Oglinda

Închise ochii, şi trase aer în piept, încet ... încet ... apoi îşi prinse cu mâna stângă lobul urechii stângi. Cercelul – un bob de aur – era plăcut la atingere. Fără început, fără sfârşit, ar fi putut să îşi plimbe degetul peste el o eternitate. Apoi palma coborî pe umăr, atingând în cădere gâtul. Îşi masă puţin tendonul apoi degetele i se îndreptară spre adâncitura de sub gât. De acolo, spre primul nasture al cămăşii ei verzi cu dungi albe, fine. Nasturele se desfăcu repede, era mic şi alunecos. Următorul cedă la fel de repede. Al treilea ... al patrulea ... până când aerul ce pătrundea prin fereastra deschisă putu să îi lingă abdomenul, să îl facă să se crispeze de la răcoare. Se descheie la şliţul blugilor, dar rămase aşa. Închise uşa dulapului, fiindcă îşi aduse aminte că de ea era prinsă o oglindă mare. Când uşa se trânti, imaginea din oglindă tremură puţin, dar se opri brusc. Şi atunci se văzu.

De când nu se mai admirase în oglindă ? Cum de o asemenea îndeletnicire, capabilă să înfulece uneori şi ore întregi, cum de îi scăpase ?

Privirea începu de jos. Îşi văzu degetele de la picioare, mici şi drăgălaşe, albe, cu unghiile date cu un lac roz, uşor transparent, neostentativ. Le mişcă uşor, şi le văzu cum prinseră viaţă abia ieşite de sub blugi. Apoi urmară picioarele, destul de lungi pentru înălţimea ei, dar frumoase, cu toate astea. Şoldurile curbate subtil, se terminau într-o talie pe care mereu şi-ar fi dorit-o mai subţire, dar neavând vreodată determinarea necesară să transforme visul în ralitate ... se mulţumea şi cu cea pe care o avea. Apoi trupul îi urca într-un V, putând să observe linia mediană a abdomenului, şi tremurul ei aproape imperceptibil, diafragma de sub sânii care împungeau cămaşa, şi o ţineau să nu se desfacă cu totul. Apoi iarăşi adâncitura aceea de sub gât, trăsătura ei cea mai personală, fiindcă o obseda, şi mereu o compara. Când fusese mică, o considerase un defect, dar, la un moment dat cineva – un tip, evident – îi spusese că lui i se părea că nu are nimic mai frumos pe tot corpul ca adâncitura aceea. Şi, cum ea sperase – ca orice fată – ca la un moment dat cineva să vadă frumuseţe acolo unde ea ofta, crezând că vede defect, din acel moment, începuse, în secret, să considere acea adâncitură ca fiind arma ei secretă. Ca un feromon vizibil, dar de care nimeni nu era conştient, îşi etala gâtul, cu adâncitura lui, uneori discretă, alteori mai evident decât evidentul, dar mereu oamenii – tipii, evident – observau schimbarea. Şi dacă în mod normal părerea ei despre capacităţile de observaţie ale bărbaţilor nu era una chiar bună, trebuia să recunoască faptul că, atunci când ceva era destul de important, deschideau ochii. O alarmă le pornea în cap, – sau la prohab – şi ştiau să deschidă ochii.

De la fatidica armă îşi ridică privirea albastră spre bărbie, apoi spre buzele subţiri şi vinete, uşor crăpate – „am avut o zi grea” – apoi spre nasul subţire, şi în final, privirile li se întâlniră.

Atunci îşi lăsă capul pe spate, încet, de parcă îi era frică să nu îşi rupă gâtul, şi cu degetele, trase uşor cămaşa de pe umeri. Aceasta căzu pe podea fără zgomot. Atunci, îşi înfipse degetele în marginea blugilor, şi îi împinse în jos, câte o parte o dată, mişcându-şi teatral şoldurile, ca şi cum i-ar fi fost greu. Rămase în chiloţi. Erau albi, cu floricele galbene şi albastre. Talpa dreaptă i se sui instinctiv peste laba piciorului stâng, şi un genunche i se îndoi. Îi plăcea ce vedea. Îşi puse palmele pe şolduri şi le mişcă în sus şi în jos. La un moment dat, unul dintre degetele de la mâna dreaptă trecu pe sub chilot şi îl trase puţin în jos. Ochii îi sclipiră şi îşi dădu seama că, pentru prima dată în săptămâni, se distra. Era răvăşitoare. Dacă el ar putea-o vedea acum ...

Fragment din „Nimic: o nouă poveste a obsesiei”

Alec îi trase un pumn în burtă. Băiatul se aplecă puţin cu palmele pe abdomen, şi pleoapele i se deschiseră încet, dezvăluind ochii ascunşi cu atâta sârguinţă. Alec amuţi şi înlemni. Faţa i se transformase într-o mască a disperării. Caesar se ridică, cu un rictus de durere desenat pe buzele şi pe bărbia lui. Numai pe ochi nu. Ochii aceia păreau că nu sunt în stare să cunoască durere sau frică, indiferent de poziţia sprâncenelor. Alec se dădu înapoi câţiva paşi, în timp ce Caesar se îndrepta de spinare, revenindu-şi după lovitura primită. Apoi se apropie de Alec. Strânse pumnul şi scrâşni din dinţi. Bătăuşul încercă să spună ceva, dar buzele i se mişcau în gol, ca ale unui peşte pe uscat. Pa-pa-pa-pa ...

– Nu te apropia de mine ! reuşi în final să ţipe.

Se aflau la marginea drumului, iar acesta era mărginit de un parapet de ciment înalt de jumătate de metru.

Alec începu să se isterizeze. Ochii aceia îl priveau, îl străpungeau, îl făceau să se simtă vinovat, şi nu îi putea înfrunta, nici măcar la cei 7 ani ai săi. Făcu un pas înapoi, un pas mare, şi talpa pantofului îi alunecă pe zăpada bătătorită. Se dezechilibră şi căzu pe spate. Dog-tag-urile de la gâtul lui zăngăniră, clinchetul lor era singurul sunet care se auzea.[1] Dădu cu ceafa de marginea parapetului, şi apoi căzu jos. O baltă de sânge începu să se lăţească sub capul lui. Angelica începu să ţipe.

Caesar se aplecă şi îşi luă ochelarii din zăpadă. Şi-i potrivi pe ochi, şi apoi se postă în mijlocul drumului, să oprească o dubă care tocmai trecea pe acolo. Şi făcu totul cu cel mai mare calm, având în vedere că tocmai ucisese.

Fragment din „Tribut lui Uwe Boll”

---

[1] Fuseseră ale beţivanului de taică-său, în armată.

Plictiseală – Volumul III

Să te trezeşti la ora 9:47. Primul lucru pe care îl vezi când deschizi ochii să fie telefonul cu ceas, care stă mereu pe partea dreaptă. Să simţi că nici afară şi nici în sufletul tău nu se anunţă o zi plăcută. Se leneveşti ca să uiţi de lenevit, şi apoi să pipezi o ţigară. Să priveşti pe geam, afară, şi să vezi numai mizerie, iar apoi, urmărind fumul care îţi iese din gură ... şi el o mizerie. O zi identică cu cea de ieri, şi probabil cu nimic mai fericită decât cea de mâine. Să îţi fie dor, dar şi asta să te plictisească, fiindcă s-a mai întâmplat şi ieri. Să fie ora 10:40, şi să aprinzi calculatorul, numai pentru a uita de el timp de trei ore, sperând că îţi va spune ceva. Cea mai tare invenţie a secolului, dar nu ştie nimic. Să te uiţi la un episod din vreun serial care ar trebui să te scoată din monotonie, dar fără să reuşească, şi apoi să mai pipezi o ţigară. Să fie trecut de prânz, şi să trebuiască să găteşti. Vrei să le spui şi ce ai gătit ? Tocăniţă de pui, cu cartofi. Să îţi placă să găteşti, fiindcă îţi aduce aminte de el, că lui îi plăcea ca tu să găteşti. Să cureţi puiul de piele şi cartofii de coajă, şi să prepari tocaniţa. Doar din 20 în 20 de minute să mai trebuiască să adaugi apă. Să te întristezi din nou. Nu e la fel de plăcut să găteşti pentru tine cum e să găteşti pentru voi. Să îţi aduci aminte de o dată când aţi mâncat împreună, demult, iar el înfuleca ca un barbar, cu plăcere şi apreciind orice i se punea în farfurie, fiindcă era gătit de tine. Şi să îţi stârnească un sentiment matern. Să se facă ora 17, şi să vină ai tăi acasă, să mâncaţi şi apoi să băgaţi cot la cot două-trei ţigări, una după alta. Să te streseze apoi cu veşnica discuţie cum că „ar trebui să îţi cauţi un job, pentru că nu îţi bate singur la uşă”. Să te întorci la serialul tău idiot. Iar după câteva episoade, să te ia somnul, şi să dormi. Să te trezeşti la ora 19:30, şi să vezi că ţi-a scris Bianca un mesaj. Să o vezi că e bine dispusă, în timp ce tu nu faci altceva decât să te chinui să uiţi ce s-a întâmplat cu o zi înainte. Să vorbeşti puţin cu ea, şi să vă hotărâţi că faceţi clătite. Să mergi apoi la ea. Să te prefaci că eşti bine, şi te prefaci atât de bine, încât şi tu crezi că eşti bine. Iar ea să facă clătitele, în timp ce tu stai în hamac şi urmăreşti „Ultimele Zile ale lui Yaser Arafat”. Iar apoi să mâncaţi clătitele. Ţie nu îţi plac dulciurile, dar clătite ai mânca la micul-dejun, prânz şi cină.

            Şi să îl urăşti şi mai tare pentru toate astea. Fiindcă te-a lăsat singură. Fiindcă te-a făcut să îl iubeşti cândva. Fiindcă soarele nu mai iese de după norul din faţa casei tale.

Fragment din „Nimic: o nouă poveste a obsesiei”