– Mamă, am să îţi spun ceva.
– Ce, dragă ?
– Mai ţii minte, înainte să plec, m-ai întrebat ceva. Mai ţii minte ? M-ai întrebat ce vreau să fac cu viaţa mea.
– Lasă asta, încercă maică-sa să o îmbuneze. Se vedea că se simţea vinovată pentru o asemenea despărţire glacială.
Ea trase aer în piept. Spuse:
Din ce eşti făcută ?
Nu. Nu las nimic. Nu ţi-am răspuns atunci, fiindcă nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea. Acum am un răspuns. Poate nu e cel pe care îl aştepţi, dar e totuşi un răspuns. Unul în care cred. Unul care mă defineşte. Aşa că ascultă-l. Ştii ce am făcut ? Am dormit ziua şi am stat trează toată noaptea. Am stat afară pe ploaie şi am stat înăuntru pe timp de soare. Am făcut mizerii de care nu sunt mândră, şi am făcut lucruri care l-ar face şi pe Cristos să se simtă mic şi neînsemnat. Am trăit pe vârf de munte, şi apoi am trăit şi pe fundul gropii. Am luat o lingură de miere, şi un polonic de fiere. Am stat cu curu’ în balta murdară şi apoi şi cu curu’ în puful cel mai moale. Şi am scăpat. Am scăpat de tot ce înseamnă ziua de mâine. Am scăpat de tot ce înseamnă vise şi ambiţii, fiindcă ele înseamnă lanţuri şi ancore care te ţin în loc, care îţi încovoaie trupul şi îţi apleacă capul. Fiindcă ele sunt cele care te macină, iar nu lipsa lor. M-am săturat de oameni care să îmi spună ce să fac, cum să urc, cum să o iau şi cum să o dau mai departe. Mi-e greaţă de sfaturi de viaţă şi de lecţii despre un viitor pe care nimeni nu l-a văzut, fiindcă cu toţii îl visăm în loc să îl trăim. Am obosit tot pregătindu-mă să îmi iau locul de drept din vârful lumii, şi nu, nu vreau să duc pe umeri viitorul. Nu vreau să fiu speranţa ta, şi nici a altora. Nu vreau asemenea responsabilităţi, aşa cum nici voi nu le-aţi vrut la vremea voastră. Nu vreau să fiu un pionier al succesului. Nu îmi trebuie oportunităţi. Nu vreau oportunităţi. Vreau doar să fac ce mă mulţumeşte. Asta valorează pentru mine mai mult decât orice. Vreau ca puţinul timp pe care îl am să conteze … pentru mine. Sunt egoistă, dar nu ipocrită. Asta sunt eu. Un produs al tău, mamă, un efect al dorinţelor tale. Şi eu sunt tot o dorinţă, dar ceea ce nu sunt este un rezultat. Toţi cei ca mine sunt eroi născuţi din cei înfrânţi. Câştigători produşi de fraieri. Cu asta m-ai hrănit din clipa în care m-am născut. Cu vise. Păcatul meu preferat este că îmi place să cred minciunile. M-ai hrănit cu vise şi ambiţii care nu sunt ale mele, şi nu vor fi vreodată. Ăsta e laptele tău. Şi nu e aşa cum ar trebui să fie. Îl scuip afară, fiindcă îmi face rău. Am parte numai de dezamăgiri din cauza lui. În orice direcţie aş privi, toate îmi întorc spatele. M-am prostituat pentru a cunoaşte gustul succesului. Am văzut că nu le poţi avea pe toate. Ca să ai ceva, trebuie să renunţi la altceva. Ca să am parte de viitorul acela strălucitor pe care tu îl ai la păstrare pentru mine, trebuie să renunţ la tot ce ţin. Am văzut ce face împlinirea din oameni. Am stat la masă cu creaturi care aveau aspect de oameni, dar numai oameni nu erau. Erau progenituri ai victoriei. Goliţi pe dinăuntru de tot ce e ineficient sau stingheritor. Creaturi care altceva nu vor să facă altceva decât să fută lumea asta în cur, să îi stoarcă laptele din cei o mie de sâni, iar apoi, după ce o lasă să cadă la pământ, stâlcită de braţele şi dinţii şi falusurile lor, o scuipă şi îi spun „Mulţumesc, te iubesc !”. Am văzut asta cu ochii mei, şi pentru o scurtă perioadă, m-am alăturat şi eu lor. Nu mi-a plăcut. Şi ştii ce am făcut ? Am scăpat de tot ce înseamnă dorinţă, nevoie şi sclavie în viaţa asta. Aşa că iartă-mi adresarea necizelată, dar, dumneata ce mă-ta ai făcut în ultima vreme ?!
Din ce eşti făcută ?
– Ei bine, vreau să fac ceva, orice, cu ea, spuse ea stins.
Din carne şi oase.
Din vicii şi slăbiciuni.
Maică-sa o privi plină de simpatie, şi se întinse peste masă. Îi mângâie obrazul, apoi îi spuse să meargă la culcare. Era târziu şi arăta obosită. Cât despre ziua de mâine, ce va fi va fi.
Din sânge şi durere.
I-ar fi plăcut să fi avut curajul să să îi spună maică-sii ce avea pe suflet. Dar asta o speria până şi pe ea. Cine ştie, poate maică-sa ar fi înţeles. Poate i-ar fi dat dreptate. Poate.
Din sânge şi durere.
I-ar fi plăcut să fi avut curajul să să îi spună maică-sii ce avea pe suflet. Dar asta o speria până şi pe ea. Cine ştie, poate maică-sa ar fi înţeles. Poate i-ar fi dat dreptate. Poate.
Din frică şi ţărână.
Fragment din "Laptele negru al mamei - Volumul III: Altceva: o nouă poveste a obsesiei"
