O plimbare

Blonda se plimba pe bulevardul central, cu Cîine trăgînd de lesa de piele, cînd într-o parte, cînd în alta, şi adulmecînd toate chiştoacele şi bălţile adunate sub apartele de aer condiţionat.

            Bulevardul fusese mereu traseul ei preferat de parcurs, atunci cînd se hotăra să iasă la plimbare prin oraş. Era lung, uşor curbat, foarte larg şi flancat de la un capăt la altul de un melanj de clădiri vechi şi noi, toate înalte şi îngrijite.

            Prin interiorul bulevardului trecea un covor de gazon străpuns din loc în loc de tei şi stejari bătrîni. De-o parte şi de alta erau liniile de tramvai, apoi încă cîte o dîră de gazon, şi urmau covoarele de bitum pe care maşinile îşi derulau mersul impasibil.

            Trotuarele largi şi curate o purtau pe sub streşinile masive şi întunecate ale catedralelor gotice, prin faţa monumentelor austro-ungare împodobite cu coloane groase şi înalte de cîteva etaje, pe lîngă magazinele franchisate şi covrigăriile ce emanau aburi delicioşi şi invitau trecătorii să formeze cozi la geamlîcurile de servire.

            Imaginea zveltă i se reflecta în vitrinele imense şi mereu impecabile – graţie trudei nerecunoscute a spălătorilor de geamuri prost plătiţi – ale magazinelor care adăposteau branduri de renume internaţional.

            Iar dacă se simţea puţin melancolică sau dacă soarele o ardea prea tare, atunci intra în aceste magazine.

            Cerea voie anagajaţilor să îl lege pe Cîine de unul dintre stîlpii de la intrare, şi apoi îl abandona la umbră, pornind în căutarea combinaţiei ideale de culori şi modele care aveau să o împlinească în acea după-amiază.

            Îşi cumpăra un tricou alb, mulat, cu mîneci foarte scurte care stăteau ţepene ca umerii unei armuri medievale, şi pe care era imprimat chipul unui Bowie rahitic, machiat cu atîta prost gust încît ar fi putut trece lejer drept o prostituată din Hoboken.

            Îşi alegea o pereche de jeanşi atît de scurţi încît marginile buzunarelor atîrnau sub tivul fiecărui crac – dacă se putea spune despre ei că aveau „craci”. Rîdea discret de perechea aceea de jeanşi, şi de tipele care purtau aşa ceva, apoi o punea la loc pe raft.

            Murmura din vîrful buzelor melodia „Black and Blue” care făcea să vibreze difuzoarele subtil încastrate în tavanul fals, şi întindea mîna spre o pereche de blugi mulaţi. Tăiaţi deasupra genunchilor. Galben ocru.

            Spunea:

            – Perfecţi !

            Apoi îl lua pe Cîine şi mai făceau cîţiva paşi.

 Se opreau la reprezentanţa Converse. Lega iarăşi cîinele la intrare. Acesta era deja iritat de practicile ei şi dădea nervos din coadă, implorînd-o cu priviri umede să nu zăbovească prea mult..

Blonda studia rafturile cu marfă nouă. Învingătorii erau o pereche de tenişi joşi, de culoarea vaniliei. Ştia că valoarea lor reală era cam la jumătate, dacă nu o treime, din preţul de pe etichetă. Era conştientă că aspectul lor din cale-afară de apetisant nu justifica asemenea exploatări capitaliste care l-ar fi făcut pe Henry Ford să se rostogolească în mormînt, dar îi plăceau. Tenişii Converse erau unele dintre puţinele lucruri cărora nu putea să le spună „NU”. Nu vroia să le spună „NU”.

Îi lua de pe raft şi le studia liniile subţiri, cusăturile inconfundabile, le adulmeca mirosul acela de cauciuc nou. Era asemeni unui enolog care inspecta cu delicateţe un vin nobil. Nu trebuia să îi probeze. Ştia exact ce mărime să ia, şi arătau excepţional la ea în picioare.

Îi plătea şi mergea mai departe.

            Dacă i se făcea sete intra într-un supermarket şi cumpăra o doză de Coca-Cola sau Dr. Pepper. În timp ce aştepta la coadă, ştirile care se derulau la televizorul cu ecran plat îi atrăgeau atenţia.

            Era un reportaj despre un bărbat care murise în dimineaţa aceea. Se îndrepta spre frigiderul de pe coridorul casei sale cu o furculiţă în gură, vrînd să aducă la masă un castron cu salată de vinete. Se împiedicase şi căzuse. Furculiţa îi străpunse gîtul.

            Tragic, dar stupid.

            Apoi ajungea la casă, plătea doza de suc şi mergea mai departe.

            Soarele începea să îi ardă umerii dezgoliţi, şi acest lucru o făcea să se gîndească la ordaliile la care era supus Cîine. Aşa că traversa bulevardul în pas sprinten, o lua pe una din multele străduţe lăturalnice şi înguste, flancate de clădiri înalte cu ziduri răcoroase, şi ajungea în parcul de pe malul rîului. Acolo era umbră şi răcoare, iar fiindcă ora amiezii încă nu se apropia, era şi relativ pustiu.

            Se plimbau la pas lejer, şi treceau chiar şi prin labirintul din gard viu, destinat copiilor mici. Lui Cîine îi plăcea la nebunie labirintul. Aşa că ea îi desfăcea lesa şi îl lăsa să facă o tură. Cîine alerga pe coridoarele înguste ale labirintului, în timp ce ea stătea pe margine şi rîdea cu poftă. Pereţii labirintului erau atît de înalţi încît, de la distanţă, cîinelui i se vedea doar coada, alunecînd ca un periscop blănos deasupra gardului viu.

            Apoi ea se aşeza pe una dintre băncile din apropiere, şi îşi lăsa capul pe spate. Umbrele frunzelor de tei se jucau pe fruntea sa, şi apoi îşi simţea genunchii umeziţi de limba răcoroasă a cîinelui.

            Îl mîngîia voioasă, apoi îl invita să urce pe bancă, alături de ea. Cîine nu se lăsa invitat de două ori. Se tolănea pe scîndurile groase şi îşi punea capul în poala ei, în timp ce coada i se bălăngănea asemeni unui pendul peste marginea băncii.

            Ochii ei veseli se roteau şi cuprindeau întreg parcul, iar mintea ataşa cîte o etichetă pe fiecare copac, pe fiecare bancă, pe fiecare sculptură sau treaptă care a făcut la un moment dat parte din existenţa ei concentrată.

            Acolo, pe banca din colţul îndepărtat al parcului, sub castanul acela suplu, acolo a fost sărutată prima oară de un băiat. Au fugit de la ora de matematică, în primăvara clasei a şaptea, şi s-au plimbat fără vreun ţel pe malul rîului. Apoi băiatul s-a postat în faţa ei şi, apucînd-o cu stîngăcie de umeri ca nu cumva să îi rateze buzele, a sărutat-o. La început sfios, apoi gurile li s-au deschis şi au făcut schimb de salivă. Totul a fost atît de electrizant şi de nelumesc încît la final niciunul dintre ei nu a reuşit să îşi reproducă în minte evenimentele, astfel să au fost nevoiţi să repete experimentul.

            Acolo, pe treptele care coborau de pe faleză chiar lîngă groapa cu nisip a copiilor, acolo a fost sărutată prima oară de o fată.

            Buzele celeilalte fete erau moi, lipicioase şi dulci de la rujul hidratant cu gust de căpşuni. Şi-au mestecat cu poftă buzele una alteia, şi-au supt limbile cu nesaţ şi şi-au mîngîiat umerii dezgoliţi. Toate astea la adăpostul întunericului unei nopţi de august. Iar cînd farmecul s-a disipat, în final, într-un gest caricatural, au împărţit o ţigară. Avea 15 ani.

            Iar acolo, lîngă acel totem de lemn ce înfăţişează un bărbat cu braţele ridicate spre cer şi cu picioarele fuzionate într-o coloană dorică, acolo primise pentru prima oară, din parte Celui Al Cărui Nume Nu îl Rostea, promisiunea ca vor fi împreună în vecii vecilor, lipiţi cu scuipat, cu prenadez sau cu acel sentiment prozaic şi insipid de care toată lumea insista să se agaţe cu atîta ardoare în ziua de azi. Acel sentiment căruia milenii de literatură încă nu reuşiseră să îi dea o definiţie satisfăcătoare.

Şi ea l-a crezut, fiindcă putea şi fiindcă vroia să îl creadă.

            S-au strîns în braţe într-un mod neconvenţional, cu braţele răsfirate haotic pe trupul celuilalt. Şi-au spus, fiecare în sinea lui, că acela era un important punct de cotitură în vieţile lor. Şi fusese.

            Stătea pe bancă şi fuma.

            Obosise să se gîndească la el, la ei.

            Era incapabilă de resemnare. Desfrîul memoriei sale luase forma unui cancer malign, a unui demon furios care îi strîngea pieptul firav, ce ascundea pe sub coaste maşina de iubit, într-un pumn nemilos de fier.

Vroia să meargă în KF fiindcă în acea după-masă rula „Melancholia” lui von Trier, iar prezenţa lui Cîine pe sub mese era tolerată. Vroia să bea o limonadă rece şi să asculte Eric Crusher şi Desire în surdină, iar apoi să îşi petreacă restul zilei meditînd la comparaţia dintre Dunst şi Gainsbourg.

Încerca să nu viseze prea tare. Avea vise mari care o zdrobeau cu greutatea lor.