Abia aştept să ne întâlnim. Să îmi înfăşor braţele în jurul tău, şi să îmi bag capul în scobitura umărului tău stâng. Şi să rămânem aşa, cu inimile ciocnindu-se una de alta. Şi soarele să răsară văzându-ne, să ne privească o zi întreagă, şi să apună tot uitându-se la noi. Şi a doua zi la fel, şi a treia zi la fel, şi tot aşa până când soarele nu va mai răsări într-o bună zi, fiindcă s-a plictisit să privească la acelaşi lucru mereu. Şi am rămâne doar cu luna. Tu, eu, un pachet de ţigări şi o melodie de 13 minute şi câteva secunde. Nu mă pot gândi la altceva.

„Mintea mea în 3 volume”, pagina 78

Cumming Soon

Ce ai face dacă ai afla într-o zi că diavolul îţi ia sora în braţe şi o strînge cu putere ? Cum te-ai simţi să ştii că cel care ar trebui să te iubească e cel care îţi distruge viaţa ? Totul e ascuns în faţa ochilor tăi. Nimic nu s-a schimbat, dar totul e diferit. Şi nu ştii ce e de făcut. Să scrâşneşti din dinţi, să stângi din ochi, şi să speri că atunci când îi redeschizi, totul va reveni la normal, sau să scormoneşti mai adânc în groapa de gunoi, şi cine ştie ce secrete vei mai descoperi ? Ce ai face dacă mizerabilul adevăr ar depinde de tine ? Ce ar fi dacă cel care îţi zâmbeşte în fiecare dimineaţă înainte de a merge la lucru trebuie ucis ? Ţineţi respiraţia …

Fragment din „Shotgun Wedding”

(de fapt, nu e un fragment per se,

e mai mult un trailer al romanului,

care deocamdata se află în stadiul de producţie)

M-am trezit într-un pat – nu al meu, evident – şi mă întorc spre partea stângă (eu mereu dorm în partea dreaptă a patului), unde văd ceva formă umană cu o claie de păr unsuros şi ondulat, care îi atârnă peste întreaga faţă, dar se opreşte brusc chiar deasupra buzelor. Buzele sunt uscate, totuşi, nu crăpate, dar au un luciu care nu poate fi dat decât de faptul că sunt uscate şi netede. Arată ca o margine a unei felii de grapefruit roşu, uitată pe farfurie de o zi. Apoi forma umană se întoarce spre mine, dar fără să se trezească, îmi pune un braţ peste sâni, şi mă învăluie într-un miros dulceag şi fierbinte, dar nu neapărat neplăcut, care îmi pare familiar, şi mă las cuprinsă de el, şi de braţul lui, şi încet-încet, mă lipesc de pieptul lui. Îi simt respiraţia, şi aud cum mă adulmecă, fără să îşi dea seama – să fie sigur că nimeni nu i-a furat trofeul în timpul nopţii, trebuie să fie vreo reminescenţă din vremurile barbariei declarate făţiş a bărbatului. Mi se pare că e dulce, şi e plăcut să ţi se dea o asemenea atenţie, chiar şi după o seară de somn zbuciumat şi sex făcut pe sedative, dar nu pot rămâne. Mai stau cinci minute, şi studiez camera în care mă aflu. Pereţii sunt de un alb murdar, probabil afumaţi. De-o parte şi de alta a patului se află două ferestre pătrate, acoperite de nişte draperii bleumarin, care nu prea lasă lumina în această grotă foarte originală. Un perete e populat în întregime cu cărţi, altul cu trei afişe de filme cult-clasice înrămate cu un oarecare bun gust, şi într-un colţ, dărăpănat, dar totuşi atrăgător, se află un dulap maro, cu două uşi, pe una din ele atârnând chiloţii mei. Pe jos – parchet, şi din loc în loc, movile de haine care ţin loc de covor, probabil. Mi-am văzut şi geanta de umăr, pe un măldar de cărţi. Realizez că şi noptierele sunt pline de cărţi. Apoi mă loveşte: nu există tehnologie deloc. Nici măcar un radio, în toată camera. Niciun televizor cu plasmă, niciun laptop, niciun celular, nimic. Braţul mă strânge mai tare, mai aproape, ca şi cum ar fi ştiut, stând de pază pentru stăpân, că vroiam să mă ridic. Reuşesc totuşi să mă ridic, şi îmi caut cu privirea hainele. Nu sunt multe – o pereche de blugi, şi un maiou alb, pe lângă perechea de chiloţi pe care o localizasem deja – dar le găsesc destul de greu prin vraiştea care era în cameră, şi nu reuşesc să ies fără să trezesc bestia. Şi când îşi ridică trupul în coate şi îşi dă părul la o parte, îmi amintesc de el. Are ochii verzi, migdalaţi şi fruntea înaltă, şi bea cam mult, dar e un tip cu bun simţ.

Fragment din "Toate femeile plâng"

Era o dimineaţă de decembrie, şi m-am trezit devreme – ceea ce nu se prea întâmplă – din cauza soarelui care îmi bătea ca un afurisit în ochi. Am atins cu tălpile parchetul rece şi m-am postat în faţa ferestrei, cu gândul să îi arăt soarelui proverbialul deget, şi mă pregăteam să o fac, când, mi-am dat seama că nu am niciun motiv să fiu supărată. Absolut niciunul. Am privit afară şi mi-am dat seama că iarna nu se gândea să vină prea curând – dacă se mai gândea să vină măcar – şi că era o nouă zi din restul vieţii mele. Şi dacă în mod normal aş fi fost destul de nervoasă pe faptul că nu apucasem să prind ora 2 după-amiaza în pat, eram oarecum bucuroasă, şi mi-am dat seama de faptul că mai câştigasem câteva ore din viaţă, pe care în loc să le pierd lenvind, le puteam transforma în ceva. În orice. Aşa că am făcut o plecăciune în faţa soarelui şi m-am retras.

            [...]

            Genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă. Să îţi dai seama de ceva ce se petrece cu tine, ceva nociv ... e ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai spune: „Am cancer !”. Şi aşa să fie. Cum spuneam, genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă, şi cu atât mai puţin mi se întâmplă mie. Am o stare ... e mai degrabă o boală, dacă e să o luăm tehnic, care nu îmi permite să iau decizii de cursă lungă, să mă stabilesc într-un loc şi să rămân acolo destulă vreme încât să prind şi eu rădăcini, să mă pot mândri cu statornicia mea, la fel cum fac celelalte fete. Îl consider un defect al meu, un ingredient de bază al persoanei mele, fără de care nu aş putea exista, fără de care nu m-aş imagina. E stresant, recunosc, pentru mine mai mult decât pentru alţii, dar nu se poate fără. Şi culmea, dar nu neaşteptat, există multe fete care ar da orice să aibă ce am eu. Li se pare interesant că nu pot rămâne lângă un tip mai mult de câteva ... săptămâni (în cel mai bun caz), şi sunt plictisite de relaţiile lor monotone din care nu pot nici să scape şi nici să înainteze, şi îmi spun că e ca şi cum ai face o muncă de Sisif. Că e ca şi cum ai repara o maşină care nu mai poate fi scoasă pe drum niciodată, şi tu ştii asta. Eu le spun că mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă acelaşi tip, şi, uneori mi se mai întâmplă şi asta, dar nu durează mult fiindcă din urmă mă prinde uraganul eşecului şi mă ridică pe sus, şi din aer îi fac cu mână tipului din pat, nici nu apuc să îl sărut de „la revedere” că m-a şi îndepărtat de el uraganul. Şi mă ridică tot mai sus, tot mai repede, iar tipul îmi întinde o mână, deşi e evident că nu o mai pot ajunge, şi atunci mă gândesc că poate Kansas nu era chiar aşa un loc interesant, şi uraganul o să mă arunce pe tărâmuri mai colorate, mai umede, mai înalte ... şi când aterizez iarăşi, am senzaţia că am găsit ceea ce căutam, şi că nu voi mai părăsi locul acela în vecii vecilor. Şi nu trece mult până când o fac, iar atunci, primul lucru care îmi trece prin cap e „Cum am putut să cred că am gasit ceea ce căutam ? Era evident că nu puteam staţiona aici decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ce a fost în capul meu ?”. Şi partea cea mai frustrantă e că ... aşa spun de fiecare dată.

Fragment din „Toate femeile plâng”

Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred că fiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personaj distinct în romanul ăla. (oftează) Şi fetiţa ... uitaţi ce scrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc. Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşi până deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat în boală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fi scris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii. Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şirag de cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine. Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu, şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărâse că nu le putea lăsa să zacă în sertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu o cutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Am acceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fi ca şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şi titlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e în rusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie de dinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă ?

Fragment din „Sticlă: O Biografie în viu grai a Clarei Munro”