

Nu vorbea cu nimeni mult, dar nici nu era expeditiv. Crescuse fără mamă, şi, mulţi ar spune, şi fără tată. Locuia în casa aceea verde de la colţul străzii, la capătul oraşului, şi uneori privea pe fereastră, la copii care se jucau pe stradă. Îi privea nu cu tristeţe, ci ... curios, de parcă nu înţelegea pe deplin ce făceau ei acolo. Din când în când unul dintre ei îl vedea, şi îi făcea cu mâna. El răspundea salutului, apoi se retrăgea după perdea, şi nimeni nu îl mai vedea până a doua zi, când zgomotul copiilor îl atrăgea iarăşi la fereastră.

Când stătea în casă, nu îşi petrecea ore întregi în faţa televizorului, ca un zombie cu creierul spălat. Nu asculta radioul, şi nu se juca cu jocurile video. În schimb, răsfoia tot felul de cărţi cu coperţi cartonate şi macabre, cu titluri de care tinerii nu se ating de obicei până la vârsta de douăzeci de ani.

Îi plăcea să desenze hărţi la scară, copiindu-le din atlasuri, şi să producă palme mobile din LEGO, cu degete care se puteau încleşta, cu falange proporţionate şi mişcări acţionate de scripeţi din fibră elastică.

Mereu ştia ce să spună unei fete, dacă ea era interesată, pe de altă parte, niciodată nu era el interesat, şi asta tăia elanul oricui.

Mereu se plimba singur pe stradă, şi dacă cineva ar fi avut curajul să intre în vorbă cu el, persoana aceea regreta curajul nesăbuit în următoarele câteva minute.

Un copil foarte bizar. Cumva dornic, dar oarecum reţinut. Bătrânul cu care trăia era şi el retras, dar nu atât de retras ca şi băiatul. Se credea că bătrânul era un fel de îndrumător al băiatului, un pregătitor, dar pentru ce îl pregătea, nimeni nu ştia. Copilul era mereu în centrul unei atenţii pe care puţini o caută cu mintea limpede, şi nimeni nu o vroia, odată ce era găsită.

Problemele se ţineau scai de el. Ar fi fost un fascinant exemplu de personalitate introvertită, dacă ar fi fost, într-adevăr, un introvertit. Dar nu era. Toată retragerea lui, toată izolarea lui era ceva programat, ceva stabilit, şi el nu deroga de la ea pentru nimic în lume. Era ca şi cum ştia dinainte ce i s-ar fi întâmplat dacă ar fi rupt acel inel de singurătate. Nu, nu ca şi cum ar fi ştiut dinainte – ca şi cum ar mai fi păţit-o înainte.

Ce poate fi atât de groaznic încât să facă un copil în floare vârstei să se lepede de cei asemeni lui, de cei cu care ar trebui să îşi trăiască viaţa, şi alături de care ar trebui să se bucure de fiecare zi, pe rând, şi să se retragă în spatele unei perdele şi în spatele unor ochelari negri, de unde să sufere într-o tăcere sfâşietoare, povara singurătăţii ?

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”