srevnI

            Era o zi de la sfîrşitul lui ianuarie. O zi pe care soarele o alesese în mod special pentru a o încălzi, după ce săptămîni la rînd nu îşi arătase figura palidă pe cerul de culoarea unui ecran de televizor reglat pe un canal fără emisiune. Stratul de zăpadă era gros de jumătate de metru, şi infinitele cristale de gheaţă sclipeau, zîmbeau înapoi soarelui.

            La ora cinci după-masa cerul golit de nori avea o culoare albastru-verzuie care îl făcea să pară că aparţinea unei alte lumi. La orizont, soarele se înroşea şi mîngîia cu ultimele atingeri ziua pe care se pregătea să o părăsească.

            În parcul pustiu copacii înalţi – plopii, teii, cireşii, merii sălbatici, salciile – toţi desfrunziţi şi despuiaţi de toamnă, fuseseră îmbrăcaţi de către iarnă într-o peliculă imaculată. Şi ei străluceau în lumina soarelui.

            Coborînd treptele de beton, situate din loc în loc, spre rîu, se putea vedea că şi acesta suferise tratamentul iernii. O crustă de gheaţă groasă şi netedă, încărcată cu zăpadă, îl acoperea. Podul de pontoane zăcea într-o rînă printre pădurea de trestii de lîngă mal. Arăta ca o epavă eşuată acolo din vremuri imemoriale.

            Nu adia deloc vîntul. Nicio pasăre nu ciripea şi nici nu deranja vreo creangă de copac. Niciun cîine vagabond nu lătra şi nici nu despica zăpada. Parcul de pe malul rîului era un sanctuar al liniştii şi împăcării.

            În depărtare, pe trotuarul care trecea pe sub copacii de la mal, se profilau două siluete. Păşeau liniştite, încet, fără să se grăbească. Aveau tot timpul din lume să ajungă acolo unde vroiau să ajungă. Doar cîinele cu blana aurie care ţopăia în jurul lor făcea notă discordantă. Îi scoseseră lesa şi îl lăsară să se zbenguiască în voie.

Erau un bărbat şi o femeie. El îşi ţinea mîinile înfipte în buzunarele paltonului, iar ea îl ţinea de braţ. Mergeau spre asfinţit. Din cînd în cînd se opreau şi el o privea, iar ea îl asigura că totul era în ordine.

Apoi îşi reluau plimbarea.

Din cînd în cînd el îl mai striga pe Cîine. Nu conta dacă acesta venea la ei sau nu.

Zăpada scîrţîia plăcut sub picioarele lor, şi soarele cobora tot mai mult sub orizont.

Bărbatul se opri la un moment dat şi se lăsă pe vine, răscolind zăpada. Căuta ceva cu privirea. Apoi îşi întinse braţul şi îi arătă şi femeii ceea ce vedea. Ea căscă ochii larg, şi un zîmbet ştrengăresc îi împodobi trăsăturile. Cîinele se apropie de ei şi începu să ţopăie de la unul la altul, pufăind aburi pe nările umede.

Femeia îl potoli cu mîngîieri brutale şi alinturi calde.

Umbrele lor se lungiră imposibil de mult.

Femeia prinse cu coada ochiului ultima geană de lumină. Soarele dispăruse. Nu mai era ziuă, dar încă nu venise noaptea. Era momentul acela foarte îngust cînd regulile erau suspendate, şi pentru o minte visătoare orice era permis, orice era posibil.

Felinarele pline de chiciură se aprinseră la unison. Parcul avea acum un aer de petrecere abandonată. Cîinele lătră de două ori şi îşi reluă alergătura bezmetică prin zăpadă.

Un vînt slab se porni de nicăieri, şi primii fulgi de zăpadă începură să se legene în văzduh. Ridicîndu-şi privirile spre cer, observară că norii îl acoperiseră pe nesimţite.

Ea oftă şi spuse cu seninătate, în timp ce îşi freca ochii:

– Am obosit. Să ne întoarcem.

El aprobă îngîndurat, apoi se întoarseră pe acelaşi drum pe care veniseră. Trecură pe lîngă felinare plantate lîngă pini acoperiţi de gheaţă, şi abandonară băncile de lemn singuratice. Cîinele îi urmă. Lăsară în urmă orizontul purpuriu şi se îndreptară spre casă.

            Cu două luni în urmă, Rob păşi în faţa uşii apartamentului ei. Inima îi bătea cu putere, iar ochii săi scînteiau. Cu toate astea, era calm. Calmul celui care păşeşte cu încredere spre destinul ce de multă vreme nu mai e un secret pentru el. Ciocni de cîteva ori, cu reţinere. Paşi grăbiţi se auziră apropiindu-se de uşă, şi în prag apăru femeia aceea slabă şi înaltă care era mama blondei.

            Femeia îl privi o clipă ca şi cum nu ştia de unde să îl ia. Apoi declicul de produse, ochii i se lărgiră şi întrebă cu o voce uscată:

            – Cum ai tupeul să apari la uşa asta ?

            Rob nu avea un răspuns pentru cea mai simplă dintre întrebări. În spatele femeii apăru blonda, care o dădu la o parte cu delicateţe. Femeia îi mai aruncă o privire caustică, apoi se retrase.

            Blonda se opri în faţa lui, de cealaltă parte a pragului şi îl studie ca prin ceaţă. Părea mai slab, era palid şi avea tîmplele pătate cu argint.

            Rob îşi dădu seama că, în ciuda planurilor, se prezentase foarte nepregătit.

            Trecuseră două luni de cînd nu o mai văzuse şi acum erau în final faţă în faţă. Pîntecul ei împungea aerul în direcţia lui Rob. Acestuia îi veni să zîmbească la gîndul că el era în ea, pe sub puloverul acela lălîu, în spatele buricului acela adorabil şi uşor ieşit în afară.

            Îşi ridică privirea spre chipul ei. Îl găsi de oţel, iar ochii ei erau clari ca un cer după ploaie.

            Palmele i se răciră brusc, şi spuse schiţînd o frîntură de zîmbet:

            – Bună ...

            – Bună, răspunse ea.

            Scene de genul acesta nu erau specialitatea niciunuia dintre ei. Erau virgini şi se purtau ca atare.

            El îi ceru doar un minut. Amîndoi ştiau că ce avea de spus, indiferent ce avea de spus, avea să dureze mult mai mult decît un minut.

            În loc de răspuns, blonda se rezemă de tocul uşii şi îşi încrucişă braţele peste piept, deasupra pîntecelui rotund. Aştepta.

            Primul gînd care îi trecu lui Rob prin cap era că totul mergea spre bine. Cel puţin nu îi trîntise uşa în nas. Îl asculta.

            – Nu te-am mai văzut de mult, începu el.

            – Şi a cui e vina ? i-o reteză ea.

            Rob continua să o privească. Pînă acum, totul mergea conform planului. Ea îi aţinu privirea. El încerca să despice, să pătrundă scutul acela pe care ochii ei îl dezvoltaseră. Scutul era frumos. Era puternic. Îi rezista lui Rob fără efort. Dar avea un secret.

Mama ei îşi făcu apariţia pe coridor, îmbrăcată de ieşit afară. Îşi sărută fiica pe obraz şi se strecură printre ei, neînvrednicindu-l pe Rob măcar cu o privire. Cei doi rămaseră în continuare ca două statui. Ca doi războinici. Fiecare îşi studia din priviri adversarul, căutînd puncte slabe. Pragul dintre ei era linia ce împărţea în două cîmpul de luptă.

            El trase aer în piept, şi deschise gura. Dar ... nu ieşi niciun sunet. O închise la loc. Simţi nevoia să îşi plece ochii, dar nu o făcu. Spuse:

            – Contează dacă îţi spun că te iubesc ? şopti el.

            – Cred că contează mai mult dacă te cred sau nu, spuse ea.

            – Adevărat, murmură el.

            Apoi tăcură o perioadă nedefinită. Puteau să fi fost şi ore.

            Ea îl întrebă, îngustîndu-şi ochii:

            – Rob, dă-mi voie să te întreb ceva: cîţi oameni iubeşti ?

– Puţini. Foarte puţini, sublinie el cu calm.

– Cîţi ? insistă ea.

– Degetele de la o mînă sunt prea multe.

– De ce asta ?

El stătu un pic pe gînduri, şi îşi muşcă buza. Sesiză faptul că ochii ei se fixară pe ticul său nervos, şi parcă ea ar fi vrut să îi spună să înceteze.

– Fiindcă am învăţat pe pielea mea că, cu cît iubeşti mai mulţi oameni, cu atît eşti mai slab. Mai diluat. Nu fac risipă de iubire ...

– Iubeşti puţini oameni ... dar bine.

– Cam aşa ceva.

– Eşti precaut.

– Cam aşa ceva, repetă el.

– Dar nu înseamnă asta că îţi pui, oarecum, toate ouăle într-un singur coş ? Ce se întîmplă daca vreunul din acei puţini oameni încetează să te mai iubească ?

Rob înghiţi în sec.

Gîndeşte: Îmi spune că totul s-a terminat ?

            Spune:

            – Dacă una – doar una ! – dintre acele persoane ar înceta sa mă mai iubească – spuse el cu privirea pierdută undeva deasupra umărului ei stîng –, aş fi lipsit de sentimentul ăsta ...

            Ea îşi trase concluzia necesară. Pielea începu să îi fiarbă. Simţea furnicături pe ceafă şi o picătură de sudoare i se prelinse cu repeziciune pe linia coloanei.

            Îşi împinse uşor bazinul spre el, şi pînă ca Rob să se dezmeticească, palma ei dreaptă se odihnea pe pieptul lui. Blonda avea capul plecat, de parcă îşi revenea după un efort imens. Murmură cu glasul stins şi cu privirea pierdută în podea:

            – Ştii, mereu am avut parte doar de lucruri rele sau doar de lucruri bune. Niciodată de lucruri rele şi de lucrurie bune deodată, spuse ea.

            – Despre asta e vorba acuma ? întrebă el nesigur.

            Palma ei îl ardea. Rob îi simţea dogoarea ca de astru nuclear trecînd prin haină şi prin cămaşă, prin piele, ajungînd în interiorul său. Palma ei îi apucase sufletul agitat şi îl strîngea cu putere.

            – Cred că da, spuse ea.

            – Şi care e lucrul bun ?

            – Tu.

            Rob nu se aşteptase la asta. El era mereu „cel mai rău lucru care se întîmplase cuiva”. Aşa că nu putu să îşi reţină mirarea cînd întrebă:

            – Care e lucrul rău ?

            – Tu, murmură ea. – Tot tu ...

            „În sfîrşit, ceva familiar !” gîndi el.

– Îmi pare rău.

Ea îşi ridică bărbia. Îşi retrase mîna. Scutul era tot acolo, în ochii ei verzi.

– Îţi pare rău ... ce înseamnă asta ?

Rob o privi absent. Ea continuă:

– Ştii că mereu am considerat aceste trei cuvinte ca fiind de umplutură ? Toată lumea le rosteşte, dar absolut nimeni nu mai crede în ele.

– De ce zici asta ?

– Fiindcă lipseşte continuarea.

Rob trase aer în piept.

Furia creştea în stomacul său, şi îşi jurase să nu simtă tăieturile privirilor ei pline de oţel. Vroia ca ea să îşi deschidă ochii, şi să accepte orice vedea cu ei. Vroia ca ea să îşi deschidă ochii ei verzi şi să privească în ochii lui negri.

Gîndeşte: Adevărul nu e niciodată alegerea cea mai bună ...

            Spune, cu sprîncenele deformate de tristeţe:

– Ai dreptate. Nu sunt diferit de ceilalţi. Nici eu nu am ceva de adăugat părerii de rău. Niciodată nu am ştiut să rostesc cuvintele potrivite la momentul potrivit. Dintotdeauna am fost bîntuit de gîndul „ce-ar fi fost dacă”. Cel mai bun lucru din viaţa mea zace la doi metri sub pămînt şi de întors nu se mai întoarce. Cred că toată lumea merită o a doua şansă. Tot ce vreau e o a doua şansă. Eu o aştept pe a mea de ceva vreme. Am rămas singur, spuse el suflînd neregulat şi ţinîndu-şi privirea pierdută pe umărul ei. Apoi îşi ridică ochii spre ai blondei: – Sunt sigur că nici eu nu sunt cel mai bun lucru din viaţa ta. Dar te iubesc ... şi ... eşti tot ce am. Vreau să ştii asta.

Blonda oftă. Rob venise în faţa ei complet despuiat. Era clar că avusese nevoie de mult timp să îşi adune curajul necesar să îi bată la uşă şi să îi înfrunte privirea. Dar el apăruse în final, şi era pregătit să accepte orice era ea dispusă să îi dea. Absolut orice.

Niciodată ea nu se pricepuse să citească oamenii, dar unele lucruri se mai schimbă. Într-un joc în care nu existau alegeri bune, instinctul îi spunea că alegerea pe care o făcuse era cea bună.

Pleoapele grele ale blondei se lăsară încet în jos, şi ea se dădu la o parte:

– Vrei să intri ? întrebă ea cu glas stins.

– Mi-ar place asta, acceptă el în şoaptă.

Cîine aştepta după colţ, şi cînd îl văzu pe Rob că trece pragul, se apropie de el cu timiditate. Rob îi zîmbi şi se aplecă să îl mîngîie, iar Cîine îi linse degetele lungi şi se gudură pe lîngă el.

Blonda îşi trecu privirea peste chipul înfrînt al lui Rob.

Toate astea i se păreau ciudate, nepămîntene şi ireale. Oasele o dureau şi îşi simţea pielea rece ca iarna. Era obosită şi se simţea bătrînă.

Iubirea însemna sacrificiu, însemna înjosire şi alegeri proaste. Însemna egoism, atunci cînd de lîngă tine ţi-l permitea. Iubirea era cel mai prozaic cuvînt de ascultat şi cel mai plictisitor aer de respirat.

Cristoase ! cît şi-ar fi dorit să existe un alt termen care să înlocuiască zdreanţa asta, ruina asta lingvistică. Zgomotul ăsta de fond care părea să ia minţile oricui şi să îngenuncheze pe oricine, mai devreme sau mai tîrziu.

Rob se îndreptă de spate şi o privi. Fără să îşi dea seama ce face, îi atinse umărul cu palma. Atunci secretul scutului ochilor ei ieşi la iveală. Şi secretul era că scutul ar fi putut rezista la infinit, împotriva oricui, fiindcă scopul său era să cedeze în clipa oportună.

Cărbunele întunecat dintre coastele ei scînteie şi o flacără îl cuprinse. Căldura era incredibilă şi totuşi suportabilă. Focul se răspîndea, se ridica.

Şi.

Da, hotărîse ea cu o clipă înainte. Da, vroia căpşunii aceia dulci ai vieţii mediocre. Iar el îi ţinea în palmă.