Bătrânul se scotoceşte prin
buzunarele lărgite şi lăsate ale sacoului său, şi în final scoate dintr-unul o
bucată de hârtie, iar din altul un pix crăpat.
Zice:
– Îmi dai
numărul tău de telefon ?
Dumnezeu îl priveşte şi pentru o
clipă mi se pare că citesc surpriza pe figura lui demnă.
Întreabă:
– Vorbeşti
serios ?
Replica bătrânului nu întârzie:
– Nu ştiu.
Vorbesc serios ?
Îmi vine să râd, dar nu o fac.
Fericiţi cei ce fac uz de sarcasm,
fiindcă ei vor avea parte de distracţie.
Dumnezeu îl priveşte pe vagabond
fix în ochii săi îmbătrâniţi, fix în acele ferestre vechi şi murdare prin care
sufletul bărbatului a devenit imposibil de scrutat.
Şi zice:
– Îmi pare rău, dar ... nu am telefon.
Bătrânul rânjeşte şi aprobă din
cap:
– Foarte convenabil, nu ?
Dumnezeu se simte oarecum
vinovat. Chiar ar fi vrut să îi dea bătrânului un număr de telefon dar dacă nu
are, nu are, şi basta.
Bătrânul însă nu e supărat. A
învăţat de la viaţă că nu primeşti mereu ceea ce vrei. Un refuz în plus nu îl
afectează. Să fi primit un număr de telefon ... asta l-ar fi surprins.
Bagă înapoi în buzunare
ustensilele de scris, şi întreabă:
– O ţigară ai ?
– Una din aia să ştii că am, răspunde dumnezeu, mulţumit că îl poate mulţumi pe
bătrân.
extras din
„Ghidul
idiotului spre intervievarea unui dumnezeu”
