Un suflet franjurat

Ajunseră acasă, iar Rob era mai beat decât îşi aduceam aminte să fi fost vreodată. Blonda îl împinse pe patul ei mare din dormitor. Afară ploua cu găleata. Stropii de ploaie loveau cu putere pervazul şi fereastra.

            Rob respira greu, şi era tot ud şi transpirat. Ea îi desfăcu cureaua de la pantaloni, şi apoi îi trase pantofii din picioare, când Rob, simţind cum întregul Univers se învârte cu el, bolborosi:

            – Vreau să plouă pe mine ! Să ningă ! Vreau ... răcoare !

            – Eşti beat, murmură ea, uşor amuzată.

            – Da ... dar tot vreau ... ce am spus că vreau ... nu mai îmi amintesc ce am spus ... că ...

            Ea îl privi surprinsă. Niciodată nu şi l-ar fi putut închipui atât de dat pe cap. Pe el, pe Marele Rob.

            – Vreau o roşcată cu buze mari şi cărnoase să îmi sugă pula, în timp ce eu ascult zgomotul ploii şi adorm ..., mai adăugă el, apoi rămase tăcut.

            Blonda îl privi prin semiîntunericul din apartament, şi, pentru prima dată, se simţi jignită de Rob. Fără vreun subterfugiu, fără vreo aluzie inteligentă, totul era simplu. El îşi exprimase o dorinţă, o necesitate pe care o avea şi pe care ea, în ciuda eforturilor, nu reuşea să să i-o îndeplinească. Nu era vorba de felaţii. Cel puţin, ea nu credea că era vorba despre actul în sine, ci despre cine îl făcea. Rob îşi manifestase clar dorinţa ca pula să îi fie suptă de o roşcată cu buze mari şi cărnoase. Ea ... ea era blondă, iar buzele ei cu greu puteau fi numite cărnoase.

            Îl mai privi o dată, cu milă şi scârbă, aşa cum se privesc oamenii care se iubesc cu patos, şi ieşi din cameră. Ştia că trebuia să pună la suflet cuvintele lui Rob, dar nu o putea face. Se simţea jignită de ele, dar nu le putea lua în serios. Cuvinte spuse de un om care avea destul alcool în sânge cât să bage în comă un rinocer.

În cel mai rău caz, fusese sincer cu ea.

Îşi blestemă în gând capacitatea de a judeca lucrurile aşa cum erau, nu după cum păreau a fi.

            Şi astfel se înfipse în ea primul ghimpe dintr-un lung şir de ghimpi ai amărăciunii.

            Şi ... de fapt, tot nu reuşea să definească starea care pusese stăpânire pe ea la auzul acelor cuvinte ! La dracu’, se pricepea la definiţii ! De ce nu era în stare să explice cum se simţea în clipa aceea ?!

            Iar ce o rodea şi mai tare era: oare mâine dimineaţă, Rob îşi va aminti de ce spusese ? Şi dacă o va face, va încerca să repare gestul ? Şi dacă va încerca, ea ce îi va spune ?

            Şi în timp ce ea îşi tocea legăturile sinaptice, Rob dormea adânc, fără să scoată vreun zgomot şi fără se se mişte, şi, ca o făcătură, visa că ejacula gogoloaie interminabile de spermă pe obrazul şi în părul unei femei frumoase şi cu şolduri generoase, în timp ce blonda îl aştepta, stând pe o bancă în faţa casei.

            Şi.

            Dimineaţa când se treziră, Rob observă că întreg pubisul îi era năclăit de spermă. Râse amuzat. Nu mai păţise aşa ceva de pe vremea facultăţii. Se îndreptă spre baie şi se spălă, apoi, la masă, îi spuse blondei râzând:

            – Astă-noapte am avut parte de prima poluţie din ultimii 20 de ani.

            – Deci, până la urmă, ţi-a supt pula, concluzionă ea, cu un rânjet maliţios.

            Rob o privi serios:

            – Cine ?

            – Roşcata. Aia cu buze mari.

            Rob îşi încruntă sprâncenele.

            – Nu ştiu despre ce vorbeşti ...

            – Lasă că ştii tu, făcu ea.

            – Ba chiar că nu ştiu.

            Ea îşi sorbi cafeaua şi un timp nu spuse nimic.

            – Deci ? Îmi spui despre ce e vorba ?

            – Încă nu. Despre ce era visul ?

            – Poftim ?

            – Visul. Visul care te-a făcut să îţi stropeşti chiloţii. Despre ce era ?

            – Nu îmi amintesc. Rareori îmi amintesc visele.

            – Mhm, făcu ea neîncrezătoare.

            Rob o văzu că fierbea, şi reiteră întrebarea:

            – Ce-i cu roşcata cu buze mari ?

            – Îţi mai aduci aminte ce ai spus aseară, când am ajuns acasă ?

            – Nu, spuse el sec.

            – Ştii, pentru un tip care face ceea ce faci tu, ai o memorie foarte slabă.

            – Spune-mi odată despre ce dracu’ vorbim aici ! se impacientă el şi fu pe punctul de a lovi cu palma în blatul tejghelei de care stătea sprijinit.

            Blonda mai trase un fum din ţigară, şi privind în gol încerca să se hotărască dacă să îi facă pe plac sau nu.

            – Aseară erai beat. Foarte beat. Asta ştiu. Dar mai bine mă plezneai decât să îmi spui ce mi-ai spus.

            – Ce ţi-am spus ?! întrebă Rob oripilat de comparaţia ei. – Jur că nu îmi amintesc. Spune-mi, te rog !

            – Ai spus că ai fi vrut ... ca o tipă roşcată – ai specificat clar asta ! – şi cu buze mari să îţi sugă pula !

            Rob rămase nemişcat. Lăsa cuvintele să treacă prin el, să le pătrundă înţelesul. Apoi scutură din cap, şi zâmbi:

            – Am spus eu asta ?

            – Da.

            – Şi ... tu ... m-ai luat în serios ?

            Blonda îşi miji ochii, şi întrebă cu un aer confuz:

            – Nu trebuia să o fac ?

            – Eu zic că nu.

            – Mie mi s-a părut ceva destul de pertinent. Adică, eu ascult tot ce îmi spui tu, şi te iau în serios, atunci când mi se pare că spui chestii serioase. Iar ce mi-ai spus aseară mi s-a părut a fi ceva destul de serios. Pricepi ? întrebă ea cu o voce arctică.

            – Era o glumă, evident, râse el şi se apropie de ea.

            Îi atinse umărul.

            – Eu ... se pare că mai spun prostii de genul ăsta, în situaţii excepţionale. Dar nu trebuie să îţi faci sânge rău din cauza asta.

            Ea îi dădu la o parte mâna de pe umărul ei, şi spuse:

            – Eu nu sunt unul dintre prietenii tăi, eu nu sunt Luc. Cu mine să nu faci glume din astea. Nu vreau să aud – nici măcar în glumă – că preferi pe alta în locul meu. În clipa în care aud aşa ceva, şi ajung să o cred, am plecat pe uşă, şi nu mă mai întorc.

            – Să înţeleg că, totuşi, nu m-ai crezut că vroiam o muie de la o roşcată ? se amuză el.

            – Nu ştiu. Nu vreau să mă mai simt niciodată cum m-am simţit aseară faţă de tine.

            – Cum te-ai simţit ?

            – M-am simţit ca o străină. Am simţit că nu te cunosc. Am simţit că nu însemn absolut nimic pentru tine.

            – Cum ai putut crede aşa ceva ? Din cuvintele acelea ?

            – Vreau să spun că ţi s-a părut în ordine să îmi spui aşa ceva, fără să îţi pese sau să îţi fie frică că ar putea exista repercusiuni grave. Să îţi permiţi să îmi spui mie – MIE ! – aşa ceva ... ca şi cum nu însemnam nimic pentru tine. Ca şi cum eram o străină !

            Rob se apropie de ea pentru a doua oară, şi o apucă de umeri. O privi direct în ochi şi spuse pe un ton jos:

            – Îmi pare rău. Nu ştiu ce a fost în capul meu când am zis ce am zis, dar nu vorbeam serios. Poţi considera că nu eram eu cel care a spus cuvintele acelea.

            Ea îşi lăsă capul în piept, şi murmură:

            – Dar le-ai spus.

Rob îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă el. Ea continuă:

– Vreau sa avem asta, spuse blonda, şi în vocea ei Rob sesiză o undă de nelinişte şi de milogeală. – Vreau să avem o relaţie, şi vreau să dureze, dar nu ştiu cât o să suport să aud chestii de genul ăsta.

            – Tu vrei lucruri ... şi se pare că şi eu vreau lucruri ... Vreau, vreau, vreau ... asta e tot ce aud de la toată lumea, oftă Rob. – Toţi suntem nişte dorinţosauri !

            Ea îl privi cu ochii îngustaţi. El continuă:

            – Corectează-mă dacă greşesc ... dar credeam că tu nu îţi pierzi vremea cu trivialităţi ale secolului XXI. Că tu nu ai nevoi. Că nu vrei ce vor ceilalţi.

            – Nu am mare parte din nevoile lor, admise ea. – Dar nevoia de care vorbim e una aparte.

            – Ştiu, oftă Rob.

            – Uneori, mă uit la tine şi efectiv nu îmi dau seama ce gândeşti. Nu ştiu, parcă aş privi o piatră. Nu am acces la sentimentele tale, uneori.

            – Şi asta te sperie ?

            – Da. Mă face să mă simt lipsită de orice putere.

            – Vrei să mă poţi controla ? o iscodi el, simţind cum egoul său explodează în spatele carcasei sale de carne şi piele şi oase.

            – Sau măcar să mă bucur de iluzia că te-aş putea controla, recunoscu ea.

            Rob oftă.

            Spune:

            – Din experienţă, ştiu că asta e un lucru bun, oftă el.

            Gândeşte: Şi, în acelaşi timp, un lucru atroce !

– Te iubesc, îi scăpară ei aceste cuvinte, fiindcă altele nu îi veneau la îndemână.

            – Eşti singura care o mai face, zâmbi el amar. Apoi îşi luă o expresie calmă şi continuă: – Nu sunt un om moral. La dracu’, trebuia să mă fac popă !

            – Atunci te-ai fi putut spovedi mai în voie ?

            – Ce ? Nu. Dă-le dracului de spovedanii. Aş fi păcătuit ca un drac, şi apoi Dumnezeu m-ar fi iertat,  că doar cu asta se ocupă.

            – Sunt dispusă să te iert, dacă îmi ceri asta.

            Rob o privi, şi râse de confuzia produsă. Se aplecă şi o sărută apăsat. Ea îşi încleştă braţele în jurul lui şi rămaseră aşa o vreme.

– De ce tu niciodată nu vorbeşti despre celelalte ? întrebă ea brusc.

– Celelalte ... ce ? se miră el, captivat de direcţia discuţiei.

– Celelalte tipe. Dinaintea mea. Sigur au fost câteva.

– Au fost. La trecut. Nu mai contează acum. Nu te credeam genul ăsta de tipă, se încruntă el.

– Cum e genul „ăsta de tipă” ?

– Aşa, interesată de comparaţii cu trecutul.

            – Asta crezi că fac ?

            – Nu ştiu ce faci tu, dar de fiecare dată când auzeam întrebarea asta, scopul era ca tipa să încerce să se compare cu cele de dinaintea ei. Să vadă – deşi, dacă mă întrebi pe mine, e ceva total inutil – dacă ea era mai tare decât cea care a precedat-o.

            –  De ce e inutil ?

            – Păi ... ce femeie are curajul să recunoască, mai ales faţă de ea, că cea dinaintea ei era mai tare ?

            Blonda râse zgomots, şi aprobă:

            – Ai dreptate. Dar, să ştii că nu sunt genul ăla de tipă. Niciodată nu îmi amintesc să fi fost. Eu întreb doar fiindcă ... sunt atentă la tendinţele oamenilor, la ce spun ei, în general. Iar ăsta e un subiect pe care încă nu l-am atins. Noi doi, adică.

            – Deci nu te interesează în mod special, o încercă Rob.

– Nu. Nu în mod special, spuse ea, încercând să pară detaşată, ştiind că riscă să îi fie închisă uşa în nas. – Dar eu simt că e ceva ce nu îmi spui. Ceva ce ar trebui să ştiu. Şi secretele astea refulează, dau pe dinafară.

– Adică, prin formule cum a fost cea de aseară ? Cu roşcata ?

Blonda aprobă din cap.

– Hm ... ai dreptate, recunoscu Rob. – E ceva ce nu îţi spun.

Gândeşte: Că am sufletul franjurat ...

Spune:

–Şi probabil că nici nu îţi voi spune. Nu voi spune nimănui. Dar îţi promit că nu are nicio legătură cu eventuala roşcată pe care spui că am menţionat-o ieri.

– De ce nu îmi spui ? Nu ai încredere în mine ?

– Nu e vorba de asta. Tocmai că am încredere în tine. Şi te cunosc. Ştiu exact ce se va întâmpla dacă îmi deschid gura. Ţin la tine, poate mai mult decât credem vreunul dintre noi. Vreau să fim împreună. Dar pentru asta, amândoi trebuie să tăcem din gură. Tu să nu pui anumite întrebări, iau eu să nu dau răspunsuri la întrebările acelea. Eu am nevoie să îmi promiţi că nu mă vei mai întreba despre cea dinaintea ta.

            – Deci a fost una mai specială ...

            – Mereu se găseşte una care ajunge la cupă înaintea ta.

            –- Ah, modestule, dă-mi voie să îţi curăţ epoleţii de praf ! râse ea şi făcu gestul de a da la o parte ceva de pe umerii lui.

            – Ştii ce vreau să spun.

            – Mda.

            – Cum spuneam, vreau să fim împreună, şi să rămânem împreună, cât de mult putem ...

            – De ce nu „pentru totdeauna” ?

            – Sunt realist. Aşa ceva nu e posibil.

            – Deci te aştepţi să ne despărţim la un moment dat.

            – Da. Şi sper ca acela să fie momentul în care eu voi muri.

            – De ce să mori doar tu ? Eu nu pot muri ?

            Rob făcu o pauză. Apoi reluă:

            – După cum spuneam, vreau să fim împreună, dar pentru asta, fantomele mele trebuie să rămână acolo unde sunt. Nu mă întreba ce a fost înainte de tine. Au fost vremuri negre. Evul Mediu spiritual. Încerc să devin un om mai bun, fiindcă meriţi un om bun. Tot ce îţi cer este să nu sapi în trecut.

            – Ţi-e greu să scapi de el, ha ?

– Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş spune că ştii exact despre ce vorbesc, murmură el şi o privi cu luare aminte.

            Da, ea ştia exact despre ce vorbea el.

Fragment din „Trei culori: Negru”

Trei culori: Negru

Aşa a decurs viaţa alături de el.

Uneori stăteam şi ne disecam mintea unul altuia.

Purtam discuţii de diverse teme.

Odată m-a întrebat dacă ai mei erau mulţumiţi de mine.

            – Nu ştiu. În mod normal, s-ar zice că ar trebui să fie. Câţi părinţi se pot lăuda că pruncii lor au realizările mele ? Pe de altă parte, nu de puţine ori am văzut-o pe maică-mea făcând crize de apoplexie la gândul că m-am pregătit toată viaţa pentru ceva, şi în ultima clipă, am cotit-o la stânga pe drumul vieţii. Pe străduţa vieţii, mai bine spus. Uneori mă doare, recunosc. Dar apoi îmi aduc aminte că e viaţa mea, şi că lucrurile care contează pentru ai mei, pot să nu conteze deloc pentru mine. valorile lor nu sunt şi ale mele. Eşecurile lor nu se vor repara dacă îşi fac copii, ci doar se vor adânci. Mă plictiseşte de moarte conceptul ăsta. Un viitor mai bun pentru copii noştrii, pe dracu’ ! Îi facem ca să le punem în cârcă dorinţele noastre, şi ni se pare normal ca ei să renunţe la ale lor. Ce dacă copilului nu îi pasă de maşini sport şi de vile cu 34 de dormitoare ? Ce dacă nu vrea să fie menţionat în Forbes 500 ? Ducă-se în pulă toată averea lumii, toate titlurile onorifice şi toţi cei care cred că asta înseamnă împlinire ! Împlinirea înseamnă ceea ce te mulţumeşte, nu ceea ce se aşteaptă alţii să te mulţumească

            Rob mă privea îngândurat, şi aproba discret din cap. Am continuat:

            – Problema este că puţini îşi dau seama că ceea ce vor nu e neapărat ceea cele trebuie, şi din aceştia, şi mai puţini aleg să accepte că ceea ce vor nu e neapărat ceea ce le trebuie. Dar ... asta spun eu, şi m-aş putea înşela.

Alteori tot felul de prostii ne treceau prin cap.

Vroiam să fiu murdară. Să fiu vulgară. Vroiam să fiu, măcar pentru scurt timp, aşa cum mă vroia el. Aşa cum mă vroiau şi mă vroiseră toţi, la un moment dat. Toate glumele făcute pe seama dorinţelor de curvăsăraiae ale femeilor nu sunt vorbe în vânt. Uneori, toate ne dorim, la fel cum şi bărbaţii îşi doresc, să fim la capătul celălalt al spectrului. Să facem lucruri chestionabile din punct de vedere moral. Să urlăm în gura mare obscenităţi care zgâriu urechile într-un hal de neînchipuit.

Vroiam să fiu curva mizerabilă pe care o vedeam ascunsă în spatele minţii lui Rob, tipa aia care face orice vis să devină realitate, dar de care apoi ţi-e frică, şi care te face să ajungi să repeţi mantra „ai grijă ce-ţi doreşti ...” ori de câte ori ai porniri sexuale nelalocul lor.

Aşa că am rostit, şi m-am mirat cu câtă uşurinţă şi cu ce naturaleţe îmi ieşeau vorbele din gură:

            – Alege o gaură, oricare o vrei, şi fute-mă în ea până îţi sângerează pula !

M-a privit puţin neîncrezător, şi apoi, cu calm, a spus singurul lucru neaşteptat (deşi, retroactiv privind, era cam singurul la care ar fi trebuit să mă aştept din partea lui Rob):

            – Le vreau pe toate.

            – Doar să nu mă dezamăgeşti, am contracarat eu, cu vitejie.

(...)

Uneori mă făcea „o căţea ordinară” şi arunca cu priviri caustice spre mine.

Alteori îmi spune cu o mină serioasă, de parcă Apocalipsa bătea la uşă:

            – Ştii ce am realizat ?

            – Ce ?

            Făcea o pauză, privind în gol, apoi continua, pe acelaşi ton serios, de mă băga în sperieţi pe bune:

            – NU îmi vine să cred că nu mi-am dat seama de chestia asta până acuma ... E de ... neiertat aşa ceva !

            – Ce mă ?! Spune-mi o dată !

          – Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o ..., spunea el, schimbându-se la faţă ca un cameleon, zâmbind.

            – Vreodată ? continuam eu, serioasă.

            – ... în ultima vreme, râdea el, şi mă lua în braţe, şi mă strângea, şi mă săruta apăsat.

Alteori simţeam că vroia un loc unde să îşi pună periuţa de dinţi în dulapul meu din baie. Că vroia trei umeraşe în dulapul meu pe care să îşi atârne cămăşile albe. Un rând de chei de la apartament. Sticla de vodkă din frigider. Locul lui liber în patul meu, lângă mine. Discurile cu Led Zeppelin din colţul camerei. Şi tot aşa. Unele le primea. Altele nu. Uneori. Alteori da.

Uneori îl priveam îngândurată, iar el îmi simţea privirea sfredelindu-i tâmpla, aşa că, fără să se întoarcă spre mine, întreba:

            – Ce-i ?

            – Ce ?

            – De ce te uiţi aşa la mine ?

           – Mă gândesc că eu sunt cea care vinde cărţi cu roaba şi care are fotografia împrăştiată prin toată ţara, dar, cumva, tu eşti adevăratul superstar ...

            Fără vreun cuvânt, observam cum îi scăpa un rânjet.

 

Fragment din „Trei culori: Negru”