Sărută.
Oamenii
mereu mi-au spus că am buze numai bune pentru sărutat. Să le folosesc. Să sărut
tot ce e în jurul meu. Şi nu în sensul acela vulgar al actului, la care o parte
din voi deja se gândesc. Nu.
Oamenii
mereu mi-au spus că buzele mele îmi vor asigura nemurirea. Iar eu le dădeam
dreptate. O mulţime de oameni au nemurirea asigurată de cele mai variate şi mai
neobişnuite lucruri. Degete magice. Voci pătrunzătoare. Minţi ascuţite. Buze.
Apropo
de chestia asta.
Un
prieten de-al meu glumea mereu, şi îmi spunea să am grijă, fiindcă buzele mele
îmi vor aduce nu nemurirea, ci moartea, iar asta mult mai repede decât mă voi
aştepta. Nu am înţeles ce vroia să spună.
Acum
înţeleg.
Dar
atunci, nepricepând, l-am întrebat. Şi el mi-a răspuns. E un romantic incurabil
de felul său, şi, în schimbul răspunsului, mi-a cerut un sărut. Fiind foarte
curioasă, el fiind un prieten foarte bun, iar buzele mele foarte apetisante, nu
mi s-a părut a fi ceva rău ca el (sau oricine, de altfel) să vrea să mi le
sărute, iar eu să obţin ceva prin acel sărut.
Şi
nu, nu mă refer la sensul acela vulgar al actului, la care o parte din voi deja
se gândesc. Nu.
Aşa
că ne-am târguit. Sărutul înainte, apoi răspunsul la întrebare, zicea el. Eu
ziceam invers.
În
final, el mi-a spus că are încredere în mine, şi că acceptă răsplata la final.
Iar mie mi s-a părut corect, având în vedere că el generase întreaga situaţie,
practic, din nimic.
Aşa
că mi-a spus.
Zicea
că am buzele atât de frumoase şi de voluptoase încât Doamna cu coasa ar fi
foarte tentată să vină să mi le sărute înainte de vreme. Să îmi dea cel de pe
urmă sărut, aşa cum doar ea ştie.
Sărută-l.
Nimeni
nu l-a luat în seamă. Nici eu, nici ceilalţi care erau de faţă şi care ne-au
privit cum ne-am sărutat, şi nici măcar el nu s-a luat în seamă. Era doar un
tertip specific, folosit de cei care vor ceva ce nu au, ca să obţină acel
„ceva”.
Şi
viaţa a mers mai departe.
Soarele
a continuat să răsară.
Sărută-l.
Vântul
a continuat să bată.
Sărută-l.
Ploaia
a continuat să cadă.
Sărut-o.
Cămaşa
a continuat să îmi alunece pe piele.
Sărut-o.
Oamenii
au continuat să mă strângă în braţe.
Iau
eu am continuat să îi sărut.
Nu
am fost prea talentată niciodată. De fapt, nu am fost deloc talentată. În afară
de buzele mele, nu mă prea scoate nimic în evidenţă.
Aşa
că vă daţi seama ce rău mi-a picat atunci când nu le-am mai avut nici pe
acelea.
Sărută-ţi
buzele de „la revedere”.
Culmea
culmilor, nu ?
Mie
aşa mi s-a părut.
Şi
cum spuneam, m-a luat prin surprindere faptul că le-am pierdut. Am mai pierdut
eu şi alte lucruri, dar nimic nu m-a afectat atât de tare ca pierderea lor.
Adică, vreau să spun că am mai pierdut lucruri pe care te aştepţi să le pierzi
mai mult decât te aştepţi să îţi pierzi buzele.
Ieşisem
pe stradă în dimineaţa aceea. Eram frumoasă. Radioasă. Plină de viaţă. I-am
trimis soarelui un sărut atât de dulce, încât dinţii i s-au stricat. Mie cel
puţin aşa îmi place să cred. A dat la o parte toţi norii din faţa sa, ca să mă
poată vedea mai bine. Ca să nu stea nimic între noi doi. Între el şi preaiubita
sa.
Mi
s-a făcut cald instant. Păşeam pe trotuarul încins şi mă gândeam cât de bine e
să fii cine sunt eu. Să nu trebuiască să îţi baţi capul cu tot felul de lucruri
inutile care îţi compun personalitatea. Nu că aş fi proastă, sau ignorantă,
leneşă sau catatonică atunci când vine vorba de cele din jurul meu. Nu că aş fi
lipsită de bun gust sau de simţire. Nu că aş fi lipsită de empatie. Doar că,
atunci când eşti frumoasă, lumea oricum nu mai bagă în seamă altceva. Iar
atunci când eşti pe-atât de frumoasă pe cât sunt eu, chiar nu mai contează
nimic altceva.
Şi
dacă ei nu sunt interesaţi, eu pentru ce să mă mai agit ? Oricum nu duce
nicăieri. Eticheta rămâne, şi mereu vor fi cei care o vor căuta. Care o vor
vedea.
De
ce să te doară capul, când poţi rezolva aproape orice cu un sărut ?
Asta
e superputerea mea.
Eu sărut, şi problemele
dispar.
Asta e superputerea buzelor
mele.
Ele sărută, şi totul se
rezolvă.
Dar să nu divagăm.
Deci, mergeam pe stradă spre
studioul unui foarte cunoscut fotograf, care îşi dorea de foarte mult timp să
mă împroaşte cu lumină şi să vadă cum arăt transpusă pe o foaie. Vroia să vadă
dacă buzele mele pot avea trei dimensiuni acolo unde toate celelalte obiecte au
doar două.
Vroia să vadă dacă buzele
mele sunt hyper-buze.
Iar eu nu vroiam altceva
decât să îi arăt, plictisită, că da, SUNT.
Buzele mele urmau să mă facă
nemuritoare. Câtă dreptate aveau şi, în acelaşi timp, cât se înşelau cei care
credeau asta.
Iar eu păşeam agale, şi
oamenii întorceau capul după mine pe stradă. Adică bărbaţii. Şi femeile o
făceau, după ce îşi plesneau bărbaţii fiindcă aceştia se uitau după mine.
Şi culmea, dintre toate
persoanele acelea care întorceau capul pe stradă, eu am fost cel mai aspru
pedepsită de hazard, deşi eram atentă la ceea ce se întâmpla în jurul meu.
Niciunul dintre cei care şi-au rotit gâturile ca un titirez nu a căzut pe
burtă, nici nu s-a lovit cu capul de vreun stâlp, nici nu a călcat în vreo
baltă mizerabilă şi nu şi-au murdărit pantalonii sau pantofii.
Doar eu am avut de suferit.
Deşi eram atentă la toţi cei din jurul meu.
Am păşit de pe trotuat pe
bitumul încins, şi atunci am văzut cum privirile tuturor celor care mă urmăreau
cu jind s-au transformat, şi au devenit ambivalente. Pe de o parte, am citit
stânjeneală, şi frică, şi părere de rău şi milă şi groază. Pe de altă parte, am
citit răzbunare, şi un fel de îngâmfare poetică, o satisfacţie arctică.
Cred că trebuia să fiu mai
puţin atentă la ei, şi mai mult atentă la maşina care se apropia de mine.
Privind înapoi, nu ştiu cine
e fost de vină.
Şoferul ? Care trebuia să
ruleze cu o viteză mai mică ? Sau să fie mai vigilent ?
Soarele ? Fiindcă nu trebuia
să orbească lumea într-un asemenea hal ?
Trecătorii ? Fiindcă nu ar fi
trebuit să mă flateze cu privirile lor umede ?
Eu ? Din nu ştiu ce motive
...
Şi acum încerc să rememorez
scena, şi ce am simţit, fizic. Dar nu pot.
Maşina s-a apropiat pe furiş,
şi mi-a furat superputerea.
M-a lovit în plin. Capul meu
s-a prelins pe cromul roşu strălucitor.
Sărută cromul.
Braţele mele au îmbrăţişat
formele dure şi alunecoase ale animalului de metal care a îndrăznit să mă ia în
coarne.
Genunchii mi-au fost rupţi.
Am păţit multe în ziua aceea. Dar nici măcar degetele retezate de la mâna
stângă, sau faptul că pielea mi-a fost jupuită de pe creştet nu m-a afectat
atât de tare ca faptul că mi-am pierdut buzele.
Vedeţi voi, buzele sunt unele
dintre puţinele lucruri care nu se pot înlocui. Aşa ca ochii. Sau ca şi
creierul. Sau ... cam atât. În rest, cam orice se poate înlocui, şi va arăta la
fel de bine ca şi originalul.
Dar nu şi buzele.
Şi care erau şansele ca eu să
le pierd pe ale mele ?
Ştiţi cât de greu e să îţi
pierzi buzele ?
Vă spun eu.
Cam atât de greu cât îi e
unui tip de greu să îşi facă rost de o capotă pentru maşină care să se desfacă
în două. Aşa ca trapele unei intrări în pivniţă.
În clipa în care m-am izbit de
capota asta cu design inventiv, forţa impactului a îndoit marginile, iar una
dintre aceste margini a avut privilegiul de a-mi reteza buzele de la rădăcini.
Jap !
Şi atât.
Pe când au apărut oamenii în
halate albe care conduceau maşina aia ce face un zgomot infernal din când în
când, faţa mi-era complet despuiată. Da, chiar aşa. Despuiată. Aşa m-am simţit
când m-am văzut, apoi. Fără buze. Mi se vedeau gingiile şi dinţii înfipţi în
ele. În locul buzelor, port o proteză mizerabilă, care, deşi costă mai mult
decât vi-ar veni să credeţi, e ... complet inutilă.
Iar seara când mi-o dau jos
de pe faţă, e ca şi cum ... mi-aş da jos toată faţa. Mă rog, „faţă” e un pic
cam mult spus. Figura mi-e goală. E ca şi cum cineva mi-a şters tot ce aveam pe
ea: ochii, nasul, sprâncenele, bărbia, dar mai ales buzele.
Buzele acelea.
Hyper-buzele mele.
Acum nu mai pot săruta nimic.
Acum sunt şi eu interesantă
în alte moduri. Dacă înainte eram cunoscută drept „tipa cu buzele alea ...
hyper-buzele alea”, acum sunt cunoscută drept „tipa aia mega-deşteaptă care are
o droaie de chestii super-interesante de spus, de nu te poţi sătura
ascultând-o”.
Glumesc.
Acum sunt cunoscută drept
„tipa aia fără buze”.
Atenţia e la aceleaşi cote.
Doar că, nu ştiu cum să spun ... într-un alt fel.
Să fie din cauza lipsei
buzelor ?
Oricum, partea bună e că,
prietenul meu, profetul acela, s-a înşelat. Probabil că voi trăi un milion de
ani. Cum să mori, când Doamna cu coasa nu îţi poate da sărutul ei cel de pe
urmă ?
O să trăiesc un milion de
ani. Fără hyper-buzele acelea ...
Greaţă, Vol. XIX
