Zile de cocaina

Mă trezesc de dimineaţă, soarele îmi răneşte ochii printre jaluzelele trase, aşa că mă îmbrac cu blugii mei albaştri şi tricoul gri cu mâneci verzi, şi mă îndrept spre uşă, călcând până la ieşire pe coapsele unui tip şi pe degetele unei tipe şi pe ţâţele unei alte tipe care stă trântită pe burtă în aşa fel încât prin chiloţii transparenţi i se poate vedea anusul.

Iertați-mă, sunt puțin surescitat. Aseară s-a ținut un party în casa în care stau și am băut atât de mult Red Bull încât azi dimineață când am fost la baie, pișatul meu strălucea în întuneric. Și o pisică gri mă privea de pe coșul cu rufe.

Afară sunt 1000 de grade şi pare că mă plimb pe suprafaţa soarelui, iar câinii vecinului mă latră cu glasurile cavernoase, iar eu îmi scot ochelarii de aviator din buzunar, şi odată cu ei scot şi o pisică gri care mă priveşte curioasă, apoi îmi arată dinţii subţiri şi ascuţiţi, și în final fuge să se adăpostească la umba unui copac.

Îmi pun ochelarii pe nas şi mă uit în jur, văzând că am ajuns în mijlocul unei intersecţii, iar şoferii mă claxonează turbaţi, dar eu nu aud decât un sunet înfundat, ca şi cum cineva ar cânta lângă cada plină cu apă în care eu sunt scufundat.

Trec pe trotuar, şi soarele îmi arde ceafa asudată iar eu transpir vapori unsuroşi de MDMA şi acid ibotenic, îmi afund mâinile în buzunare şi grăbesc pasul, să ajung odată la Gatsby, să mă văd în faţa mesei pline de pastile şi pacheţele cu ciuperci şi ierburi, să le adulmec, să le aleg, să îi promit că i le plătesc, fiindcă nu cred că mi-am luat portofelul la mine.

Picioarele mi se împleticesc şi sunt pe cale să cad, dar mă agăţ de o băbuţă care se chinuie să păşească cu un cadru de aluminiu superuşor pe cimentul alb. Băbuţa mă priveşte din spatele lentilelor ei fund-de-sticlă, groase de o palmă, cu nişte ochi răi şi îşi deschide gura care este o grotă din care lipsesc stalactitele şi stalagmitele, şi şuieră spre mine cuvinte de ocară care cad pe urechile mele surde şi mă scuipă pe tricoul meu gri cu mâneci verzi, o flegmă bătrânească, plină de amărăciunile asfinţitului vieţii, dar eu nu o bag în seamă, murmur ceva de genu’ „Dă-te dracu’ din calea mea, stafidă ambulantă !” şi mă împleticesc mai departe spre Gatsby.

Gatsby e un tip cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine, deci pe la vreo 20 de ani, care a început cu marijuana prost coaptă, a trecut prin tetrametiletiltriptamină, dextromethorphan, LSD şi am auzit că a băgat şi Promazine. Ăsta din urmă se foloseşte pe cai. Gatsby e mereu cu capul între ciocan şi nicovală din cauza drogurilor, şi îi place să experimenteze, dar o face cu cap, dacă se poate spune că cineva poate lua „cu cap” tranchilizante pentru rinoceri africani. Nu îl cheamă Gastby – asta e o poreclă, dar niciodată nu am auzit pe nimeni spunându-i altfel, așa că repet și eu greșelile celor dinaintea mea, fără să știu de ce. Ajung la uşa lui, şi bat cu energie – Red Bull-urile alea de aseară sunt încă în sistemul meu –, dar sunetele care se aud sunt cele de sticlă spartă, de parcă aş fi aruncat un bolovan prin fereastra lui în loc să bat cu degetele în uşa de la intrare, şi în final apare la uşă Diana, care e prietena superslabă a lui Gatsby, arată foarte Uma Thurman pe vremea când juca în „The Avengers”, şi poartă doar o pereche subţire de boxeri albi cu buline roşii, pe sub care i se vede părul pubian întunecat ca o oază de plăcere, şi un tricou până sub ţâţe, şi mă gândesc, uau, ţâţele alea, băga-mi-aş pula, ce i le-aş suge ! apoi îmi dau seama că mă holbez la ea şi un fir subţire de salivă îmi atârnă din gură, dar sunt sigur că tipa nu o să îi spună nimica lui Gatsby.

Nu au mai făcut sex de luni de zile, fiindcă lui nu i se mai scoală nici dacă bagă o găleată de Viagra cu vodkă şi tequila. E din cauza drogurilor. Îmi spun că poate am o şansă să intru în vaginul ei, dar acum am alte treburi mai importante, aşa că atunci când îmi face semn să intru, şi îmi întoarce spatele arătându-mi bucile alea rotunde, fac un pas peste prag, dar mă dau înapoi fiindcă era cât pe ce să calc pe o mâţă gri care mă priveşte o clipă curioasă, apoi îmi arată dinţii şi dispare, iar eu nu pot scăpa de o senzaţie de presque-vú.

Gatsby stă tolănit pe un fotoliu în semiîntunericul din bucătăria lui mizerabilă şi îi strigă Dianei să îi mai aducă o fiolă de protoxid de azot şi un pic de CBD, iar ea, care e atât de Uma, strigă ceva din baie, dar el nu o ascultă şi ţipă la ea că e o curvă împuţită care nu face diferenţa dintre zi şi noapte, îmi spune să mă aşez pe un scaun lângă el şi îmi oferă o linie de cocaină lungă de 25 de centimetri şi atât de groasă încât nu aş putea să o inspir nici cu gura larg deschisă, dar eu refuz politicos şi îl întreb dacă are ceva mescalină îmbunătăţită chimic, el se holbează la mine de parcă aş avea o pulă în loc de limbă şi îmi face cu ochiul să îl urmez în camera lui, unde îşi ţine sculele şi marfa, deschide uşa şi o pisică gri sare afară, ne priveşte curioasă apoi fuge în living, Gatsby înjură şi apoi îmi arată o masă plină cu pacheţele şi cutii transparente, mie îmi cade falca iar el nu se poate opri din râs.

Ne apropiem de masa lui şi el îşi caută singur protoxidul acela de azot pe care i-l ceruse Dianei, în timp ce eu mă holbez la panoplia de CHESTII pe care le are acolo, şi toate sunt atât de BUNE încât SCULA mi se întăreşte. Are procaină, dibucaină, methoxiflurant, morfină, ketamină H3, nalbufină, bufotenină, LSDx2, STP, două duzini de amil, eter neprelucrat, pentru fraierii necunoscători, şi perla colecţiei este bromodimetoxifenilmetiletanamina, cu o potenţă incredibilă în spectrul halucinogen şi ale cărei efecte durează până la 10 futute de ore. Nu că ar avea nevoie de ele, dar, vorba aia a lui Hunter S. Thompson, odată ce le ai, tendința este să împingi treaba cât de tare poți. Dar eu (din păcate) nu sunt Gatsby, şi acasă lumea mă aşteaptă să mă întorc cu mescalină, câteva grame de cocaină, un pachet de Văduva albă şi nişte pastile foarte frumoase, de culoare azurie, pe nume Halcion.

Gatsby îmi pregăteşte pachetul cu cumpărături, şi îmi spune cât face totul şi că nu mai am cont la el, că furnizorii s-au cam futut de cap şi buzunarele sunt strânse, adică mai strânse decât de obicei şi vrea bani gheaţă, în momentul ăla, ca dacă nu îmi sparge capul, eu zic „Okei, maestre, relaxează-te, acuma te plătesc !” şi bag mâna în buzunarul blugilor, sperând să găsesc acolo portofelul că altfel ăsta e în stare să mă fută şi să mă omoare (nu neapărat în ordinea asta) fiindcă nu e pe treaba lui atunci când e pe prafuri, şi scot mâna transpirată din buzunar, şi de acolo cade o pisică gri, care ne priveşte mirată, apoi văd că ţin în mână un teanc de bancnote mototolite pe care i-l întind lui Gatsby şi iau din mâna lui pachetul şi o întind spre casă, iar în urma mea el nu se poate opri din râs.

Afară sunt 999 de grade şi îmi simt buzele arse de soare, aş mânca zahăr cu lingura direct din borcan şi văd că începe o ploaie măruntă la câţiva metri în stânga mea, aşa că grăbesc pasul şi văd că în urma mea aleargă o pisică gri, iar în urma ei aleargă altă pisică gri, iar în urma lor aleargă un milion de pisici gri, cu ochii verzi ca în melodia aia a lui Bowie, şi pisicile nu clipesc deloc, ceea ce e foarte răscolitor, aşa că mă pomenesc alergând. Şi alerg, şi alerg, şi alerg până când venele îmi pompează acid. Apoi mai alerg un pic.

Ajung acasă, trântesc uşa în urma mea şi mă duc direct în bucătărie, am uitat deja de pisicile gri şi de ploaie, iar toată lumea pare să se fi trezit brusc la viaţă fiindcă mişună în jurul meu, cu acele şi cu seringile şi cu foiţele şi cu garourile lor futute, să îşi ia doza, să lingă filonul, să mă pupe în cur, încep să mișune prin casă și aud cuvinte din toate părțile, rulează jointu’, prepară o doză, scoate pâinea că merge cu mescalina, iar eu îmi înfig acul rece în venă şi dinţii aproape că îmi plesnesc de anxietate, zăbala îmi scapă printre buzele arse şi transpiraţia se evaporă de pe mine când un val de căldură plăcută mă cuprinde şi ceilalţi se gândesc să facă dragoste, sex se vede în privirile lor moarte, prietena mea, care poate fi foarte Marilyn dacă am băgat destul praf în mine, apasă pe un buton şi undeva după perdea începe să cânte „Desolation Row”, deci ştiu că pentru următoarele 11 minute şi 21 de secunde voi fi în iadul celor ultraromantici, o iau de după gât şi vreau să merg cu ea în baie să îi ling interiorul coapselor arcuite şi să îi gâdil buricul pe dinăuntru, ceea ce şi facem, iar când am terminat ies pe coridor şi fac exact UN PAS până în livingul nostru unde, în loc de băieţi şi fete care îşi ling orificiile şi de fum şi muzică proastă, văd o mulţime de pisici gri care mă privesc curioase şi apoi eu fac un pas spre mine.

bla

bla.
bla.

Brusc

Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească.

            Stăteam cu spatele lipit de un perete, şi din umărul stâng îmi curgea sânge.

            Nu vedeam cu ochiul drept.

            Braţul stâng îmi pulsa de durere. Era rupt. Asta este o poveste adevărată.

            Şi atunci, tolănit cu stăteam acolo, pe podeaua rece, pe jumătate sedat de durere, s-a deschis o uşă, şi au intrat doi bărbaţi.

            Unul dintre ei purta un costum negru, cu cămaşă albă şi o cravată roşie cu dunguliţe albe.

            Acesta era tipul de care vorbeam.

            Gândul că urma să lovească pe cineva îi lăsa gura apă.

            Celălalt bărbat era un tip gras şi înalt. A murmurat ceva, arătând spre mine cu bărbia.

            Tipul celălalt a aprobat din cap.

            Uşa s-a închis, şi apoi o lumină caldă, plăcută s-a împrăştiat prin cameră.

            Tipul s-a aplecat spre mine şi mi-a examinat ochiul drept. Îi simţeam pe obraz degetele subţiri, osoase, dar cumva … atente, pline de afecţiune. Se purta cu mănuși, deși nu avea mănuși pe mâini.

            A oftat, şi mi-a spus cu o voce pătrunzătoare:

            – Îmi pare rău, dar ochiul ăsta e pierdut.

            Nu am răspuns. Aveam gura încleiată de frică.

            Apoi el s-a îndreptat de spate şi şi-a dat jos sacoul, l-a aranjat pe marginea unui scaun care stătea lângă peretele alăturat.

            Am închis şi celălalt ochi, şi am răsuflat uşurat.

            În clipa următoare, am simţit o durere ascuţită care părea să vină de peste tot.

            Tocmai încasasem primul dintr-un lung şir de pumni.

            Un pumn care mi-a zdrobit nasul. Lacrimile îmi tulburau vederea, dar mi-am venit în simţiri instantaneu.

            Apoi i-am auzit iarăşi vocea:

            – Sunt curios cum ai dat-o în bară atât de rău. Am auzit că ești un tip deștept. Am auzit ce ai făcut. Sunt … impresionat.

            Un alt pumn, parcă de piatră, mi-a măturat capul într-o parte. Apoi altul. Şi altul.

            Nu mi-am dat seama când am vomitat o gură consistentă de sânge pe pieptul puloverului pe care îl purtam. Bine măcar că era de culoare roşie. Puloverul, vreau să spun.

            – Aproape ai ajuns acolo unde ai vrut, meditează el, și simt admirație din glasul lui.

            – În mă-sa ! am înjurat eu, frustrat.

            M-a privit, și a ținut să menționeze:

            – Omule, nu e nimic personal. Sunt doar afaceri.

            Am dat din cap, că da, știam și înțelegeam.

            – Unde suntem ? am întrebat.

            El m-a privit cu empatie, şi m-a întrebat la rândul lui:

            – Contează ?

Apoi a răspuns tot el:

– Nu contează. Oricum, nu pentru tine.

            Am bolborosit ceva, ca şi cum vroiam să izbucnesc în plâns, dar nu puteam, şi el mi-a spus, în timp ce îşi lărgea nodul de la cravată:

            – Ştii, eu sunt de modă veche.

            Și-a desfăcut nasturii de la mâneca stângă a cămăşii.

            – Nu cred în tortura psihologică. Prostii de genul picătura chinezească, lumina în ochi, nopţi nedormite ...

            Și-a desfăcut şi nasturii de la mâneca dreaptă.

            – Eu cred într-un singur lucru. Şi anume că durerea e cel mai mare aliat al nostru. Al meu, şi al tău. Durerea te măsoară. Durerea îţi spune ce fel de om esti. Câtă poţi suporta, pe pielea ta ... şi cât poţi suporta să îl vezi pe altul că suportă.

            Am scuipat niște sânge pe piept, și l-am întrebat:

            -- Durerea e mai presus de credință ?

            A ridicat sprâncenele:

            -- Nu te-aș fi luat drept un om credincios. Dar, acum că spui asta, mă duce cu gândul la un banc.

            A rămas așa, cu privirea pierdută câteva clipe, apoi s-a întors spre mine:

            -- Vrei să-l auzi ?

            -- De ce nu ?

            -- OK, fii atent aici, a spus el și şi-a tras un scaun.

S-a aşezat chiar în faţa mea. Eu mi-am ridicat braţul drept şi mi-am pipăit buza superioară. Era ruptă.

-- Cică un preot și un rabin se duc la un meci de box. Se așează ei pe scaune, și meciul începe. Înainte de lupăt, unul dintre boxeri se lasă într-un genunchi și își face semnul crucii. Rabinul observă asta, și îi trage un cot preotului.

Tipul a rânjit.

-- Îl întreabă pe preot: ”Ce înseamnă gestul acela ?” Preotul se gândește câteva clipe, apoi spune: ”Dacă omul nu știe să lupte, absolut nimic.”

S-a lăsat tăcerea. Eu am pufnit în râs, și el a zâmbit. Era adevăr în cuvintele lui. Nu pot să neg asta.

            El şi-a aprins o ţigară. I-am cerut şi eu una.

            M-a privit mirat, apoi a zâmbit şi mi-a întins pachetul din care una se ițea afară. După care mi-a întins şi un chibrit aprins.

            – Tu ... tu eşti o figură ! a spus el, chicotind.

            Simţeam în gură gustul nicotinei amestecat cu gustul sângelui.

            Îşi ţinea braţele încrucişate peste spătarul scaunului.

– Să nu crezi că vei rezista. Nu vei rezista. O să te rup în două, ca pe o crenguţă ... dar încet.

– Poate, am oftat eu, de parcă eram prieteni de când lumea.

– E o chestiune de „când”, nu de „dacă”, să ştii, a continuat el. – Iar eu sunt un om cu timp. Am vreme. Am vreme să îţi macin fiecare oscior din trup, şi apoi să fac o pâine din făina oaselor tale, să ştii. Acum fumăm ţigările ... în linişte ... şi apoi ... e vremea să îţi arăt cât sunt de răbdător, a spus el.

Aşa că am fumat ţigările. Eu, pe jos, tremurând de spasme şi răsuflând încet, de parcă respiraţia mea îl supăra pe călăul de pe scaun, iar el calm ca o bombă.

Am menționat că asta e o poveste adevărată ?

Poate că tocmai acest calm era supărător. Măcar dacă ar ar fi strigat la mine. Dacă m-ar fi înjurat. Dacă m-ar fi ocărât. Dacă ar fi dat cu piciorul în mine așa cum dai cu piciorul într-un câine ca să-l gonești. Nu prea tare, dar nici prea blând. Să simt că urma ceva rău. Dar el se purta ca şi cum am fi fost prieteni de o viaţă, iar acuma îmi spunea că era vremea să îmi stingă luminile.

– Știi de ce ți se întâmplă asta ?

– Ce anume ? am bolborosit eu cu falca pe jumătate ruptă.

– Asta, a arătat el cu bărbia spre mine. – Înțelegi ?

Își ținea picioarele încrucișate, și se sprijinea într-un cot de genunchi. A scuturat scrumul pe betonul de sub noi.

– Da.

– Spune-mi și mie, mi-a cerut.

L-am privit, și am făcut o glumă:

– Pentru că eu sunt cel slab, iar tu ești tirania oamenilor răi, nu ?

A stat câteva clipe, s-a încruntat ca și cum căuta prin amintiri cuvintele mele, și apoi figura i s-a înseninat, și a început să râdă:

– Da, exact.

El a terminat țigara înaintea mea.

            – Termină de fumat, nu te grăbi, mi-a spus el înţelegător. – Nici eu nu mă grăbesc.

            Am mai tras un fum prelung, şi l-am ţinut în piept, sperând, în mod prostesc că mă va ucide înainte să mai fiu lovit o dată de pumnii aceia de plumb. Apoi am suflat fumul afară, prelung și am stins ţigara în balta de sânge de lângă mine.

            Tipul şi-a suflecat mânecile de la cămaşă, şi apoi şi-a pus mâinile în şolduri. M-a privit, şi a întrebat:

            – Eşti gata ?

            Eu, deja înfrânt, am încuviinţat.

            – Știi, îmi place de tine, a spus el, și era adevăr în vorbele lui. – Ai ceva ce nu prea văd în ultima vreme …

            I-am privit ochii, și am înțeles ce îmi spunea.

            Erau doar afaceri. Nimic personal.

            Am cunoscut odată un tip căruia îi plăcea să lovească. Iar el s-a aplecat asupra mea.

            Şi m-a lovit.

Şi m-a lovit.

M-a lovit până când mi-a spart toţi dinţii, şi i-am înghiţit pe toţi.

M-a lovit până când cioturile dinţilor mi-au sfâşiat gingiile.

M-a lovit până când cioturile dinţilor i-au sfâşiat şi lui falangele.

Şi apoi m-a mai lovit un pic.

M-a lovit până când nu am mai avut o figură în care să mă lovească.

Şi apoi am murit.

Fără scandal, fără plânsete, fără scâncete.

Pur şi simplu, m-a lovit atât de tare încât viaţa a sărit din trupul meu, şi s-a prăvălit pe podea, în celălalt colț al camerei din subsolul clădirii în care ne aflam.

...

Și acum te întrebi: dacă e o poveste adevărată, atunci … cine a scris asta ?

Şi acum probabil că vă întrebaţi: „Dacă tipu’ a murit imediat după bătaia asta, când a mai avut timp să scrie despre ea ?”

Iar răspunsul este că ... nu am avut timp să scriu despre ea.

Doar că am avut norocul ca cineva să îşi imagineze situaţia, şi să o descrie aşa cum s-a petrecut ea în realitate.

Şi pentru că mi-a spus povestea, îi mulţumesc.