Brusc

Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.

            Stăteam cu spatele lipit de un perete, şi din umărul stâng îmi curgea sânge.

            Nu vedeam cu ochiul drept.

            Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt. Asta este o poveste adevărată.

            Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă, şi au intrat doi bărbaţi.

            Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.

            Acesta era tipul de care vorbeam.

            Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.

            Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A murmurat ceva, arătând spre mine cu bărbia.

            Tipul celălalt a aprobat din cap.

            Uşa s-a închis, şi apoi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.

            Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar cumva … atente, pline de afecţiune. Se purta cu mănuși, deși nu avea mănuși pe mâini.

            A oftat, şi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:

            – Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.

            Nu am răspuns. Aveam gura încleiată de frică.

            Apoi el s-a îndreptat de spate şi şi-a dat jos sacoul, l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.

            Am închis şi celălalt ochi, şi am răsuflat uşurat.

            În clipa următoare, am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.

            Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.

            Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.

            Apoi i-am auzit iarăşi vocea:

            – Sunt curios cum ai dat-o în bară atât de rău. Am auzit că ești un tip deștept. Am auzit ce ai făcut. Sunt … impresionat.

            Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.

            Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul puloverului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Puloverul, vreau să spun.

            – Aproape ai ajuns acolo unde ai vrut, meditează el, și simt admirație din glasul lui.

            – În mă-sa ! am înjurat eu, frustrat.

            M-a privit, și a ținut să menționeze:

            – Omule, nu e nimic personal. Sunt doar afaceri.

            Am dat din cap, că da, știam și înțelegeam.

            – Unde suntem ? am întrebat.

            El m-a privit cu empatie, şi m-a întrebat la rândul lui:

            – Contează ?

Apoi a răspuns tot el:

– Nu contează. Oricum, nu pentru tine.

            Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:

            – Ştii, eu sunt de modă veche.

            Și-a desfăcut nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.

            – Nu cred în tortura psihologică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite ...

            Și-a desfăcut şi nasturii de la mâneca dreaptă.

            – Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta ... şi cât poţi suporta să îl vezi pe altul că suportă.

            Am scuipat niște sânge pe piept, și l-am întrebat:

            -- Durerea e mai presus de credință ?

            A ridicat sprâncenele:

            -- Nu te-aș fi luat drept un om credincios. Dar, acum că spui asta, mă duce cu gândul la un banc.

            A rămas așa, cu privirea pierdută câteva clipe, apoi s-a întors spre mine:

            -- Vrei să-l auzi ?

            -- De ce nu ?

            -- OK, fii atent aici, a spus el și şi-a tras un scaun.

S-a aşezat chiar în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.

-- Cică un preot și un rabin se duc la un meci de box. Se așează ei pe scaune, și meciul începe. Înainte de lupăt, unul dintre boxeri se lasă într-un genunchi și își face semnul crucii. Rabinul observă asta, și îi trage un cot preotului.

Tipul a rânjit.

-- Îl întreabă pe preot: ”Ce înseamnă gestul acela ?” Preotul se gândește câteva clipe, apoi spune: ”Dacă omul nu știe să lupte, absolut nimic.”

S-a lăsat tăcerea. Eu am pufnit în râs, și el a zâmbit. Era adevăr în cuvintele lui. Nu pot să neg asta.

            El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.

            M-a privit mirat, apoi a zâmbit şi mi-a întins pachetul din care una se ițea afară. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.

            – Tu ... tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.

            Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.

            Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului.

– Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă ... dar încet.

– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.

– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, şi apoi să fac o pâine din făina oaselor tale, să ştii. Acum fumăm ţigările ... în linişte ... şi apoi ... e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.

Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.

Am menționat că asta e o poveste adevărată ?

Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dacă ar fi dat cu piciorul în mine așa cum dai cu piciorul într-un câine ca să-l gonești. Nu prea tare, dar nici prea blând. Să simt că urma ceva rău. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminile.

– Știi de ce ți se întâmplă asta ?

– Ce anume ? am bolborosit eu cu falca pe jumătate ruptă.

– Asta, a arătat el cu bărbia spre mine. – Înțelegi ?

Își ținea picioarele încrucișate, și se sprijinea într-un cot de genunchi. A scuturat scrumul pe betonul de sub noi.

– Da.

– Spune-mi și mie, mi-a cerut.

L-am privit, și am făcut o glumă:

– Pentru că eu sunt cel slab, iar tu ești tirania oamenilor răi, nu ?

A stat câteva clipe, s-a încruntat ca și cum căuta prin amintiri cuvintele mele, și apoi figura i s-a înseninat, și a început să râdă:

– Da, exact.

El a terminat țigara înaintea mea.

            – Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.

            Am mai tras un fum prelung, şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am suflat fumul afară, prelung și am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.

            Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, şi apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit, şi a întrebat:

            – Eşti gata ?

            Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.

            – Știi, îmi place de tine, a spus el, și era adevăr în vorbele lui. – Ai ceva ce nu prea văd în ultima vreme …

            I-am privit ochii, și am înțeles ce îmi spunea.

            Erau doar afaceri. Nimic personal.

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.

            Şi m-a lovit.

Şi m-a lovit.

M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii, şi i-am înghiţit pe toţi.

M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.

M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.

Şi apoi m-a mai lovit un pic.

M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.

Şi apoi am murit.

Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.

Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu, şi s-a prăvălit pe podea, în celălalt colț al camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.

...

Și acum te întrebi: dacă e o poveste adevărată, atunci … cine a scris asta ?

Şi acum probabil că vă întrebaţi: „Dacă tipu’ a murit imediat după bătaia asta, când a mai avut timp să scrie despre ea ?”

Iar răspunsul este că ... nu am avut timp să scriu despre ea.

Doar că am avut norocul ca cineva să îşi imagineze situaţia, şi să o descrie aşa cum s-a petrecut ea în realitate.

Şi pentru că mi-a spus povestea, îi mulţumesc.