Laptele Negru al Mamei

Postare epică, Vol. 3

2012-02-13T22:00:00.001+02:00

Olga H.: Ura „True Blood”. Era singura tipă pecare o ştiam căreia nu îi plăcea serialul ăla. Odată era la mine şi ne uitam laun episod. Eram mai multe. Urma o scenă de sex între Tara şi un vampir, şi Taraclipea de parcă o regula un zeu. Şi atunci o auzim pe Clara: „Ce dracu’clipeşte aşa pizda aia ? Tot o pulă e şi aia, nu e magică ! Doar o pulă demort, care spre deosebire de el, se mai scoală din când în când !”. Amîntrebat-o ce e cu ea. Zice: „Mă enervează prostiile astea cu vampiri. Măenervează faptul că, mai nou, de fiecare dată când o femeie pune mâna pe omaşină de scris, cacă un roman cretin cu vampiri şi vârcolaci ! Atât defrustrate suntem încât ne irosim talentul pe prostii din astea ?”. Amîntrebat-o – în glumă – dacă crede că se poate descurca mai bine. „Poţi fisigură de asta !”. Apoi s-a ridicat şi a plecat, fără vreun cuvânt.

Helen Munro: Când m-am dus în camera ei a doua zi, amrămas trăznită. Un perete din camera ei era complet scris. Scria cu creionul peperete. Rânduri dintr-un capăt în altul.

Joan Myrtle: A scris 5 zile încontinuu, şi a umplutpereţii camerei ei în totalitate. Apoi a dormit vreo 36 de ore fărăîntrerupere. Cineva a chemat un ziar local să facă fotografii. Până lasfârşitul săptămânii îi băteau la uşă cinci edituri care vroiau să publice„romanul de pe perete”. Ăsta era titlul provizoriu, până când Clara s-a gânditla altul. A fost best-sellerul anului.

Ana Gorik (publicist): Nu am văzut aşa ceva înviaţa mea. Patru pereţi, plini, din colţ în colţ cu cuvinte scrise de mână.Când am cumpărat drepturile de publicare, nu am ştiut cum să luam cuvintele depe pereţi. Am încercat să fotografiem textul, dar nu se putea, fiindcă rândurileerau lungi cât un perete. Aşa că am adus nişte scribi, să copieze textul. Patruoameni au copiat patru zile în şir, fără oprire. Apoi le-am pus cap la cap. 700de pagini. Şi ce poveste !

Ornella May: Stupefiant roman !

Karl Konrad Bux:: Nu am citit aşa ceva în viaţa mea. Şiam citit mii de cărţi.

J.J.: Cred că atunci a început să se îngroaşegluma ... odată cu romanul acela. Sincer, nu o am la suflet pe fata asta, darcartea e ... incredibilă.

Daffy: Extraordinar ! Nu l-aţi citit ? Nu cred.Păi .. e vorba despre ... Sigur nu l-aţi citit ? Ce naiba, e cea mai citităcarte din lume, la ora actuală. S-a vândut în mai multe exemplare decât Biblia,ce dacu’ ! Cea mai bună carte scrisă de o femeie ! Ăsta e citat direct dinKriterion ! La 21 de ani. Pf ...

Ana Gorik: Tipa ştia să îşi facă publicitate. Scrieo carte de genul ăsta, o ficţiune transgresională de cel mai dur fel, zguduielumea cu un tur de forţă în domeniul literar pe care nu l-am mai văzut de la... Ellis încoace, cred, şi apoi ... dispare. Vânzările s-au triplat într-osăptămână. Cunosc scriitori respectaţi care nu au vândut într-o viaţă câtecarţi a vândut Clara Munro în două săptămâni de la dispariţia ei.

Ethel Dandridge: S-au îmbogăţit soţii Munro, după carteafetei. Milioane de dolari. Uite-aşa. Milioane.

Lenny Lanţuri: Stăteam cu toţii la marginea oraşului.Băutură, muzica dată tare, un foc făcut în mijlocul nostru. Clara privea înîntuneric. Şi la un moment dat, se ridică şi arată cu degetul la fosta fabricăde cauciuc. Lângă fabrică era un bloc înalt de zece etaje, în care stătuserămuncitorii. Acum e gol. Geamuri sparte, uşi lipsă. Nimeni nu a locuit acolo devreo 5 ani. Şi ne întoarcem toţi şi ce vedem. La etajul al optulea, o lumină.Era sinistru, vă jur. Soarele era de mult căzut sub orizont. Clara a tras oduşcă de tequila, apoi s-a ridicat şi a luat-o într-acolo. Daffy s-a luat dupăea. Au revenit cam după vreo 20 de minute. Clara avea o tăietură pe obrazulstâng, de la tâmplă până la colţul gurii. Zicea că dăduse peste Omul de Sticlă.Nu i-am mai dat să bea în seara aceea.

Daffy: Am urcat după ea în seara aceea, până laetajul opt. Era beznă pe casa scărilor, în ruina aia împuţită. Eram ameţit răude tot de la alcool ... mi-era frică să nu cadă ea pe scări, să îşi rupă ceva ...vă daţi seama. Era fragilă ca un pahar de cristal, dar mai beată ca un batalionde mecanici, şi cu starea ei, se pune să escaladeze scările, pe întuneric.Dumnezeule, mai bine te arunci de la etajul al zecelea în gol. Ai avea şansemai mari să scapi cu viaţă.

Seth Drumgoole: Le-am dus în seara aia acasă, pe Claraşi pe Joan. Clara povestea, pe bancheta din spate, cu Joan, ce se întâmplase laetajul opt. Am ascultat. Zicea că ajunsese la etajul opt, şi în capătulcoridorului se vedea o lumină, dinăuntrul apartamentului. A înaintat, şi aîmpins uşa. A văzut ceva, trecând dintr-o cameră în alta, şi a făcut câţivapaşi după ... chestia aia. Daffy zicea să atunci când a ajuns acolo, toateluminile erau stinse. Se împiedicase de Clara, care era pe jos. A luat-o şi acoborât cu ea. Clara nu mai ştia nimic în plus.

H. H. Leigh: Am făcut analizele copilei. Ţineam sângede-al Clarei la laborator, în caz de accidente, care erau destul de frecvente.Am făcut expertiza. A ieşit pozitivă. Fetiţa era a Clarei. Clara era declaratămoartă de aproape un an, iar fetiţa nu avea mai mult de două luni.

Helen Munro: Teribil roman. Nu îmi vine să cred căfiica mea era capabilă de aşa ceva. Pentru Dumnezeu, sperma era un personajdistinct în romanul ăla. (oftează) O să vi se pară că sun ca un disc zgâriat,dar copii din ziua de azi nu se gândesc decât la sex. Nu îmi vine să cred căfiica mea a scris romanul ăla. Nu ştiu ce să spun ... Şi fetiţa ... uitaţi cescrie (îşi pune ochelarii pe ochi): „Fetiţa se plimba fără direcţie prin parc.Se însera treptat. Picioarele ei subţiri, înfăşurate în ciorapii albi, traşipână deasupra genunchilor, dispăreau pe sub fustiţa voalată, şi ar fi băgat înboală pe orice bunic ieşit la plimbare cu câinele.” Parcă un pedofil ar fiscris cartea asta. Apoi: „Fetiţa purta la gât Perlele Plăcerii ale maică-sii.Desigur, nu ştia la ce foloseau, dar le găsise în sertarul noptierei. Un şiragde cinci bile de metal, puse pe o sforicică laminată, ca să alunece mai bine.Se mirase că nu le văzuse niciodată la gâtul mamei ei. Îi plăcură instantaneu,şi, cu mintea ei de copilă de zece ani, hotărîse că nu le putea lăsa să zacă însertarul acela, lângă tubul de lubrifiant şi obiectul ciudat care semăna cu ocutie protectoare a unei periuţe de dinţi.” (oftează, şi închide cartea) Amacceptat banii din vânzări doar pentru fetiţă. Eu nu mă ating de ei. Asta ar fica şi cum aş accepta bani de pe urma filmelor porno făcute de fiica mea. Şititlul, „Mne eto nado kak zuby v zadnitse”, cei de la editură spuneau că e înrusă. Au tradus cam aşa: „Am nevoie de asta la fel de mult cum am nevoie dedinţi în gaura curului”. Mi s-a făcut greaţă. Şi de unde dracu’ ştia Clara rusă?

Ana Gorik: Cartea trebuie citită de la final laînceput.

Fragment din „Mneeto nado kak zuby v zadnitse”:

Căcivie am fost, iar acum sunt moartă. Am dansat în castele goale, pe întuneric. Ampictat pe partea întunecată a lunii. Am privit soarele în ochi. Au apăsat pemine grijile lumii şi povara apelor adunate din lacrimile ei. Am ascultatîngerii râzând. Am rostit ce nu se putea rosti. Mi-am dezlipit tatuajele de pepiele cu privirea. Mi-am scrijelit testamentul pe spinarea diavolului, şi l-amascultat cum gemea de plăcere. Ochii îmi sunt închişi, şi acum locuiesc înpartea întunecată a omului.

Daffy: Pasajul meu preferat din carte e chiarla început. Ascultă aici: „Gemea cu capul în pernă. Gemea cu capul în pernă, şicu mâinile înfipte în cearşaful care se uda văzând cu ochii. Gemea cu capul înperna care se uda şi ea văzând cu ochii. Genunchii începeau să îi amorţească.Îşi aduse aminte de vorbele maică-sii: <> Gemea cu capul în pernă, iar soţul ei îi mângâia spatele, întimp ce îşi împingea pelvisul în fesele ei. Era acoperită de transpiraţia carenu apărea decât în rare ocazii. Îşi ridică fruntea din pernă şi îşi trecu omână prin păr, dându-l pe spate. Ah, ce bine se simţea. Durere plăcută, la eaîn vintre. Păcat de ce avea să urmeze. Soţul ei avea să o ducă la orgasm, apoio să ejaculeze în măruntaiele ei, şi apoi o să o bată până ce ea nu va mai ştiicare e stânga şi care e dreapta. Ah, ce bine se simţea. Nu mai era mult acum.Doar câteva mişcări în plus. Simţea cum o cuprinde vidul acela de dinainteaorgasmului. Electricitatea aceea care venea de nicăieri. Începu să geamă, totmai tare. Păcat de ce avea să urmeze. Apoi îşi întoarse capul spre soţul ei şispuse: <>. Şi atunci, chiar în momentulacela, îşi dădu seama că făcuse o greşeală.” (râde) Trebuie să recunoşti căştie să construiască un punct culminant. (râde iarăşi) Asta îmi aduce aminte deo vorbă de-a ei: „Fie ca să ai parte de un minut în Rai, înainte ca diavolul săafle că ai murit !” (râde).

Olga H.: Zice: „Hai să intrăm în magazinul ăstade pompe funebre.” Şi intră. O iau după ea şi o întreb: „Ce dracu’ vrei să faciaici ? De ce vrei să îţi cumperi un coşciug ?”. La care ea: „Plănuiesc să morîn curând !”.

Helen Munro: Omul de Sticlă era un prieten imaginaral Clarei. Îl „ştiam” de când Clara era mică. Mai aducea vorba despre el, dincând în când. Spunea că o vizita, mai ales seara, după ce o puneam în pat, sădoarmă. (râde) Zicea că o ţinea trează toată noapte şi îi citea tot felul decărţi.

Daffy: Mi-aş da încă un deget ca să ştiu peunde e Clara acum … Dar nu orice deget. Să nu fie unul mare sau unul arătător.În afară de astea, oricare.

Enyo Fleisch: Vă citez dintr-o conversaţie pe care ampurtat-o cu ea pe vremea când îmi era pacientă. În mod normal obligaţia deconfidenţialitate psiholog-pacient nu mi-ar permite să fac asta, dar având învedere că pacienta nu mai există … în sfârşit … Am hipnotizat-o şi a început săîmi vorbesacă în limba rusă. Zicea aşa (îşi potriveşte ochelarii pe nas): „Poporulmeu, soldaţii mei, fraţii mei .. să nu faceţi greşeala să credeţi că acest eşecne-a oprit. Dimpotrivă, acum e vremea să renaştem, pe neaşteptate, din cenuşă,ca Phoenixul, suntem nemuritori şi invincibili ! Ne-au subestimat, şi asta leva aduce pieirea ! Trebuie să învingem, şi vom învinge ! Tovarăşi, vă rog,credeţi-mă că voi face absolut orice pentru victoria noastră ! Voi vărsasângele fiecăruia dintre voi pentru ea, dacă trebuie !” (tuşeşte, îşi dregevocea). Deja devenise agitată, dar am întrebat-o – vorbesc puţină rusă(rânjeşte) – „Şi apoi ce vei face ?” Şi ea mi-a răspuns: „Apoi îl voi vărsa şipe al meu !”.

Helen Munro: La început, când am primit vestea, cândse zicea că a murit, că i-ai găsit trupul … primul lucru pe care l-am gândit afost „Doamne, în sfârşit sa întâmplat !”. Nu mă înţelegeţi greşit, mi-am iubitfiica foarte mult. Şi acum o iubesc. Dar, pe de altă parte, mă gândeam căsuferinţele ei au luat sfârşit. Al doilea gând a fost: „Cum a murit ? Cum s-aîntâmplat ? A căzut de la etaj ? A fost lovită de o maşină ? S-a împiedicat pestradă ? Care din situaţiile astea i-a fărâmiţat oasele fragile ?”.

H. H. Leigh: S-a întâmplat în final. Ce mai era despus ? Sticla incasabilă avea multe crăpături dar se ţinea întreagă. Şi acedat. Mai devreme sau mai târziu trebuia să cedeze. Primul ciob a căzut. Eranormal ca restul să-l urmeze.

Joan Myrtle: Am făcut o înmormântare cu tot tacâmul.Chiar şi un sicriu i-am cumpărat, noi prietenii ei, deşi nu era un trup debăgat în el. Toţi au pus câte ceva în sicriu. Majoritatea au pus ghipsuri vechipe care ea le dăduse lor, pline de inscripţii, desene, versuri de cântece şipartide de X şi O. Cineva a pus o pereche de tenişi Converse, noi-nouţi. Daffya aruncat o cutie de prezervative. Porcul ! (râde) La un moment dat cineva aîntrebat pe şoptite dacă Ewan fusese anunţat. Atunci s-a făcut linişte. Am datnişte telefoane, dar nu am putut lua legătura cu el. Nimeni nu se gândise să îlanunţe, dar, în acelaşi timp nimeni nu se gândise că ar putea lipsi chiar el,dintre toţi oamenii. La dracu’, era mai probabil să lipsească mama Clarei de laînmormântarea ei, decât Ewan. Şi nu a dezamăgit. Nu a lipsit. Când am lăsatsicriul în groapă şi a început să plouă, toţi s-au împrăştiat care pe unde. Elstătea sub un copac şi privea piatra funerară a Clarei. Nu credea că reprezentaceva real. I se părea că era o încercare a noastră de a o uita definitiv peClara, că era doar o scuză să o eliminăm dintre noi, în mod forţat. El ŞTIA căea nu era moartă.

Lenny Lanţuri: Ewan ? (se încruntă) Cine dracu’ e Ewan?

Olga H.: Ewan … hm, v-aş putea spune ceva despreel şi despre Clara, dar nu cred că asta v-ar spune ce era între el şi Clara.

Joan Myrtle: Toată lumea a început să primescălucruri după dispariţia Clarei. Absolut toţi. Chestii mici, şi în principiunefolositoare, dar într-o oarecare măsură, toate aceste cadouri reprezentaudorinţele lor de o viaţă. Maică-sa a primit cadoul cel mai tare: o nepoţică.Mereu îşi dorise o nepoţică, dar se ştia că pentru Clara o sarcină ar fi pututsă se transforme într-o tragedie. Ce am primit eu ? (râde) Nu pot să vă spun.Am promis să păstrez secretul. Clarei i-am promis. Da, ştiu că e moartă …probabil, dar, cunoscând-o pe Clara, asta nu schimbă cu nimic situaţia(zâmbeşte) …

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Postare epică, Vol. 2

2012-02-13T21:55:00.001+02:00

J. J. (jurnalist): Am văzut-o la volanulmaşinii lui Daffy. El era pe locul mortului, şi chiar părea mort. Probabil căera beat. Dar tipa, era vigilentă. Ochii îi scânteiau, ca şi cum tocmai crăpasecapul cuiva. Jur. Era foarte calmă, dar totuşi părea atentă la tot ce seîntâmpla în jurul ei.

Daffy: Am găsit în portbagajul maşinii oplachetă de metal ruginit, pe care scria „Venice Beach – 14 M”. Nu am făcutlegătura cu nisipul din buzunarul din spate al blugilor mei, decât mai târziu.Şi, desigur, cu crima.

Ozzie (bateristul trupei The Gardens): Nu ştiuce dracu’ i-a făcut, dar Daffy nu lăsa pe nimeni, şi când zic asta, chiarvorbesc serios – pe nimeni – să îi conducă maşina. Era o rablă împuţită, unFirebird din ’68, numai găinaţul de pe el îl mai ţinea laolaltă. Dar nu i-ar fidat-o nici la Cristos Gornistul. Şi o văd pe tipa asta, pe Carla sau Clara, cumdracu’ o cheamă, la volan.

Harlan E. (prieten din copilărie): Soarta.Credeţi-mă pe cuvânt. Nimic nu face cât soarta. Poliţaii au căutat cadavrultimp de două luni. Au renunţat în final. Nici nu ştiau dacă tipul era mort.Putea fi în Indochina din câte ştiau ei, mort de beat cu sula în curul vreuneiprostituate de 12 ani. Au renunţat, şi nu fără să răsufle uşuraţi. Apoi, într-ozi de la sfârşitul lui septembrie, ultima zi cu soare din anul ăla, un copils-a dus pe plajă, deşi părinţii au spus mai târziu, când poliţia i-achestionat, că nu îi dăduseră voie să meargă pe plajă. Şi s-a pus să îşiconstruiască o cetate. De nicăieri i s-a năzărit pruncului ăstuia să îşiconstruiască un fort medieval, cu turnuri şi cu şanţ de apărare împrejur. Şipeste ce dă ? Peste tipul ăla. Omorât şi îngropat în nisip la începutul verii.Vă spun, nimic nu face cât soarta.

Paul Kindred: Da, cum să nu îmi amintesc de crimă ? Înoraşul ăsta, singurul lucru care mai pulsează e Clara. În rest, nimic ieşit dincomun. Şi, ca de obicei, am avut iarăşi aceeaşi impresie că era implicată.Desigur, investigaţia numai ce începuse.

Olga H.: Au stabilit după autopsie că era vorbade un tip pe care îl cunoşteam vag, Fred Hamm. Era un pic mai în vârstă decâtnoi. Poliţia îl căuta de la începutul verii. Dispăruse, mi se pare, chiar înseara în care avusesem balul de absolvire.

H. H. Leigh: Am participat la autopsie, în calitatede medic primar al spitalului din oraş. Au trimis pe cineva de afară să seocupe de toată treaba. A fost neplăcut. Trupul stătuse în nisip aproape 3 luni.Era în stare avansată de descompunere. Abia au desprins ceva de la el. Murisede la o lovitură cu un obiect dur, primită în partea stângă a capului, chiardeasupra arcadei. Şi pe obrazul drept fusese ars cu ceva, probabil o ţigară,sau un fier înroşit. Nu ştiau sigur. Îi lipseau două degete de la mâna stângă.Mijlociul şi arătătorul. Fuseseră tăiate cu o foarfecă de tuns via.

Helen Munro: Când a bătut poliţia la uşa, întrebândde Clara, era să cad de pe picioare. Ziceau că au găsit nişte fire de părde-ale Clarei, pe lângă cadavru. Insinuau că ea ar fi avut vreo legătură. Nuîmi venea să cred.

Paul Kindred: Deocamdată, tot ce aveam erau nişte firede păr de-ale Clarei Munro. Erau şi nişte bucăţi de carne pe sub unghiilemortului, dar nu au putut fi folosite. Aşa că, normal, fiind singura pistă, amînceput să investigăm. Desigur, era destul de neconvingătoare toată treaba.Legiştii stabiliseră data morţii pe la sfârşitul lui iulie, cam prin databalului absolvirii. Clara avea pe atunci un picior în ghips. În niciun caz nuar fi putut să îl ucidă pe tip şi să îl târască singură pe plajă şi să îlîngroape. Doar dacă fusese ajutată.

Elliot Wuhl (inspector de poliţie): Fred Hamm eracăutat de poliţie de ceva vreme. Se mutase în oraş în urmă cu doi ani, ca săscape de lege. Desigur, nimic nu se putea dovedi cu certitudine, dar planadeasupra lui o oarecare vină. Fusese implicat într-o crimă. Se pare că oricinei-a făcut-o, s-a gândit la răsplată. Alt motiv nu putem distinge.

J. J.: Le-am spus poliţiştilor că fata luiMunro o făcuse. O văzusem în seara crimei, şi părea destul de suspicioasă. Înplus, ce dracu’ căuta la volanul maşinii dacă avea piciorul în ghips ? Dacă măîntrebaţi pe mine, mie mi se pare că se cam prefăcea. Nu ştiu cum reuşea, saude ce, dar mie toată treaba cu oasele ei fragile îmi mirosea dubios.

Ozzie: Am fost chestionaţi toţi, normal. Cine,ce făcuse, cu cine făcuse, şi unde făcuse. Dacă am văzut ceva, dacă am plecatpe undeva după bal, în ce combinaţii, cât am stat, unde ne-am futut ... tot. Mise părea cam multă vâlvă. Se purtau de parcă fusese curăţat vreun mare ştab.Reporterul ăla, J. J., era tare pornit să dea de ucigaş. Era absurd, la unmoment dat. A ajuns să spună că Clara îl omorâse pe tip.

H. H. Leigh: Era absurd. Am spus poliţiei că opersoană în condiţia Clarei nu putea să facă aşa ceva, nici chiar în cea maibună formă fiind. Dar au insistat. Am făcut un control, o expertiză, cu ocomisie adusă special din capitală. Au confirmat cele spuse de mine.

Daffy: Am stat la interogatoriu o zi întreagă.Ziceau să maşina mea fusese folosită la transportarea cadavrului. Găsiseră cevaurme de vopsea pe pantalonii mortului. Într-adevăr, era de la maşina mea – abiaatunci am observat că fusese ciobită – dar nu îmi aminteam nimic. Le-am spus căfusesem beat-cur în seara balului. Dar că îmi aminteam să fi fost cu Clara.Atât le-a trebuit. Acuma îmi pare rău că am vorbit de ea, dar, eram speriat.Oricum, nu am spus nimic de genul „pe ea o vreţi, ea a făcut-o”. În niciun caz.Dar am menţionat că fusesem cu ea. A fost destul.

Paul Kindred: Erau nişte lipsuri. Puştii spuneau cădupă bal, nimeni nu o văzuse pe Clara Munro vreo câteva zile. Părinţii eispuneau că a doua zi după bal plecase în excursie cu Joan Myrtle. Joan habar nuavea de aşa ceva. Daffy zicea că plecaseră împreună de la bal, doar ei doi, darcă nu îşi amintea unde au fost, sau ce au făcut. Medicul ei, dr. Leigh, spuneacă a treia zi după bal Clara s-a prezentat la tratament. Apoi iarăşi a dispărutcâteva zile. La vreo 4 zile după bal s-a întors acasă, şi totul s-a aranjat. Dela ea nu am reuşit să scoatem nimic. Zicea că băuse la bal, şi amestecase cuantibiotice, că nu îşi mai amintea nimic. Părerea mea ? S-au îmbătat toţi învreo pivniţă şi s-au injectat cu tot felul de prostii. Poate chiar au fost înexcursie. Într-o altă „excursie”.

Enyo Fleisch: Nu că plec urechea la toate prostiile pecare le debitează lumea, dar ideea că Clara Munro ar fi putut ucide era ...imposibilă. Avea un comportament distructiv, dar faţă de ea, nu faţă deceilalţi. Cred că venea de la ideea că era o povară pentru părinţi şi prieteni.Şi nu vroia asta. Comportamentul ei aducea a autoflagelare, se pedepsea pe sinefiindcă suferea de OI, de parcă ar fi fost vina ei. Încerca să îşi grăbeascăsfârşitul cu tot comportamentul ei oribil de neglijent cu privire la propriasiguranţă. Cel puţin aşa credeam. Nu aveam curajul să o întreb care era motivuladevărat pentru care făcea ce făcea. Cunosc bine zicala „dacă ţi-e frică derăspunsuri, nu pune întrebări”. Şi eram terifiat de răspunsurile pe care Clarami le-ar fi dat.

Joan Myrtle: Clara era foarte surescitată din cauzaacuzaţiilor care i se aduceau. Dar insista că nu îşi aducea aminte. Băuse,într-adevăr foarte mult, dar asta tot nu justifica faptul că dispăruse timp de4 zile. Dar şi mai speriată era fiindcă nu ştia cum şi cu cine se dezvirginase.

Ethel Dandridge: În final lucrurile s-au potolit. Nu augăsit făptuitorul, şi au închis cazul. Nu era nici primul eşec al poliţieilocale, şi cu siguranţă, nici ultimul. Lucrurile au intrat la normal. Şcoala aînceput din nou, Clara şi-a mai rupt un braţ ...

Daffy: Spunea tot felul de prostii. Nici nu îmivenea să îmi cred urechilor. Părea aşa o tipă cuminte. Oh, mamă, ce m-amînşelat. Începeam să cred că în seara balului pierdusem futaiul vieţii mele,din cauză că eram prea futut în gură ca să mi-l amintesc. „Aruncă-ţi glazura debărbat pe ţâţele mele.” Aşa mi-a spus odată, în timp ce ne-o puneam la mineacasă. Chestii de genul ăsta, de îţi stă mintea în loc. Adică, nu mă înţelegeţigreşit, orice tip vrea să le audă ... de fapt, nu să le audă, dar să ştie căfemeia lui le vrea. Dar nu să ţi le spună ! Dracu’ ! O săptămână am vorbitsingur după faza asta. Era ca şi cum ar fi venit la mine o puştoaică de 11 anişi mi-ar fi zis să i-o pun în cur ! Efectul ar fi fost acelaşi. Drace !

Joan Myrtle: Clara era o tipă destul de proeminentă,dar, nu ştiu cum să vă spun ... făcea prostii, dar nu din alea care implicăbanchete de maşini şi prezervative. Nu ştiu ce să zic. Am auzit şi eu cevapoveşti, dar nu din gura unor oameni pe care să îi crezi. Mai degrabă persoanecare nu o aveau la suflet.

Olga H.: Clara nu prea mergea la biserică. Nu căar fi fost atee sau ceva de genu’ ăsta. Pur şi simplu, nu prea avea chef demers la biserică. Ai ei oricum nu erau cine ştie ce bisericoşi. Având grijă deClara era un mod ideal de a presupune că îşi spuneau rugăciunile în fiecareseară înainte de culcare. (face cu ochiul)

Se opri o clipă.Auzi ghiorăituri ce păreau să vină de la ea din stomac.

– Încă un pic, mairezistă ! îşi spuse ea, şi lovi tastele cu frenezie.

Ethel Dandridge: Aveam impresia că făcea la ea în camerătot felul de ritualuri din acelea demonice. Într-o seară am observat-o pe geamcum îşi aprindea lumânările în cameră. Nu cred în prostiile astea mai multdecât orice om cu scaun la cap, dar copii le iau în serios. A două zi după ceam observat chestia cu lumânările, am văzut-o de dimineaţă ieşind din casă. M-asalutat. Avea la gât un lănţişor de metal, de care atârna, din câte mi-am dt euseama, un os. Cam cât o falangă, nu mai lung. Am rămas mută.

Ornella May: Mi-a venit într-o zi la oră cu un tricoupe care scria ceva „Aseară am jucat poker cu dracu’ ! Lasă-mă în pace,lua-te-ar dracu’ şi pe tine de nenorocit !”. Zicea că nu îşi amintea când îlluase pe ea. Am trimis-o acasă să se schimbe.

Karl Konrad Bux (bibliotecar): Adora să citească. Fişa eide lectură era de cel puţin trei ori mai lungă decât a oricui altcuiva dinoraş. Uitaţi-o. Cartea ei preferată era ... pf, şi acum mi-o amintesc. Un tommare, cât un dicţionar, vechi, pe care numai ea îl cerea. Cred că nimenialtcineva nu ştia de existenţa lui. Prima dată când a luat-o nici măcar eu nuştiam că o avem. Ah, dar cum îi zicea ? Ah da. Efectele degradante ale muncii fizice în viaţaomului secolului al XIX-lea. (ridică dinumeri) Habar nu aveam de aşa ceva. Şi autorul era unul de care nu auzisem întoată experienţa mea. Dar ea tot împrumuta cartea aceea. Cred că a citit-o decel puţin 30 de ori.

Ethel Dandridge: Era o fetiţă foarte ciudată. Uneori,parcă era în contact cu tot ce se afla în jurul ei. Ţin minte că o priveam cumse juca în nisip, când s-a ridicat brusc şi a început să fugă către colţulstrăzii. Mai târziu am aflat că un câine fusese lovit de o maşină, chiarînainte ca ea să ajungă la intersecţie. Alteori, parcă habar nu avea că mai eracineva pe lume, în afară de ea. Într-o după-amiază, a coborât în pivniţă să ianişte cuie – meşterea ceva – şi nici nu l-a observat pe bunicu-său, care(grimasă de jenă) ... se uita la filme porno pe canapeaua din pivniţă. Moşul arămas stană de piatră, fiindcă nu o observase, şi nu apucase să stingătelevizorul, sau să îi reducă sonorul. Aparent, nici Clara nu l-a observat. Cumam spus, foarte ciudată. Nici nu mă miră, la o adică. Crescută în aşa familie.Mă întreb totuşi, ce naiba făcea cu cuiele ?

Enyo Fleisch: Dacă o întrebam de ce nu încearcă să fiemai atentă cu trupul ei, îmi spunea că îi place să sufere. Că din durere învaţăceva. Că simte că trăieşte dacă suferă. Era de părere că cele mai plictisitoarezile din viaţa ei erau cele în care nu suferea. Dumnezeule, parcă îl auzeam peProust ieşind prin gura unei fete de 16 ani. Zicea că o zi fără suferinţă e cao zi de vacanţă. Ca o zi cu soare. Şi că, ce mai reprezintă o zi cu soare, dacăfiecare zi e o zi cu soare ? Şi că nu vroia să fie menajată. Că ştia că viaţaei era scurtă, şi că probabil că nu va apuca să facă destule lucruri ... dar căîncerca. Şi că un picior sau un braţ rupt nu o vor impiedica de la asta. Era onouă faţă a ei. Nu o mai văzusem atât de cinică şi atât de optimistă în acelaşitimp. Aşa că am forţat nota. Şi am observat că putea fi foarte deprimantă, dacăvroia. Apoi, după câteva minute, ajungea la concluzia că era mulţumită cu viaţaei. Doar mulţumită ? am întrebat-o. Da, doar mulţumită. De ce nu fericită ? amîntrebat-o. Fiindcă, spunea ea, de una singură nu pot fi fericită, ci doarmulţumită. Interesant. Nu am auzit aşa ceva de când profesez. Şi în niciun caznu mă aşteptam să o aud de la o fata de 16 ani.

Karl Konrad Bux:: Mereu lăsa câte o şuviţă de păr ca semnde carte. Şi câte o amprentă de sânge pe vreun colţ de pagină. Poţi să îţi daiseama de cărţile pe care le citea după amprentele de sânge pe care le lăsa.Asta era din cauză că îşi muşca buzele încontinuu, în timp ce citea. Amobservat-o şi eu de câteva ori făcând asta. Îmi venea la birou, cu carţile pecare le studia în sala de lectură, şi îi curgea – literamente – sânge din buze.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care e

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Postare epică !

2012-02-08T18:29:00.000+02:00

Eric (logodnicul Clarei): Odată, în timp cefăceam ... ştiţi, dragoste, mi se pare, într-un acces de plăcere (ezită) a datcu mâna în noptieră. Şi-a rupt-o pe loc. Vă daţi seama ? Nu puteam nici săfacem dragoste fără ca ea să fie în pericol.

Joan Myrtle (cea mai bună prietenă a Clarei): Ne ştiamde când eram mici. Am fost lângă ea când şi-a rupt pentru prima dată un picior.Avea 5 ani. În preajma mea şi-a rupt numai picioarele. Braţele şi le rupea înpreajma iubiţilor.

Leclercq (profesor de matematică): Nu îi plăceamatematica. Deloc. Nu o putea pricepe. Integrale, funcţii ... erau limbistrăine pentru ea. Odată, de nervi că nu reuşea să înţeleagă un sistem, a izbitbanca cu piciorul. Atât i-a fost. A trebuit să o duc la spital, să i-l pună înghips. (râde) A scăpat de matematică o lună.

H. H. Leigh (medic): Osteogenesis imperfecta, sau OI,sau Boala Oaselor Fragile, cum i se mai spune, e o afecţiune genetică aoaselor. Persoanele care au OI se nasc cu ţesut conector defect, sau fără capacitateade a-l produce, de obicei din cauza unei deficienţe de colagen Tipul-I. Claraavea tipul I de OI, caz în care colagenul are o calitate normală, dar seproduce în cantităţi insuficiente. Oasele ei se rupeau uşor, avea o uşoarăcurbură a şirei spinării şi ochii uşor ieşiţi în afară. Simptome tipice. Neaşteptam să şi surzească, dar asta nu s-a întâmplat. Poate mai târziu, dacă armai fi apucat ziua.

Helen Munro (mama Clarei): Nu ştiu cum s-ar fi pututîntâmpla. Medicii spuneau că toată problema e genetică. Probabil că nu şiereditară, în cazul ei. Mutaţie individuală, proprie, aşa spuneau. Clara şi-arupt primul membru la 3 zile după ce am născut-o. Medicii spuneau că e demirare că nu şi-a rupt braţul ieşind din mine.

Olga H. (prietenă din copilărie): Clara era ofată tare neastâmpărată. Maică-sa trebuia să fie mereu cu ochii pe ea. Să nuîşi rupă vreun picior sau, mai rău, gâtul. Taică-său era mereu plecat. Aproapecă nici nu era conştient de faptul că fiică-sa avea o boală genetică de oase.Dar tratamentele Clarei erau scumpe, şi banii trebuiau făcuţi de cineva. Iarmaică-sa stătea mereu cu Clara.

Joan Myrtle: Clara lucra cu mine la supermarketul dinoraş. La stivuit marfa pe rafturi. (râde) Ce slujbă de luat când suferi deBoala Oaselor Fragile ! Şi insista ca ea să fie cea care se urcă pe rafturi, şipe scări. Mă omora. Şi îl omora şi pe dl. Hardiggan, şeful nostru. Înainte să oangajeze, a pus-o să semneze ceva hârtii, că firma nu îşi asumă răspunderea încazul unor viitoare (şi inevitabile) fracturi.

Helen Munro: Nu suportam să o văd în scaunul acela curotile, sau cu vreun braţ legat în jurul gâtului. (oftează) Încearcă să îi spuicopilului tău de 4 ani că toată viaţa ei va trebui să stea într-un scaun curotile, scărpinându-se pe sub ghips cu o lingură de lemn, în timp ce alţi copiise joacă afară, în soare. Dar aşa măcar eram împăcată că nu mai făcea prostiipână nu i se vindecau fracturile. Şi apoi, imediat ce fractura i se vindeca, nutreceau câteva săptămâni, şi îşi rupea altceva.

H. H. Leigh: Clara a avut parte de 51 de fracturi.Şi-a rupt femurul stâng de 8 ori, gamba stângă de două ori, piciorul drept de15 ori, braţul stâng de 20 ori, clavicula stângă o dată, arătătorul, mijlociulşi inelarul de la mâna stângă şi trei coaste de pe partea dreaptă. Niciodată nuşi-a rupt braţul drept. (râde) Era chiar interesant. Mi s-a spus odată, când auadus-o cu coastele rupte, că aterizase de pe un scaun pe partea dreaptă acorpului. Braţul nu avea nimic.

Karl Simmons (prieten din copilărie): Dumnezeule, amvăzut-o pe fata aia învelită din cap până în picioare în ghips, din cauzaoaselor rupte. Obişnuiam să facem pariuri între noi. Eu mereu pariam căurmătoarea fractură va fi de picior. Nu am câştigat niciodată. Majoritateafracturilor de picior le avusese înainte ca eu să pun pariurile.

Ethel Dandridge (vecină): Domnul să ne ajute de aşacopii. Şi să îi ajute şi pe soţii Munro. Erau oameni cumsecade ... în mareaparte a timpului. Nu meritau aşa ceva. Un asemenea copil ... şi acum nu mărefer la oasele ei. Clara era pur şi simplu diabolică. Şi era şi deşteaptă.Asta era mai rău.

Ornella May (profesoară): Aveam 30 de ani deactivitate când am fost transferată în oraşul ăsta. În prima zi de şcoală amdat cu ochii de Clara Munro. Ce mai privelişte, daţi-mi voie să vă spun. Eramereu julită la coate, cu vreun braţ în ghips. Deşi niciodată nu am văzut-oscriind cu braţul drept, sunt sigură că era braţul cu care scria. În rarelemomente în care am văzut-o scriind la ore (râde), foarte rare momente, scria custânga. O singură dată am primit o lucrare de-a ei, şi mi se părea că ceva nuera în regulă cu scrisul. Nu l-am recunoscut. Aveam un prieten care lucrapentru poliţie, era grafolog. I-am arătat lucrarea Clarei, şi mi-a spus că înmod sigur, fusese scrisă cu mâna dreaptă. Am întrebat-o pe Clara ce era culucrarea. „Nimic”, mi-a răspuns. De atunci nu am mai primit astfel de lucrări.Cred că şi-a dat seama că ştiam. Că era ambidextră, adică.

Jacob Smith (prieten): Uneori era tare deschisă. Pusăpe şotii. Râdea de mine când alunecam pe jos pe culoarul cu detergenţi.Alunecam din cauză că ea punea săpun lichid pe duşumea. Din acela transparent.Cred că vroia să îmi rup şi eu vreun picior sau o mână. Nu îi port pică. Dacăţi-ai petrecut atâta timp tot rupându-şi picioarele şi mâinile, ca şi ea, la unmoment dat te saturi, presupun, şi ai vrea că şi alţii să o mai păţească. Iardacă asta nu se întâmplă ... te ocupi tu de problemă. (face cu ochiul, apoirâde)

Daffy (prieten): Avea un joc tare idiot, pevremea când eram în clasa a cincea. Mergeam în parc, şi ea se urca pe leagăne,de fapt, pe bara cea mai de sus a leagănului. Şi se atârna cu capul în jos, deea, agăţată numai cu picioarele. Apoi începea să se balanseze. Scotea peri albioricui o cunoştea. Dacă ar fi căzut de acolo, ar fi murit pe loc. Oasele ei nuerau în niciun caz capabile să suporte o asemenea traumă. (râde) Odată ne-aprins maică-sa acolo, şi după ce a dat-o jos de e bară, a vrut să o plesneascăla fund. Palma i s-a oprit la câţiva centimetri de dosul Clarei. (râde) ŞiClara era perfect conştientă de situaţie.

Joan Myrtle: Să vă spun eu ce cred ? Cred că statulprin spitale i-a făcut ceva Clarei. De fiecare dată când o vedeam după ce ieşeadin spital, era mereu nervoasă. Avea o privire de fiară care ştia că nu vatrece mult şi va trebui să se întoarcă înapoi în cuşcă.

Alex Batt (duşman din copilărie): Clara, Clara ...(oftează). Nu mă bucur că a dispărut. Poate că chiar a şi murit. Cine ştie ?Ăştia, în niciun caz. Dar mă bucur că a plecat de prin locurile astea. Era pecât de adorabilă putea fi o fată cu un braţ mereu în ghips. Stăteam departe deea, fiindcă avea capacitatea să mă facă să vreau să o lovesc. Iar eu nu fac aşaceva. Odată m-a lovit cu piciorul, şi tot ea a fost cea care şi-a dislocatglezna. Bine că nu şi-a rupt-o. Atunci să fi văzut urgie pe capul meu.

Enyo Fleisch (psiholog): Clara a fost activă mereu.Poate mai activă decât majoritatea copiilor sănătoşi de vârsta ei. Ceea ce eraextrem de neobişnuit la cei cu OI. De fapt, cu cât avansa în viaţă, cu atâtdevenea parcă mai inconştientă de starea ei. Dacă la vârsta de 10 ani sărea depe leagăn la 3 metri înălţime, la 15 ani juca fotbal cu băieţii. Şi la 19 ani aparticipat prima data la o tăiere de porc. Desigur, şi-a rupt braţul, dar ideeaeste că, cu cât mai mult se rănea, cu atât vroia parcă mai mult să se rănească.Nu pot să îmi închipui ce ar putea conduce pe cineva la un asemeneacomportament distructiv.

Eric: Am cunoscut-o pe Clara pe o plajă.Tocmai se terminase anul universitar, şi toată lumea se îmbulzea la plajă.(zâmbeşte) Clara era în costum de baie şi cu braţul în ghips. Era înfăşuratîntr-o pungă, ca să protejeze ghipsul de umezeală, şi capetele erau ermetizatecu (râde) bandă izolatoare. Normal că atrăgea atenţia oricui. Eu eram singurulde acolo care nu o cunoştea. A intrat în apă, şi după o oră, eram cu ea pepătură, singuri. Nu ştiu ce să zic. În mod ciudat, nu prea îmi amintescmomentul acela. E o ceaţă. Ştiu însă că de atunci nu ne-am mai despăţit. Astaşi cicatricea ei. Avea o cicatrice pe spate. O arsură minusculă, în formă desărut. Arăta ca şi cum două buze ar fi ars-o pe spate. Mi-a spus că se arsesede curând, într-un atelier al unui prieten care era artist. Buzele care oarseseră ajunseseră pe faţa unei sculpturi. I-am sărutat cicatricea. Sepotrivea perfect cu gura mea. (zâmbeşte) Îmi plăcea.

Helen Munro: Taică-său venea seara obosit de la lucruiar ea îi sărea în braţe, şi îl punea să o „facă avion”. Harold pufnea în râsde fiecare dată, şi indiferent cât ar fi fost de obosit, nu o refuza niciodată.Apoi se uita la ceas, şi o certa, de formă – „Domnişoară, uite cât e ceasul ?De ce nu eşti în pat ?”. Atunci Clara începea să ţopăie prin camera de zi, pânăcând Harold o lua iarăşi în braţe şi urca la etaj cu ea. Clara nu punea nicimăcar un picior pe o treaptă. Ţin minte că odată baia de la etaj era scoasă dinfuncţiune, şi Clara a stat în capătul scărilor şi a aşteptat ca unul din noi săo ducă jos. Era prea mică pentru balustradă pe vremea aceea. Noi eram afară, şinu am auzit-o. În final şi-a dat drumul pe ea.

George Exley (coleg de facultate): Obişnuia să ne carepe toţi până la bazinul de înot. În fiecare zi. Uneori se arunca în apăîmbrăcată, şi dârdâia tot drumul spre casă. Îi plăcea să înoate aproape la felde mult cum îi plăcea să îşi rupă oasele. Cred că şi-ar fi dorit foarte mult săîşi fi rupt ceva în timp ce era în apă. Asta nu s-a întâmplat niciodată.

Ornella May: Într-o zi am prins-o pe Clara punândpariu cu nişte colegi, în curtea şcolii. Punea pariu că îşi rupea un picior sauo mână. Ceilalţi nu vroiau să pună pariu contra aşa ceva. Vroiau să pună pariucontra faptului că NU îşi rupe o mână sau un picior. Clara accepta. Mereucâştiga.

Jacob Smith: Ţin minte odată, când eram cam de vreo16 ani, a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să mergem să ne dăm cusania. Avea un picior în ghips. Şi mai era şi incidentul acela cu scările, totîn perioad aceea se întâmplase..

Enyo Fleisch: Ura scările. Prefera să se coboare cufundul pe balustradă, lucru mult mai periculos decât scările. Nu suportascările. Şi le simţea de la distanţă. Ca şi cum le-ar fi putut mirosi. Venea lamine la cabinet şi în loc să urce cele trei trepte care dădeau înăuntru, dupăce asistenta mea deschidea uşa, Clara sărea direct înăuntru, pe covor. Nu credcă a atins vreodată o treaptă cu piciorul. Eu cel puţin nu am văzut-o făcândasta.

Helen Munro: O auzeam spunându-i lui Harold„aruncă-mă direct în pat!”. Mi se făcea piele de găină, când mă gândeam că arputea să îşi rupă gâtul ei firav dacă ar fi căzut cum nu trebuia. Desigur cataică-său avea destulă minte încât să nu o asculte. Dar de fiecare dată când oauzeam, mi se oprea inima în loc. Parcă nu era ea.

H. H. Leigh: O problemă cu cei care suferă de OI estecă sunt foarte prevăzători, şi acest lucru duce uneori la extreme. Cu Claraasta nu era o problemă. De fapt, ea manifesta o tendinţă spre auto-distrugere,total necaracteristică celor cu OI sau, chiar şi oamenilor în general. Eramereu cea care se arunca prima la tot felul de activităţi care implicaulovituri şi accidentări.

Lenny Lanţuri (prieten): Îmi plăcea tipa. Era genială.Ştia foarte multe despre tatuaje şi despre motoare. Uitaţi-vă aici. (îşidezveleşte umărul) Ea mi-a făcut desenul ăsta pe braţ. Ea mi-l făcea mie, întimp ce eu îi desenam pe ghipsul de la picior. Mereu îi desenam ceva pe ghipsurilepe care le avea. Ah, şi asta. (îşi ridică tricoul şi arată spatele). Versurilede la „Fever”. Mie în mod normal nu îmi place Elvis, fiindcă era un poponar,dar pentru ea aş fi făcut orice. Am ajuns să îmi placă şi Elvis. Şi am lăsat-osă îmi tatueze versurile pe spate. (râde) Ce îi mai plăcea să danseze !

H. H. Leigh: Am vrut să îi implantăm tije de oţelinoxidabil în canalele intramedulare ale oaselor lungi. Părinţii ei au acceptatmăsura abia după ce Clara îşi rupsese ambele picioare şi braţul stâng într-ocădere de pe balustradă. Era ceva destul de extrem, dar se cerea a fi făcut.Clara a refuzat. A spus: „Pentru ce îmi trebuie mie aşa ceva ? Nu sunt bolnavă!”. Părinţii au renunţat.

Eric: Când m-am dus pentru prima dată la eaacasă, să îi cunosc pe ai ei, maică-sa a început să plângă. O ţineam pe Clarade mâna dreaptă. Cea stângă o avea încă în ghips. Părinţii ei mi-au spus căexpectanţa de viaţă a celor cu OI era destul de redusă, iar Clara se apropia determenul-limită. Dumnezeule, avea doar 19 ani. Când am rămas singuri, Clara m-aîntrebat dacă părinţii îmi dăduseră de înţeles că ea e pe cale să „expire”. Amrâs, şi i-am spus că nu. Desigur că ea ştia că o minţeam.

Dl. Anderson (profesor de arte plastice): Nimeni nu adesenat vreodată scaune la ora mea. Asta până nu a apărut Clara Munro. Fataasta nu ştia să deseneze decât scaune. Sau orice aducea a scaun. Fotolii,şezlonguri, jilţuri, bănci, hamace, orice. Ah da, şi biciclete. Era o mare fanăa bicicletelor. Şi avea nervi să le deseneze. Majoritatea colegilor ei semărgineau la fircălit maşini sau păduri, sau bungalow-uri de vacanţă, dar Claraera foarte tacticoasă. Uneori dura şi trei săptămâni până termina de desenat obicicletă. Una dintre bicicletele ei se află şi acum la Centrul Cultural aloraşului. Fantastice desene. Dar puţine. Fiindcă le desena cu stânga, iarstânga era ruptă aproape tot timpul. Dar dacă bine îmi amintesc, am primit dela ea desene chiar şi atunci când nu putea lucra cu stânga. (gânditor) Atuncidesena scaune. Când avea mâna stângă ruptă, desena scaune.

Joan Myrtle: Când mergeam la baluri sau la discoteci,trebuia să am grijă de ea mereu. Dansa de parcă era sfârşitul lumii. Obişnuiasă bage pe rock’n’roll în timp ce dădea pe gât o sticlă de tequilla. Vă daţiseama că după zece minute era pe altă lume. Se lovea de lume, călca pe cioburi,dar nu se oprea. Îmi făcea zile negre. Dar era sufletul petrecerii. Nu se puteafără ea. Odată m-am dus fără ea la un chef, şi toată lumea s-a speriat. „Unde eClara ?” mă întrebau. Era acasă. Întârzia doar şi mi-a spus să merg înainte.Petrecerea nu s-a pornit decât după ce Clara a ajuns acolo.

Seth Drumgoole (prieten din copilărie): Mereu aveamproblem cu ea când venea la concertele noastre. Eu cântam într-o trupă, TheGardens. Rock progresiv, puţin alternativ, oricum, chestii nouveau. Ea eraold-school. (oftează) Mereu old-school. Venea la concerte şi se punea chiar înfaţa podiumului, şi când întrebam lumea ce vrea să mai cântăm, ţipa cât oţineau plămânii ăia ai ei firavi, vreo prostie gen Led, sau mai rău, VanMorrison. Şi ceilalţi se luau după ea. Şi trebuia să cântăm Kashmir sau ...(pufneşte) Era cel mai groaznic coşmar al nostru. Ne arunca în epoca de piatrăa rockului, jur. Dar ştia să facă nişte tatuaje excepţionale. Uitaţi aici ...

Dl. Anderson: Nu făcea niciodată nimic cu braţuldrept. Eu cel puţin nu am văzut-o. Nu fusese rupt niciodată, dar nu îl foloseadeloc. Ironic, nu ? Singurul lucru neafectat era şi cel mai inutil. (râde)

Lenny Lanţuri: Ţinminte că avea un tatuaj pe o parte a abdomenului, pe care şi l-a făcut la 15ani. Cred că pe partea stângă. Da, pe partea stângă. Şi-l făcuse singură. Nuştiu cum, dar şi-l făcuse singură. Era ceva de genu’ „Chiar dacă păşesc prinValea Umbrelor Morţii, motivul pentru care nu mă tem nu e fiindcă Domnul e cumine, ci fiindcă sunt cea mai afurisită de acolo”. (râde)

Gabriela Okotek (prietenă din copilărie): Nu îi plăceaurochiile. Când am avut balul la sfârşitul liceului, ar fi trebuit să vină înrochie. Mai ales că îşi rupsese piciorul stâng chiar cu două săptămâni înainte.(râde) A venit în blugi, care fuseseră tăiaţi pe marginea stângă. Nu putuse săîşi bage piciorul în ei, aşa că tăiase cracul stâng, şi despicase cusătura.Apoi o prinse la loc, pe şold cu ace de siguranţă. (râde) Toată noaptea adansat. Nu îmi aduc aminte chiar cum a reuşit asta, dar ...

Joan Myrtle: Balul era o problemă. Nu pentru Clara,să ne înţelegem. Pentru ea nimic nu era o problemă. Era singura din oraş carepărea să nu ştie că avea OI. Dar restul ... toţi trebuia să avem grijă.

Ornella May: La balul de absolvire a liceului amvăzut-o pe domnişoara Munro. Purta ceva panataloni rupţi, fiindcă nu îi încăpeapiciorul ghipsuit în ei. De ce naiba nu venise în rochie ? Nu o puteai distingede băieţi. Purta cămaşă albă şi papion. Ciudată fată. Singura din liceul ălacare purta mereu cămăşi.

Jacob Smith: La bal ne-am îmbătat aşa de tare încât atrebuit să îl ducem pe Robert la spital, la spălături stomacale şi perfuzii cuglucoză. Clara a fost cea care i-a pus capac. Au făcut concurs. Câte o sticlăde vin fiecare, şi trebuia băută dintr-o dată. Când Clara a luat sticla goalăde la gură, Rob era deja pe spate, cu spume la gură. Şi când mă gândesc că ealua antibiotice, pentru picior ...

H. H. Leigh: Clara s-a prezentat la tratament la douăzile după balul de absolvire. Îmi părea perfect trează. Când i-am luat sângepentru analize, încă mai avea alcool în el. Nici nu am putut să îi fac înjecţia cu antibiotice.

Helen Munro: I-am spus Clarei să nu bea la bal. Cum îistă unei domnişoare să bea ? Foarte urât. Ştiu că se obişnuieşte, mai nou, dareu şi cu taică-său suntem de modă veche. I-am spus că o desfiinţez dacă îmivine acasă mirosind a băutură.

Paul Kindred (ofiţer de poliţie): Am făcut inspecţialocalului înainte de bal cu câteva ore. Împreună cu pompierii. Ştiţi, înmomente din astea, unora dintre copii li se pare amuzant să de-a drumul la apăîn pivniţă, sau să înfunde toaletele cu hârtie igienică. Apa se ridică şi înmijlocul serii, ne trezim că dansăm în apă. E amuzant, dar nu atunci cândcineva se electrocutează. Oricum, nu am găsit nimic. Totul era în ordine. Adoua zi dimineaţă, am fost chemaţi de urgenţă. Cineva tăiase furtunul de gaz dela bucătărie, cu o seară înainte, dar după ce plecasem noi. Nimeni nu a păţitnimic, slavă Domnului, dar nu ştiam cine, şi de ce ar fi făcut aşa ceva. Primullucru care mi-a venit în minte atunci când am văzut furtunul tăiat a fost„nenorocita aia de Clara Munro”. Nu ştiu de ce. Nu aveam niciun motiv să măgândesc la asta, dar ... Adevărul este că, de fiecare dată când se întâmplaceva rău printre copii, toate faptele o arătau pe ea ca făptaşă.

Daffy: Am stat toată noaptea cu Clara. Ne-afăcut praf. Îşi murdărise şi blugii şi tenişii. Şi vroia să conducă. Chiar dacănu avea nici carnet şi nici picioare bune pentru aşa ceva. M-am certat cu ea,fiindcă nu vroiam să o las la volan. Am mers în bucătăria localului, şi ... numai îmi aduc aminte. M-am trezit a doua zi dimineaţă, pe bancheta din spate amaşinii mele. Acolo mă trezesc de obicei. Nici urmă de Clara. Mă durea capulîngrozitor şi aveam o pată de … de spermă pe blugi. Am vrut să îmi aprind oţigară, dar bricheta de la maşină îmi dispăruse. Atunci am observat că cinevascrisese cu ruj roşu pe parbriz „Bună dimineaţa”. Am recunoscut rujul. Era alClarei. Nu am mai văzut-o timp de o săptămână după aceea. Mergeam în fiecare zila ea acasă. Nu băteam la uşă, că m-ar fi snopit tac-su în bătaie. Adică, ce săcaut eu, un derbedeu, la fiică-sa ? Nu. Dar i-am aruncat cu pietricele în geampână când i l-am spart. Nu a ieşit nimeni pe fereastră. Nimeni nu ştia pe undee.

Helen Munro: După bal, Clara a plecat de acasă câtevazile. Cu Joan. Au plecat cu cortul, cu ceva colegi. A apărut după câteva zile.Totul părea în regulă.

Joan Myrtle: Spre dimineaţă, Clara a dispărut. Nu ammai văzut-o câteva zile după aceea. Apoi ne-am întâlnit pe plajă. Îmi spunea căcredea că îşi pierduse virginitatea. Cum adică „credea” ? Nu ştia sigur.

Fragment din "Sticlă: O biografie în viu grai a Clarei Munro"

care este

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Îndrăgostită de o maşinărie precisă

2012-02-08T18:19:00.001+02:00

Blonda îl asculta, privindu-l direct în ochi, şi nu îşi dădu seama cătranspira. Toţi ceilalţi îi priveau în linişte. Troy se retrase doi paşi, ca şicum ar fi ştiut că Paul se apropia. Apoi ieşi din bucătărie.

Ea îl privi, pânăcând Troy dispăru în mulţimea adunată în acel apartament din Village.

Muzica era datătare, băuturile se preparau în fiecare cameră la un bar aflat în colţ.Canapelele erau pline de tineri care se mângîiau unul pe altul pe picioarelelungi şi fine şi albe, care se frecau unul pe altul la prohaburile tensionate,care căutau cu degetele, prin chiloţi sfincterele zemuitoare. Fumul de ţigarăforma o masă compactă. Era atât de dens încât cu greu distingeai ceva concretla o distanţă mai mare de un metru.

Ea îl trase pe Pauldupă ea, până în mijlocul mulţimii. Acolo îşi încleştă braţele în jurul lui, şiîncepu să se mişte, fără să îşi dea seama de natura mişcărilor. Fluke începusesă cînte ceva înfundat – probabil „Zion” – apoi sunetul deveni din ce în ce maiclar.

Picăturile desudoare se simţeau alunecând pe piele. Trupurile din jurul lor erau fierbinţi,aburinde. Ţigările aprinse ca nişte ochi de demoni şi sclipirile de lumină dinpahare erau aproape singurele lumini din apartament. Ea îşi apăsă buzele moi şiumede pe buzele lui Paul, şi degetele ei căutau carnea lui pe sub tricou. Şi-arfi dorit să aibă unghii mai lungi. Să le poată înfige în carnea lui. Să îitraseze urme peste coaste. Să se înfigă şi ea în el, aşa cum el se înfipse înea de nenumărate ori. Să fie şi ea cea care penetrează, măcar o dată.

Paul o lăsă să îlzgârie, şi, surprinzător, nu încercă să îi întoarcă favoarea. Se lăsă pe mânaei. O sărută pe gât, şi la un moment dat se simţi tentat să o muşte, dar semulţumi să îşi plimbe vârful limbii peste umărul ei dezgolit.

Ea îşi înfigeaunghiile în carnea lui, şi bărbia în scobitura umărului său stâng. Deschiseochii, şi prin smogul acela dens, îl văzu pe Troy scrutând-o, în timp ce sorbeadintr-un pahar, şi mai schimba câteva cuvinte cu o tipă îmbrăcată foarteţipător, într-un maiou auriu, cu spatele gol.

Îl trase pe Pauldupă ea, prin mulţime, să scape de privirea otrăvită a lui Troy, şi merseră, şimerseră, şi păreau că nu mai ajung în celălalt capăt al camerei. În final, văzuun loc liber pe o canapea, şi îl împinse pe Paul acolo. Se urcă peste el, şiîncepu să îl sărute apăsat, violent, dureros. Dinţii li se ciocniră, şi păreacă fiecare era aerul celuilalt. Paul îşi strecură o palmă în partea din spate ablugilor ei, şi, deşi era conştientă de asta, iar asta nu era o practică cu care ea să fie obişnuită sau împăcată, nuse împotrivi. Chiar dacă era în public. Lângă ei, un alt cuplu făcea acelaşilucru. Privirea ei o întâlni pe cea a tipului care stătea lângă Paul.

„Nu pot să fac asta! Nu aici !” îi trecu ei prin minte.

Aşa că se ridică depe Paul, şi îl trase după ea.

Nu îşi putea explicace se întâmpla cu ea. Era nervoasă pe Troy, dar asta nu avea nicio legătură cudorinţa incredibilă de a face ceva ieşit din comun. Era destul de trează încâtsă ştie că alcoolul şi iarba erau, în mare parte, de vină. Dar dacă ar fi vrut,ar fi putut spune NU. Ar fi putut să se oprească. Dar nu vroia. Văzu o uşădeschisă, şi dincolo de ea, o dâră de lumină. Intrară acolo, şi fără vreuncuvânt, se aşeză pe vasul de toaletă, şi începu să îl descheie pe Paul laprohab. Ochii lui se îngustară, dar nu spuse nimic. Se asigură că uşa eraînchisă şi blocată, să nu îi deranjeze nimeni. Pielea plesnea pe sexul luiîntărit. Îl luă între buze.

Apoi se ridică, şiPaul se aşeză pe vasul de toaletă. Ea îl încălecă. Buzele li se atinseră, şi elsimţi izul de smegmă prelingându-se de pe limba ei fierbinte. Gândi, delocruşinat:

„Dacă ea nu spunenimic, nici eu nu spun nimic !”

Apoi o pătrunse,încet, lăsând-o pe ea să stabilească ritmul. Şi ea făcu întocmai. Cu coateleproptite la el pe umeri, şi cu bărbia la el pe creştet, cu ochii închişi şi cuabdomenul tremurând, ea se prelingea încet, în sus, apoi în jos, apoi în sus,apoi în jos, pe sexul lui umezit. Îi simţea degetele cum o mângâiau pe spate,abia atingând-o. Îi simţea suflarea bătându-i în piept, şi limba atingându-iadâncitura de sub gât. Erau concentraţi. Ca şi cum atunci creau universul.Totul trebuia să fie perfect. Fiecare mişcare trebuia să producă un maxim deplăcere, cu un minim de efort. Ea se mişca încet, cât putea de încet. Simţeacum labiile i se înfăşurau în jurul penisului lui Paul, agăţându-se de el,atunci când se ridica. Simţea cum pereţii din interiorul ei se electrizauatunci când se lăsa în jos. Degetele începură să îi tremure. Un geamăt îiscăpă, fără să vrea. Paul o strânse cu degetele lui lungi şi puternice şinoduroase, apropiind-o de el.

Degetele luiparcurseră linia curbă a feselor ei. Se mişcau în continuare încet, darmomentul se apropia. Mişcările ei deveneau din ce în ce mai sacadate. Se opreabursc, şi apoi o lua de la capăt, semn că nu se mai putea controla atât de bineca la început, când totul era încă limpede. Răsuflau tot mai greu, şi braţeleei se încleştau tot mai tare în jurul gâtului lui Paul. Sânii ei se striveau depieptul lui. Şi degetele lui îi apucară părul, şi traseră tare de el. El nucrâcni, ci îşi împinse pelvisul în sus, tare, de vreo patru ori. Şi asta a fosttot. Ea s-a încleştat de el, şi coapsele i-au îngheţat timp de câteva clipe,apoi, ca o schingiuită la finalul torturii, a scăpat un geamăt prelung. Aceea afost lovitura plăcerii.

Ea simţi cum sexullui încă pulsa în interiorul ei, golindu-se în continuare. Îl sărută.Strălucea. Îl îmbrăţişă. Rămaseră aşa o vreme.

Paul o aşteptă pânăse îmbrăcă, şi îi spuse să iasă ea prima. El o va urma peste câteva minute. Caun adevărat gentleman.

Ea ieşi, şi călduradin apartament care contrasta puternic cu răcoarea băii din care ieşise, omoleşi. Din difuzoare se auzea „Porn on a Stick”, marca The Dust Brothers.

Îşi făcu rost de obăutură, când reuşi în final să ajungă la bucătărie. Era plin de lume, omeni pecare nu îi cunoştea, pe care nu îi mi văzuse niciodată şi pe care nici nu aveasă îi mai vadă vreodată.

Într-un colţ al apartamentului imens, ChuckSpadina şi a sa trupă începură să îşi acordeze instrumentele. Oamenii – dacă seputeau numi oameni – îşi umpleau paharele sau îşi desfăceau sticlele, şi sepregăteau de un concert ad-hoc. Spadina privea peste capetele lor, în gol, înstilul său, atât de caracteristic. Era nebărbierit, şi purta un tricou gri,subţire, transpirat. Se apropie de microfon şi scrâşni:

– V-a fost dor de domnul Anderson ?!

Blonda zâmbi involuntar. Domnul Anderson ? DomnulAnderson era mort de mult.

– DAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA !!! ţipară glasurile.

Chuck îşi trecu degetele peste coarde, iarbateristul începu să bată un ritm neregulat. Mulţimea părea să îşi fi pierdutminţile.

Stătea rezemată detejghea. Îşi ţinea gura uşor deschisă. Trăgea aerul fierbinte în piept, şibuzele uscate i se contractau la fiecare inspiraţie. Se strângeau, şi le simţeagrele, de piatră. Era conştientă de cantitatea de alcool pe care o ingerase înseara accea. Nu conta. Era beată, şi conştientă de asta. Mai trase aer în pieptde câteva ori. Îi plăcea să îşi simtă buzele aşa. Pleoapele îi atârnau grele,poleite cu plumb, în loc de machiaj. Simţea cum paharul îi aluneca încet dintredegete. Era greu, din sticlă groasă, şi aproape plin cu … ceva. Degetele eierau lipicioase, şi paharul aluneca tot mai tare. Ştia că în curând îl vascăpa, dar nu se putea scoate din starea aceea. Nu era obosită. Doar …visătoare.

Paharul izbipodeaua, dar nimeni nu observă nimic. Era plin de lume în jurul ei, dar, ca şiîn seara când Paul o dusese în mijlocul Times Square pentru prima oară, existaun moment în care o milion de oameni o ignorau simultan. Ea deschise ochii, şivăzu paharul la picioare. Se aplecă, încet, şi îl apucă, iar când se ridică înpicioare dădu cu ochii de Jonathan.

Stătea tolănit pe unfotoliu, cu o ţigară ţinută neglijent între buze, şi cu picioarele depărtate.Între acele picioare, se afla capul unei tipe.

Jonathan o privi peblondă, oarecum mirat, oarecum dezamăgit că ea trebuia să ia parte la aşa ceva,că văzuse de fapt, cât de triviali erau cu toţii, şi până unde mergeabarbarismul lor. Sau, mai degrabă, dezamăgirea lui cădea în spinarea faptuluică acest spectacol era observat de persoane nedemne de a-l înţelege. În acelaşitimp, privirea lui era şi una de triumf. O privea cu un aer care spunea că nuse supune judecăţii morale aparţinând nimănui din specia gânditoarelor care aucapacitatea de a roşi.

Blonda îl privea şiea. Privirile lor se înnodau deasupra capului tipei dintre picioarele luiJonathan. Şi în tot acest timp, ea se întreba unde era Emma.

Când tipa îşi ridică capul, Jonathan îi zâmbiblondei. Iar tipa se întoarse brusc. Blonda văzu că era – în mod surprinzător –chiar Emma.

Surprinsă cu mâna în borcanul cu miere, blonda, seîndreptă spre baie.

Acolo era plin de femei. Ea se rezemă de unperete, şi închise ochii. Îşi spunea că visează. Nu că ar fi fost cevaincredibil ce văzuse. Doar că …

Simţi o răsuflare pe pielea umedă, şi cânddeschise ochii o văzu pe Emma stând în faţa ei. Puse o palmă pe perete,deasupra umărului blondei, şi spuse:

– Am văzut cum teuiţi la Jonnie. Nu te feri. V-am văzut împreună. Ştiu ce vrea el, şi ştiu cevrei şi tu. Dacă vrei, pot să îţi dau să „guşti”, de probă ! râse Emma, şi îşiapropie gura de a ei.

Blonda se feri uşor.

– Vrei să ştii cegust are scula lui ? Trebuie doar să îmi săruţi buzele !

Emma îşi pierdusestrălucirea în faţa ei. Devenise o femeie între femei.

Ca prin vis, blondao întrebă:

– Ce ai luat ? Cât ai luat ?

– Crede-mă, nudestul ! spuse Emma plictisită.

– Cred că trebuie săfie ceva de scula lui ! observă blonda, detaşată. Nu ştia de unde ieşeaucuvintele astea. Nu erau ale ei.

– E, e … opină şiEmma, pe un ton ciudat, un melanj de plictiseală şi mândrie burgheză.

– Din păcate, nu măinteresează. Mai degrabă … te-aş săruta pe tine … pentru tine.

Emma se retrase, şio privi cu o sprânceană ridicată. Apoi ieşi din baie, râzând.

Ieşi şi blonda, şidădu nas în nas cu Troy.

Acesta o prinse deumeri, şi o împinse înapoi în baie. Ea nu spuse nici un cuvânt, dar îl sfidădin priviri.

– În sfârşit, neîntâlnim din nou ! strigă el triumfător, nesinchisit de faptul că în jurul lorerau o mulţime de femei. Unele îşi retuşau machiajul, altele prizau prafuri sautrăgeau din ţigări. Erau şi vreo câteva care se sărutau între ele. Troy nupărea impresionat sau interesat.

– Ce vrei ? îlîntrebă ea, punându-şi mîinile în şolduri.

– Să reluăm discuţiade unde am lăsat-o, desigur !

– Nu avem cediscuta. Eşti … o brută. Un om lipsit de sentimente. Habar nu am ce relaţie aiavut cu taică-tău, dar comportamentul tău, per ansamblu mă duce cu gândul la osingură idee: că nu faci nimic pentru nimeni, decât pentru tine. Că eşti unegoist cum nici termenul de „egoist” nu poate defini. Sincer, mă mir că femeilete lasă să te apropii de ele.

– De ce nu m-ar lăsa? întrebă el, zâmbind, în timp ce îşi aprindea o ţigară.

– Nu ştiu, dar eu nute-aş lăsa să te apropii de mine, îi aruncă ea cu scârbă.

– Mă laşi acum,observă el.

– Nu am de ales.

– Nici ele nu au.

– Mă întreb când aiavut ultima oară o femeie care să nu plângă sau să nu aştepte să fie plătită,la final ! spuse ea, căutând din priviri uşa, peste umărul lui.

– Ultima a făcutambele chestii ! râse el. – Fii mai optimistă ! Viaţa e un căcat.

Brusc, părea că îşipierduse interesul în a discuta cu ea. Asta, sau nu mai avea nimic de spus cugura aia, izvor nesecat de blasfemii. Se întoarse pe călcâie, şi îi făcu cuochiul, în timp ce trăgea uşa după el.

Ea rămase înmijlocul băii, cu femei forfotind în jurul ei, părând să nici nu o ia în seamă.Ca în mijlocul unei pieţe.

Ajunseră acasă. Pedrum, Paul îi explicase că Troy nu era omul care să fie uşor luat pe sus, maiales de sentimente. El nu avea sentimente nici pentru cei vii, darămite pentrucei morţi.

– Şi, în fond, ceîţi pasă ţie cât îl iubeşte pe taică-său ? izbucni brusc Paul.

– Nu e vorba deasta. De ce îi iei apărarea ?

– Cum adică, îi iauapărarea ? se miră Paul.

– Aşa, încerci că îiexplici acţiunile. Încerci să îl justifici.

– Troy face exact cese aşteaptă lumea de la el să facă. Dacă m-aş întâlni cu el într-o zi şi s-arpurta frumos cu mine, aş şti că nu stau de vorbă cu Troy.

– Şi de la mine seaşteaptă lumea să fac multe lucruri, dar, a face ceva sau a face altceva doarde dragul altora e …

– E civilizat,preluă el vorba. – E omenesc.

– Atunci să ştii căcivilizaţia îmi face greaţă. În cazul ăsta, prefer să îi fiu soră şarpelui.

– Nu îţi fă griji.Dacă mai stai mult printre oameni, o să te schimbi şi tu.

„Are dreptate.Oamenii te schimbă. Asta păţesc şi eu?” se întrebă ea.

Fragment din "Laptele negru al mamei" - Volumul III

O concluzie pertinentă despre (ce altceva ?) sex

2012-02-06T21:15:00.004+02:00

Prietena mea mă iubeşte nespus de mult.

Darnu crede în sexul premarital.

Îmiiubesc foarte mult prietena.

Înacelaşi timp, nu cred în sexul postmarital.

Credcă sunt şanse destul de bune să mor virgin.

Greaţă, vol. XVII

Greva foamei pentru frumuseţe (?)

2012-02-06T21:12:00.000+02:00

54 de kilograme.

Mă gândesc.

De când era mică mi-am doritmereu să fac diferenţa. Să îşi aducă aminte oamenii de mine cu inima bătându-letare în piepturi. Să se spună despre mine „Dacă vrei să ştii cine merităaplaude, gândeşte-te la ea !”.

Cum singurul lucru la care măpricep, şi la care m-am priceput mereu de minute, este să nu fac nimic, tocmaiasta fac: nimic.

În general. Dacă vreţidetalii, să ştiţi că nu mănânc. Am încetat să mai depind de hrană. Desigur,trupul meu continuă să o ceară. Aşa că mă urc pe cântar, din când în când, şicitesc.

51 de kilograme.

Am renunţat la proteine, lavitamine, la carbohidraţi, la zaharuri, la grăsimi, iod, magneziu, fier,lipide, calciu ... absolut tot. Beau doar apă. Şi din aceea, doar cât să nu morde dezhidratare ... repede. Sunt curioasă cât de importante sunt toatechestiile astea. Aşa că mă urc pe cântar.

48 de kilograme.

Maică-mea şi taică-meu mi-auspus că sunt nebună. La început în glumă, apoi au văzut că treaba e serioasă,aşa că s-au adaptat şi ei. Au devenit şi ei serioşi. M-au întrebat de ce facasta ? Am ridicat din umeri şi m-am urcat din nou pe cântar.

44 de kilograme.

Adevărul este că nu vreau săle dau un răspuns. Nu încă. Nu sunt pregătiţi să afle adevărul. Uneori nici mienu îmi vine să îl cred. Dar trebuie.

Îmi privesc trupul. Suntfoarte slabă. Nu mi-am mai venit nici ciclul din cauza faptului că măînfometez. Chestia asta durează de vreo trei săptămâni, iar mie de obicei îmivine ciclul cu o precizie astronomică. Se zice că atunci când treci pe modul deînfometare, trupul începe să se consume pe sine. Începe de la raionul degrăsimi. Daţi-mi voie să vă spun că trupul meu nu a pierdut prea mult timp peacolo. Apoi trece la rezervele de glicogen pe care le ai în ficat şi în muşchi.Creierul are nevoie de 120 de grame de glucoză pe zi. Când te înfometezi,corpul înlocuieşte glucoza cu glicogenul pe care îl extrage din muşchi şi dinficat. Nu cred că trebuie să continui cu ce se întâmplă când rămâi şi fărărezervele acelea. Vă prindeţi şi singuri. Eu mă urc pe cântar.

40 de kilograme.

Prietenii încep să clatinedin cap, neîncrezători. Dar o să le arăt eu lor.

Îmi privesc iarăşi trupul.Pielea mi-e aproape străvezie. O pipăi, şi o simt uscată, rugoasă, ca şi cum amfost un sclav toată viaţa. Un sclav care a muncit pământul din greu. Mi-auapărut răni. Ca nişte arsuri făcute cu ţigara, care s-au infectat. Le am pebraţe, pe picioare, pe sâni, pe spate. Pe faţă. Mă mişc tot mai greu. Mă dorîncheiturile. Medicul zice că masa gelatinoasă dintre oase s-a dus dracului.

36 de kilograme.

Îmi privesc trupul în oglindape care cineva o ţine deasupra mea. Nu m-am mai ridicat din pat de o săptămână.Pielea mi-a acum complet transparentă. Ca şi cum organele şi oasele mele (acumfragile) şi muşchii uscaţi şi întinşi, ca şi cum toate acestea sunt învelitestrâns în celofan. Nu, nu în celofan. În sticlă.

Îmi văd inima obosită cumpulsează neregulat. Trebuies doar să îmi las capul în piept.

Îmi văd stomacul, strâns ca opungă mototolită, curăţat de tot ce avea în el. Sucul gastric e acum incolor şialcalin. Nu mai are putere să dizolve nici măcar un cub de zahăr.

Îmi văd sângele, plin declăbuci şi de bule de aer, cum se mişcă prin venele umflate şi vinete. Audsunetul pe care îl face. Ca ultimele picături de suc trase printr-un pai preagros.

Îmi văd ochii. Nu îmi vine săcred cât sunt de mari. Dinţii mei au acum o nuanţă verzuie. Sau poate că reflectăculoarea buzelor crăpate. Îmi văd sânii, atârnând ca două cârpe murdare cares-au uscat pe un gard, uitate acolo de multă vreme.

Cineva mă urcă pe cântar.

32 de kilograme.

Mă gândesc că trupul, după cea terminat de consumat tot ce are de consumat, începe să se consume pe sine.Atacă creierul.

Lumea mă întreabă de cecontinui să fac asta. Ce vreau să realizez ? Ce vreau să demonstrez ?

Eu stau şi mă gândesc un pic.Vroiam să slăbesc ? ... Nu, nu e asta. Eram slabă şi înainte. Vroiam să arătbine ? Nu, nici ăsta nu e răspunsul. Staţi un pic, să mă gândesc ... Vroiam săîmi bat joc de femeile care se înfometează ca să arate ca tăiate din reviste ?De oamenii care îşi distrug corpurile ca ele să arate bine ? Mnu, nici asta nue. Sună prea prozaic. Îmi place să cred că sunt un pic mai inventivă de atât.

Lumea zice să sunt irascibilăde când cu toată greva asta a foamei.

Eu le zâmbesc, şi le cer sămă urce pe cântar.

28 de kilograme.

Medicii îmi spun că nu preamai am ce să dau jos. Mă apropii de greutatea efectivă a scheletului meu. Nicinu mai ştiu de când sunt în greva foamei. Cred că de vreo 6 sau 7 săptămâni.

Nu mai îmi aduc aminte demotivul pentru care am început toată treaba asta, dar mai mult ca sigur căalţii îşi vor aduce aminte, când mă vor da drept exemplu. Voi fi unul care vavorbi de la sine.

Stauîn pat, şi privesc tavanul.

Oarede ce am început să slăbesc ?

Hm,oricum, sunt sigură că alţii îşi vor aduce aminte.

Totce pot face este să le tot cer să mă urce pe cântar.

Greaţă, vol. XVI

Precocitate infantilă

2012-02-02T14:24:00.000+02:00

Victor stătea pe un scaun la masa din camera sa şi zâmbea. Era un zâmbet plin de răutate, unul dintre multele care aveau să urmeze, legat de înţelegerea unor adevăruri evidente.
Avea de compus o lucrare pentru a doua zi, la şcoală. Desigur, având braţele scoase din funcţiune, el putea să prezinte lucrarea oral. Dar era necesar să îi cunoască conţinutul. Îi plăceau orele de literatură universală. În clipa de faţă, studiau mitologia greacă. Câteva pilde mascate sub forma unor poveşti. Poveşti despre iubire, încăpăţânare, ură, tragedie, război şi bucurie, isteţime şi prostie, viaţă şi moarte, dar înainte de toate, poveşti despre felul omului de a fi, de a da din mâini şi din picioare ca un apucat atunci când lumea din jurul său nu îi mai convenea sau nu îi ajungea. Câştigătorii zilei de azi erau fraierii zilei de mâine.
Cititse patru poveşti. Şi înţelesul lor fusese pătruns cu un cinism de care un copil de 9 ani rareori era capabil.
Iar acum Victor stătea şi judeca la rece, în stilul simplu şi direct al copiilor care, de multe ori pricep mai multe decât adulţii.
Victor îşi spunea că Icar era un idiot. Era evident că individul poseda destulă inteligenţă. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar Dedal era, fără dubiu, un geniu. Construise aripile din ceară şi pene, şi îşi avertizase fiul să nu zboare prea aproape de soare. Probabil că uitase să menţioneze consecinţele, dar lui Victor i se părea că nici măcar asta nu era o scuză pentru prostia crasă de care dăduse dovadă Icar. Nu trebuie să fii doctor în aeronautică ca să ştii că ceara se topeşte dacă o apropii de o sursă de căldură, mai ales de o sursă de căldură atât de abundentă şi atât de vanitoasă precum era soarele pe vremea grecilor antici.
Hotărât lucru, Icar era un dobitoc fără pereche.
Mai departe, Victor avea aceeaşi părere despre Sisif. Regele care fraierise cu succes toate creaturile pământului, de la virgine adolescente până la zeii din Olimp, nu fusese în stare să îşi evalueze situaţia atunci când zeii îl puseseră să împingă un bolovan până pe vârful muntelui, bolovan care se rostogolea înapoi. Ce îl împiedica să se oprească pur şi simplu ? Era clar că bolovanul se va rostogoli mereu înapoi, dar el ar fi putut să nu îl mai împingă. I se părea lui Victor sau toată isteţimea îl părăsise pe rege, atunci când avea mai mare nevoie de ea ? Asta era oarecum în contradicţie cu tot ce citise până în acel punct despre el, şi chiar cu tot ce ştia Victor din viaţa reală. Era destul de experimentat încât să ştie că nevoia te învaţă, şi că, de multe ori, alegerea făcută instinctiv e mai bună decât cea făcută conştient. Era adevărat că regele fusese un om rău, şi merita pedepsit în cel mai crud mod posibil, dar stupiditatea situaţiei nu făcea cinste niciuneia dintre părţile implicate.
Un alt personaj fascinant prin lipsa de precocitate era Cassandra. Deşi, dacă stătea să judece puţin la rece, Victor înţelegea de ce femeia se tortura singură. Nu de puţine ori deţinuse şi el un secret, şi povara de nu-l putea dezvălui fusese aproape insuportabilă. Dar ce îl fascina nu erau evenimentele dinaintea prezicerilor Cassandrei, ci cele ce urmau. Pricepuse el că Cassandra nu prea făcea uz de sintagma „ţi-am spus eu, dar nu m-ai crezut”, dar nu înţelegea de ce nu făcea uz. Mai devreme sau mai târziu cineva ar fi fost în stare să sesizeze tiparul, şi regula lui Apollo ar fi fost ocolită. Existau precedente cu duiumul.
Victor se lăsă pe spate. Ştia ce avea de recitatîn faţa profesoarei. De asta îi plăcea lui literatura universală. Nu trebuia învăţată. Se lipea de el prin simpla şi amuzanta lecturare. Gândul că era leneş îl eluda. Atâta timp cât deţinea informaţia necesară, nu conta de unde sau cum făcuse rost de ea.
Îşi aduse aminte de ceva ce îi spusese o dată tatăl său. Nu trebuie să fii tare tot timpul, ci doar atunci când contează.
Victor putea face abstracţie de situaţia sa cu o precizie de calculator. Nu se mai gândise de câteva zile bune la problemele dintre tatăl său şi fratele său. Le ţinea acolo, gândurile, ascunse în spatele frunţii, şi le scotea la iveală ori de câte ori intenţiona să le studieze, să mai tragă nişte concluzii, să mai formuleze nişte soluţii. Se pricepea să tranşeze orice problemă peste care dădea. Era în stare să pună degetul pe rană cu o precizie extraordinară. Uneori avea vise din care îşi trăgea învăţături. Involuntar, evident, dar nu de puţine ori se gândise, în secret, că era precognitiv. Apoi, într-un act de inimaginabilă luciditate, îşi spuse că şi alţi copii, asemeni lui, se gândeau că şi ei erau precognitivi. Brusc, ideea nu i se mai păru aşa de interesantă. Un precognitiv între precognitivi era ca un ou între ouă. Adică complet lipsit de măreţie. Scopul maselor era să ridice pe umerii lor pe acei câţiva dintre ei care erau excepţionali. Chiar dacă Victor nu se lăsa dominat de iluzii de genul acesta, sămânţa fusese sădită, şi avea să crească, să îl acapareze şi să îl transforme într-o cu totul altă persoană decât copilul blând şi firav care era.
Zâmbetul de superioritate la adresa personajelor mitologice pe care le disecase se prelungi în timp, şi, fără să îşi dea seama, Victor era în pericol de a deveni la rândul său unul dintre ele, şi în acelaţi timp, ceva ce nu îşi dorea. Un personajl mitologic între personaje mitologice.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Detalii

2012-01-31T13:49:00.001+02:00

Nu perfecţiunea maschează imperfecţiunea, ci lipsa de observaţie. Ea nu era perfectă, în niciun caz, chiar dacă asta era aparenţa în faţa tuturor. Poate că imaginea ei strălucitoare avea chiar menirea de a o ascunde. De a o ascunde la vederea tuturor. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap că ea îşi expune cu multă neurşinare şi, în acelaşi timp, cu şi mai mult curaj, toate imperfecţiunile care o alcătuiau. Chiar prezenţa lor îţi distrăgea atenţia. Îi priveai zîmbetul larg, alb, strălucitor şi oftai, plictisit. Altă parte a ei căreia nu îi puteai reproşa nimic. Afecta pe toţi cei din jurul ei, atât de evident, atât de burghez, atât de plictisitor. Dar dacă te apropiai mai tare şi reuşeai cumva să nu fii stupefiat de prezenţa ei, atunci puteai să mai arunci o privire zâmbetului ei. Şi vedeai crăpături. Smalţ căzut. Pete. Ciobituri. Şi te simţeai trădat.

Şi mai mult sex. Vă aşteptaţi la altceva, poate ?

2012-01-30T18:38:00.001+02:00

Rob intră în atelierul ei, o luă de mână şi o trase după el afară. Urcară într-un taxiu şi merseră până în faţa casei ei. Deschise uşa şi o duse în dormitor. În tot acest timp nu vorbiră deloc.

Urma o altă scenă de. Sex.

     Ajunseră lângă patul în care o culcase cu patru seri înainte. O apucă de umeri şi o întoarse cu spatele la el. În timp ce îi lingea gâtul stropit cu Égoïste, îşi băgă mâinile în blugii ei. Îi desfăcu, şi îi trase în jos, cu tot cu chiloţi. O împinse încet înainte, forţând-o să stea în genunchi pe cearşaful bleumarin şi începu să îşi plimbe limba peste linia şerpuită a spatelui, apoi îşi afundă faţa între fesele ei albe. Cu limba îi căuta buzele dintre picioare. Femeia începu să murmure lucruri pe care el nu reuşea să le înţeleagă. Cu o mână se sprijinea în faţă, iar cealaltă şi-o înfipse în părul lui.
     Rob îşi împingea faţa în ea atât de tare încât ea era pe punctul de a cădea pe burtă. Atunci femeia se întoarse spre el şi se ridică în picioare.
     Se adulmecară în linişte, rânjind, ciupindu-se cu buzele şi cu dinţii.
    O împinse pe pat şi se urcă peste ea, brutal, necompromiţător. Ea deschise gura să spună ceva, dar el îşi apăsă buzele groase peste ale ei şi înăbuşi orice sunet. Rob se dezbrăcă repede, şi ea îl lăsă să o penetreze fără să pună întrebări.
     Gemu exact aşa cum îşi închipuise el că o va face.
     Îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului său, şi îşi împinse pelvisul în sus. Rob închise ochii şi continuă să o sărute pe gât şi să o muşte de umeri. Ea se încordă sub el şi trase unghiile peste spatele lui, lăsându-i şase răni adânci care, la rândul lor, urmau să lase şase dungi de sânge pe cearşaf.
     Rob gemu strângând din dinţi, apoi scrâşni:
     – Mai încet femeie ! Ştiu că îţi place şi că te simţi bine, dar vreau să plec întreg de-aici !
     Apoi se rostogoliră şi ea ajunse deasupra. Îi zâmbi, uşor surprinsă de situaţie, apoi închise ochii şi începu să îşi mişte şoldurile, să îl călărească sprijinindu-se cu palmele de pieptul lui. Rob îi frământa sânii plini şi una dintre palme îi ajunse pe gâtul ei. Îi mângâie bărbia, apoi un obraz, şi în final îi strecură degetul mare în gură.
     Ea îl supse.
     Delia îşi mişca şoldurile tot mai repede, riscând să piardă ritmul. El o apucă de coapse şi pe măsură ce se apropia de punctul culminant, începu să o strângă tot mai tare, şi să se împingă în ea tot mai puternic.

   „Mai un pic ... mai un pic !” gândi el, şi strânse tare din ochi.

     După câteva clipe ejaculă, gândind:

     „Nu simt nimic ...”

     Îşi deschise ochii şi o privi. Ea avu un orgasm atât de lung, şi scânci atât de tare, încât la final Rob îi spuse, cu un zâmbet strâmb:
     – Să ştii că eu începusem deja să mă plictisesc. Cred că data viitoare o să îmi pregătesc un rebus sau ceva, pe noptieră, să am ce face până termini tu acolo ...
     Ea îşi dădu părul peste cap, şi îl privi uşor amuzată:
     – Ce te face să crezi că va mai fi o „data viitoare” ?
     Îl sărută umed, apoi se trânti lângă el. Abia atunci observară amândoi că cearşaful de sub ei era ud. Priviră amândoi tavanul timp de câteva minute, timp în care bătăile inimilor li se domoliră, apoi Delia se întoarse pe o parte, spre el, şi îşi puse un picior peste al lui.
    – Păi, eu sunt mulţumită de felul în care evoluează lucrurile.
    – Îl iau ca pe un compliment.
    – Aşa şi era intenţionat.
    Urmă o altă pauză. Delia îşi puse o mână între picioare şi pipăi locul, constatând că sămânţa lui se scurgea din ea direct pe cearşaf.
    – La ce te gândeşti când ai orgasm ? întrebă ea. – Pari foarte concentrat, adăugă ea fiindcă el se întoarse spre ea cu o mină mirată.
    – Dar tu la ce te gândeşti ?
    – Tu primul.
    – Doamnele primele. Insist.
   – Nu mă gândesc la nimic. Am mintea complet goală. Sau, măcar încerc să mi-o golesc. Nu stric orgasmele amestecându-le cu gânduri care nu au legătură cu ele. Şi aşa ajung la orgasm destul de greu ! chicoti ea, ca un compliment suplimentar. – Acuma tu, îl îndemnă ea.
    – Ştii, am sentimentul că îţi pot încredinţa orice secret ...
    – Poti, se grăbi ea să îl asigure dar abia apoi realiză că poate greşise.
    – Tocmai de aia nu o voi face, rânji el mai mult pentru sine, cu faţa îndreptată spre tavan.
    Greşeala la care se gândise Delia cu câteva clipe înainte se transformase din posibilitate în certitudine.
    – Ăsta e un test ?
    – Poate. E interesant că ai crede asta. De ce crezi că ar fi un test ? se miră el.
    – Nu îmi dau seama. În mod normal, femeile supun bărbaţii la teste. Dar cu tine mă simt de parcă eu aş fi bărbatul, cu tot ce implică asta ! recunoscu ea. Nu mai avea rost să se învârtă după deget. Partida asta era a lui.
    Rob se întoarse spre ea. Un sentiment de familiaritate îl cuprinse. Felul acesta de a pune problema. Se hotărâ pe loc să testeze situaţia. Să mai arunce nişte greutăţi pe taler. Să se testeze pe sine.
     Schimbă un Rob cu altul.
     Mângâie uşor coapsa Deliei, şi îşi strecură mâna între picioarele ei. Ea avu un frison.
     – La soră-mea.
     – Ce ? murmură ea.
   – La soră-mea mă gândesc când am orgasm, răspunse el ferm privind-o direct în ochi, studiindu-i reacţiile.
    – Nu ştiam ... căăăă ... ai o soră ! menţionă ea cu voce scăzută, înainte de a cădea într-o muţenie specifică celui ce aşteaptă să primescă ceva.
     Degetele lui continuau să îi mângâie şi să îi ciupească acea mică excrescenţă erectilă a vulvei, situată în faţa meatului urinar, acel mic aparat de plăcere, generator de extazuri atavice, cunoscut în unele cercuri drept clitoris, şi femeia îşi lăsă capul pe spate. Stătea în coate şi încercă să şi-l ridice înapoi, dar nu reuşea să şi-l păstreze în poziţia aceea fiindcă era nevoie de un efort suplimentar, care intra într-o brutală contradicţie cu furnicăturile dezarmante care se răspândeau în corpul ei prin degetele lui Rob. După câteva încercări nereuşite, renunţă să se mai ridice. Se lăsă pe spate şi îşi depărtă picioarele încet, cu o eleganţă pe care doar Rob o observă. Îşi cuprinse torsul cu braţele, şi unghiile i se infipseră în pielea de peste coaste.
     Rob o privea cu ochii întredeschişi, şi pentru o clipă, şi-ar fi dorit ca ea să îl fi luat la întrebări în legătură cu dubioasa conexiune dintre orgasme lui şi sora sa. Dar Delia nu o făcu. Avea să o facă, neîndoios. Din curiozitate, dacă nu din alte cauze. De asta, Rob era sigur. Dar acum era ocupată cu plăcerea.
     Avusese şi el parte de plăcere.
    Doar că plăcerea lui era doar o formalitate. Simţea curentul acela rece cum i se ridica în corp, simţea vibraţia aceea de dinaintea momentului în care îşi arunca sămânţa în vulva femeilor, le simţea geamătul de satisfacţie sau oftatul de dezamăgire atunci când simţeau lichidul cald băltind în pântecul lor, dar în afară de asta, nu prea mai simţea mare lucru. Cea mai tare senzaţie pe care omul era în stare să o experimenteze devenise pentru el ceva mediocru.
     Poate era din cauta varietăţii.
     Poate din cauza frecvenţei.
   Poate din cauza posibilităţii de comparaţie. Încercase şi drogurile. Pastile. Plante. Prafuri. Inspirate. Fumate. Mâncate. Injectate.
     Ia cel mai furtunos orgasm pe care l-ai avut vreodată, şi înmulţeşte-l cu o mie, şi nu te apropii cu nimic de extazul pe care ţi-l dă o doză de heroină caldă, băgată direct în coapsă.
     Prostii. Comparaţii nefondate emise de puştani care nu ştiau nici să se drogheze ca lumea, nici să facă sex şi nici să umble drept pe drum. Şi să-l ia dracu’ şi pe Irvine Welsh. Vânzător de vise ieftine, frumos împachetate.
     Mai existau scântei neaşteptate de plăcere, uneori. Dar flama se stingea, încetul cu încetul.
     Femeia scânci ademenitor atunci când Rob strecură două degete înăuntrul ei, şi unghiile ei începură să se înfigă şi mai tare în propria carne. Femeia trăia experienţa cu fiecare celulă din trupul ei. Iar el simţea – pe măsură ce ea începea să se zbată tot mai tare în mâinile lui iscusite – cu fiecare muşchi din trupul său că toate astea pavau un drum foarte periculos spre un viitor ceţos şi necunoscut.
     În timp ce o săruta, se gândea la mecanismul rece al cauzei şi al efectului.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Calmă, floarea

2012-01-25T20:50:00.000+02:00

     – I pray thee, contradict thyself, and say it is not so ! fură primele cuvinte ale lui Paul, când ea îi spuse ce avea de gând. Evident, nu se aşteptase la asta, şi implicit, nu o lua în serios. Dar, la o privire mai atentă a trăsăturilor ei, se convinse de fermitatea hotărârii ei. – Vorbeşti serios …
     – Din … păcate, da.
   Şi asta fusese tot. Ritualul despărţirii era desăvârşit. Legătura lor, pe cât de repede şi de firesc se ţesuse, pe atât de repede se şi destrămase. Iar ei erau calmi ca nişte profeţi, care toată viaţa lor fuseseră conştienţi de mersul lucrurilor, şi care acceptaseră de mult că nu puteau face nimic altceva decât să accepte ceea ce viziunile le arătau.
   În planul acela superior, metafizic, acolo unde erau doar el şi cu ea, îmbrăţişaţi şi tăcuţi, acolo se întâmplase ceva. Ea îşi desfăcuse braţele din jurul lui, iar el îşi desfăcuse braţele din jurul ei. Ea se dăduse un pas înapoi, iar el se dăduse doi paşi înapoi, iar ea să dăduse trei paşi înapoi, iar el …
    Cu toate astea, blonda avea impresia că doar ea fusese cea cu adevărat părăsită.
    Poate că acesta fusese planul lui de la început. De la începutul începutului. Cuvintele ieşeau pe gura ei, dar erau ale lui. Şi deşi sunau ca ale ei, aveau substratul acela impersonal şi batjocoritor pe care el era în stare să îl imprime. Ca în seara aceea, la telefon.
    El nu intenţionase să lase situaţia să ajungă mai departe de punctul acesta. Ştiuse că se va ajunge aici încă de la început. El fusese pregătit.
    Niciodată să nu subestimezi puterea minciunii – nici când cel pe care îl minţi eşti TU.
    Iar acum ea nu mai trebuia să afle nimic despre el. Nu mai are nici un sens să ştii ceva despre cineva care nu mai înseamnă nimic pentru tine.
    El se îndreptă direct spre frigider, şi deschise o sticlă de vin roşu. Roşu ca sângele. Rece ca moartea. Afară vântul începu să bată, frământând copacii. Paul turnă vinul în două pahare cu picior înalt. Îi aduse ei unul, iar celălalt îl ţinu pentru el. Ciocni paharul lui de cel din mâna ei inertă. Zâmbi şi îi ură „noroc”.
    Gura lui spunea că el nu se aştepta la asta, dar ochii lui ziceau diferit. Îi luă capul în palme, şi depuse o sărutare tremurată la ea pe frunte. Ea simţi un bulgăre de gheaţă în stomac.
Mîinile lui vorbeau de resemnare, dar buzele care atinseră fruntea ei ardeau de răzvrătire.
     E 12 august 2010.
    Suntem la o petrecere. Bem vin alb. Troy s-a îmbătat şi îmi face avansuri mai mult decât evidente. Paul nu îl ia în seamă. Nimeni nu îl ia în seamă. Toţi ştiu. Aşa e Troy. Se apropie de mine, mă ia în braţe, şi îmi şopteşte la ureche:
    – Ştii de ce pot să fac asta şi nimeni nu îmi sparge dinţii ? zice el. – Fiindcă nimănui nu îi pasă de tine. Nu cu adevărat. Nu eşti una dintre noi. Nu vei fi niciodată una dintre noi. Tu doar treci pe aici, priveşti, şi mergi mai departe. Ai privit. Aşa că mergi mai departe, zice el.
    …

    Şi iat-o iarăşi în avion, deasupra oceanului, privind soarele prin hubloul pătrat. De data aceasta era singură. Singură, cu o culegere de poezii de Yeats, deschisă la „Aedh wishes for the cloths of heaven”.
    Avea bagaje puţine. Nu luase cu ea nimic în plus decât cele pe care le adusese.
Toate rochiile Mengotti, toate parfumurile Amouage, toţi pantofii Prada cu barete din piele de iguană, ceasurile de mână Glashütte, Jaeger LeCoultre şi Vacheron, şepcile de doc Marshall Pennyworth, pantalonii Prussian, eşarfele Domenica.
Din ce eşti făcută ?
Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.
Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.
Cerceii MHH.
Colierul Leo Wittwer.
Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.
    Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era „Domnul Dalloway”. Atât. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase. Iar despărţirea de Oliver fusese una dintre cele mai grele pe care le făcuse vreodată.
    Îşi aducea aminte de timpul când făcuse acest drum în sens opus, şi parcă trecuseră doar câteva clipe de când încercase să anticipeze acest moment, momentul evaluării finale, de când încercase să prevadă prezentul. Îşi dădu seama că „ea, cea din trecut” îi întinsese atunci o mână, pe care „ea, cea din viitor … adică prezent” o apuca acum. O mână prin timp. Ce se schimbase ? Destule. Fusese visătoare, ignorantă, prin excelenţă şi urmare – fericită. Iar acum ? Mai trează, mai conştientă, mai cinică, mai rece, tot mai rece. Şi mai tristă. Ceva a trebuit să se schimbe. Mereu se întâmplă aşa.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Las-o să ardă până se face scrum !

2012-01-23T19:37:00.000+02:00

    Rob se întoarse acasă, şi când ieşi din maşină, nu putu să nu observe un mic nor cenuşiu care părea să atârne doar deasupra casei tatălui său.
    Pe bancheta din spate se găsea o pungă de hârtie în care tronau cumpărăturile făcute în dimineaţa aceea.
    Victor se întorsese acasă. Frigiderul trebuia umplut cu ceva comestibil. Cei doi Robi mâncau când puteau, ce puteau, dar băiatul trebuia hrănit cu mâncare. Victor stătea în camera lui, cu braţele în ghips şi cu un zâmbet palid pe feţişoara lui ovală, cu părul ciufulit. Când Rob intră în casă, Victor îl întâmpină.
    – Ce ai adus ?
    – Trebe să mâncăm ceva, nu ? Am impresia că dacă nu te externau, noi am fi rămas cu frigiderul gol tot restul lunii, râse Rob.
    Începu să scoată din pungă tot felul de lucruri: lapte, pâine albă de casă, brânză, măsline, spaghete, carne tocată, şuncă, o pungă cu mere verzi. Apoi băgă mâna în buzunarul jachetei şi scoase de acolo un pachet mic, înfăşurat în hârtie albă, pe care i-l dădu lui Victor.
    – Bonus, spuse Rob, şi îi făcu cu ochiul.
    Victor apucă pachetul dar nu îl putu desface. Rob observă asta, dădu ochii peste cap realizând gafa făcută, apoi desfăcu hârtia. Ochii lui Victor se lărgiră când văzu că înăuntru era o bucată decentă de baton de ciocolată.
     – Mersi, zâmbi el, şi rupse o bucată.
    – Nicio problemă. Meriţi o trataţie. Eşti un supravieţuitor ! râse Rob, apoi îi ciufuli părul şi mai tare, şi murmură pentru sine: – Mai mult decât ai crede ...
    Apoi îl străpunse brusc gândul la întâlnirea pe care o avusese cu bărbatul care îl lovise pe Victor cu maşina. Pe moment se gândi la reprimarea gândurilor şi amintirilor neplăcute, şi cum înainte nu ştia cum era posibil aşa ceva. Iar acum, îşi dădu seama că asta i se întâmplase şi lui. Deşi nu trecuseră decât două zile de la scena respectivă, Rob realiză că nu se mai gândise la implicaţiile cuvintelor pe care bărbatul i le spusese pe coridorul spitalului.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Iar acum, brusc, resimţea realitatea şi seriozitatea lor. Nu erau simple cuvinte. Erau cuie bătute într-o suprafaţă. Şi chiar dacă reuşeai cumva să le scoţi afară – cum făcuse el – găurile rămâneau. Şi nu puteau fi umplute.
    Rob rămase nemişcat în faţa mesei pline cu cumpărăturile făcute, şi un alt gând îi trecu prin cap, ca o lamă de oţel care secţionează un pepene: ce alte gânduri, ce alte realităţi crunte ignorase ?
Crezi că tati mă urăşte fiindcă am omorât-o pe mami ?
    Victor încetă să mai existe, acolo în faţa lui, stând la masă şi mâncând cu poftă bucata aceea de baton. Masa nu mai exista. Bucătăria nu mai exista. Nu mai exista decât Tatăl, şi mintea lui, şi inima lui dură şi întunecată. Sau mai degrabă atrocitatea aceea mecanică care îi ţinea loc de inimă.
    Fără să îşi dea seama ce face, luă cutia cu lapte şi îi turnă un pahar plin lui Victor. I-l împinse în faţă, apoi spuse:
    – Cum te simţi ?
    Victor îl privi o secundă, apoi spuse senin:
    – Bine. Tu ?
    – Să ştii că nimeni nu m-a mai întrebat de mult asta. Cred că ... sunt bine, zâmbi Rob.
Adevărul este că nu este nimic grav.
    Rob deschise gura şi mai vru să spună ceva, când auzi voci venind de afară.
    – Tati şi Ariadne, spuse Victor cu voce joasă. – Cred că se ceartă.
    Rob ciuli urechile încercând să înţeleagă ce îşi spuneau. Se aflau în curtea casei, sub teiul mare în care Rob obişnuia să se caţere când era mic. Vorbeau pe tonuri normale, deşi se simţea o vibraţie în aer, ca şi calmul unei bombe dinainte ca ea să explodeze.
    Stăteau pe o bancă vopsită în verde. Rob purta blugi negri şi un pulovăr gri, iar Ariadne ... arăta ca din reviste, desigur.
    – Ce cauţi aici ? o întrebă Rob.
    – Ştiu că am făcuto greşeală, dar nu ştiu care anume. Ai promis că vorbim despre asta.
    – Am spus că vorbim. Asta doar cu greu poate fi numită promisiune. În plus, răul e făcut. Nu văd de ce ţi se pare că o discuţie e absolut indispensabilă.
    – Vreau să dezbatem problema. Cred că merit măcar să ştiu cu ce am greşit.
    Rob ridică sprâncenele:
    – De când înseamnă asta ceva ? Merit. Ce e ăla ?
   – Spune-i cum vrei. Nu o mai da după tufă. Nu pricep de ce te comporţi ca un copil. Spune ce ai pe suflet, îi ceru ea, privindu-l fix.
    Rob oftă, şi îşi împreună palmele. Ariadne se apropie de el pe bancă, şi îi puse o mână pe spate.
    – Îmi cer iertare dacă am fost necuviincioasă. Doar că ... nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Nu te înţeleg. Când am impresia că ştiu cum funcţionezi, când îmi spun „în final, am reuşit să îi dau de cap”, atunci faci ceva ce îmi dă MIE peste cap toate traiectoriile. Eşti mai întortocheat şi mai capricios decât orice femeie pe care o cunosc. Mă simt ... ca un bărbat în faţa unei femei ! recunoscu Ariadne, şi spera ca relevaţia să aibă greutate în faţa lui Rob. – Şi nu îmi place. Am aflat pe pielea mea cum e să nu ştii nimic despre celălalt. E o paralelă banală, dar acum îmi dau seama că un bărbat care caută o femeie e ca un orb care caută un anumit fir de nisip în deşert. E foarte frustrant.
   – Ştiu. Dar tu tot ai dat-o în bară. Urât de tot.
   – Uite ce e, trase ea aer în piept. – Eu ţin la tine. Ştiu că şi tu ţii la mine ...
Rob ridică sprâncenele.
   – ... nu înţeleg de ce nu mă cerţi, şi de ce nu terminăm odată cu toată chestia asta.
Rob zâmbi.
   – Faci progrese. Progrese mari.
   – Nu ştiu ce înseamnă asta, ridică ea din umeri.
Arăta foarte frumoasă în dimineaţa aceea. dar Rob era hotărât să joace dur.
   – Înseamnă că ţi-ai dat seama care e problema, chiar dacă nu ştii în ce constă ea.
   – O să primesc vreodată de la tine un răspuns concret ? oftă ea, şi îşi retrase mâna de pe el.
   – Nu ştiu.
   – Dar ce ştii ?
   – Ştiu că nu îmi place când oamenii se bagă în viaţa mea.
   – Asta fac eu ? Mă bag în viaţa ta ?
   – Asta ai făcut acum două zile. Simt în tine o tensiune. Crezi că eşti pe cale să pierzi ce crezi că ai mai de preţ. Ironia e că tocmai gândul acesta te-a împins pe adevăratul drum spre pierzanie. Până să începi să iei „măsuri”, totul era bine. După ce ai luat problema în mâini, atunci totul s-a dus dracului.
    Ariadne îl privea fix. Pricepea ce i se spunea. Dar nu reuşea să fie acaparată de sentimentul acela de siguranţă pe care Rob îl sugera.
    – Dacă m-ai cunoaşte cât de puţin, vorba aceea, dacă ai avea credinţă în mine cât un bob de muştar, ai ştii că totul era bine. Nu aveam nevoie de intervenţii din partea nimănui. Nu aveam nevoie ca tu să te pui şi să răscoleşti în jurul meu.
    – Iar dacă tu m-ai cunoaşte pe mine cât de puţin, ai ştii că sunt în stare să apreciez ce am, şi că nu las nimic să îmi răpească acel lucru. În niciun caz, nu fără să lupt pentru el.
    – Şi poate ăsta e blestemul tău, murmură Rob, ridicându-se de pe bancă. – Vrei să controlezi prea tare ce se întâmplă cu tine şi cu mine. Iar eu sunt în stare să simt că toată ambianţa dintre noi doi e ... artificială.
    Ariadne începu să respire greu. Simţi cum ochii i se umezeau, şi ştia că nu va putea să ţină prea mult lacrimile în frâu. Simţea că pierde partida. Simţea că trebuia să piardă partida.
    Din câte înţelegea ea, Rob îi cerea să lase totul în voia lui. Să nu mai încerce să controleze totul. Alea iacta est. Şi să le lase să cadă aşa cum vor cădea. Să lase totul în voia sorţii, de fapt. Iar ea nu putea face aşa ceva. Era împotriva instinctului oricărei persoane să lase lucrurile în voia apelor, atunci când ceva atât de rar precum fericirea personală, starea aceea de împlinire pe care o puteai simţi în stomac era ameninţată să dispară.
    Ceea ce Rob îi cerea ei era ... inacceptabil. Era inacceptabil cu atât mai mult cu cât lucrurile păreau că o luau la vale.
    Iar acum asta îi era pedeapsa ? Să fie lepădată, tocmai fiindcă încercase să se agaţe de el mai bine ? Fiindcă făcuse un pic de exces de zel ?
    – Îmi spui să renunţ la tine ? Asta spui ? Că trebuie să renunţ la tine ? La noi ? La ce avem noi doi ? întrebă ea, cu buzele tremurând.
    – Spun doar că nu apreciez deloc controlul. Mai ales când nu vine din partea mea.
    Ariadne îşi ridică privirea spre el. Se ridică şi ea în picioare. Stăteau faţă în faţă acum. Vroia să îl strângă în braţe, să îl sărute, dar îl simţea ca pe un străin. Cine era bărbatul din faţa ei ? Aproape nu îl recunoaştea.
    Rob îi simţi starea, şi bătu în retragere.
    – Să te ia dracu’ ! zâmbi ea, şi avea lacrimi în ochi. – Să te ia dracu’ cu tot cu fantomele tale ! Să te ia dracu’ cu ezoterismul tău !
    Rob o privi fix, cu o faţă imobilă.
    – Îmi tot spui că eşti rănit, şi că nu vrei să răneşti pe alţii. Că nu ai dreptul să faci asta altora. Dar de fapt, te doare în pulă de ceilalţi ! Te doare în pulă de mine ! Te doare în pulă de toţi. Ai dat peste un scut care te protejează pe tine de tot ce nu îţi convine, şi îl aplici tuturor. Nu eşti cu nimic mai special decât oricine. Nu revoluţionezi dinamica relaţiilor. Nu reinventezi roata. Doar mă îndepărtezi de tine. Adevărul este că ... nu contează că NU ştiu de ce o faci. Contează că ştiu că o faci. Contează că m-am prins de asta. Te iubesc ! uite, am spus-o. Şi mai cred că şi tu mă iubeşti. Sau, în orice caz, ţii la mine destul de mult încât să fii speriat că poate ţi-ai pierdut puterea de a mă da la o parte după bunul plac. De fapt ăsta e motivul din spatele tiradelor de genul „lasă totul să meargă aşa cum e scris să meargă”. Prostii ! Vorbe ! Nici nu ştiu de ce spun chestiile astea, se încruntă ea, şi îşi luă capul în mâini. Începu să plângă.
    Rob o privea, ca şi mai înainte. Privirea lui nu îi dădea de înţeles Ariadnei nici că spusese adevărul, dar nici că ratase ţinta. Pur şi simplu, nu îşi putea da seama ce se întâmpla în forul lui interior.
    El se apropie de ea, şi o luă în braţe. O strânse tare, în tăcere. Lacrimile ei secară brusc. Motivul pentru ele dispăruse. Îşi plantă bărbia în scobitura umărului lui Rob, şi rămaseră aşa câteva clipe.
    – Ce facem în continuare ? murmură ea, după o vreme.
    Rob ajunse la un răspuns într-o clipă. Dar – şi ştia că asta le va aduce amândurora multă amărăciune – spuse în schimb:
    – Să îţi spun ce vrei să auzi, sau ce cred eu ?
    Ariadne nici nu clipi:
    – Ce crezi tu.
    – Trebuie să mă gândesc, spuse el sec, şi Ariadne avu impresia că tot ce ea îi spusese fusese în van. Nu schimbase nimic. Doar îşi dezvăluise poziţia şi intenţiile, în acest joc permanent dintre femeie şi bărbat. Făcuse unica greşeală inacceptabilă.
    – Să te gândeşti ? repetă ea. – Să te gândeşti ? se îndepărtă de el, şi în voce se simţea un ton nervos. – După tot ce am vorbit, tu trebuie să te mai gândeşti !? întrebă ea, dându-se în spate cu doi paşi.
    Rob o privi cu calm.
    – M-am oferit pe tavă, şi tu trebuie să te mai gândeşti ?! repetă ea, tot mai nervoasă. – Nu îmi vine să cred că ... mă pedepseşti ... fiiindcă îmi pasă ?! întrebă ea, şi se apropie de el iarăşi.
    – Dar nu VREAU să îţi pese ! mugi Rob, şi Ariadne tresări, dându-se înapoi cu ochii lărgiţi de spaimă.
Era prima oară că el îşi pierdea controlul în faţa ei, iar ea se speriase atât de tare de acest gest, încât aproape că îi scăpă sensul cuvintelor bărbatului.
    El trase aer în piept, apoi se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu degetele:
    – Te sperii ? întrebă el cu aceeaşi voce caldă pe care o folosise mereu cu ea, până în urmă cu câteva clipe.
    Ariadne dădu din cap încet.
    – Îmi cer iertare. Nu am niciun motiv să mă port aşa cu tine. Eşti mai mult decât merit, ştiu asta. Sunt norocos că te am, ştiu şi asta ...
    Rostea cuvintele, dar femeii i se păru că nu le înţelege semnificaţia. Ca şi cum recita o poezie învăţată de mult, al cărei sens nu şi-l mai amintea.
     – ... dar asta nu schimbă cu nimica situaţia, încheie el.
    Ariadne îl mai privi o dată, cu un melanj de scârbă şi înţelegere în ochii ei verzi şi mari şi frumoşi, apoi îl ocoli şi plecă.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

In vino veritas

2012-01-18T19:33:00.001+02:00

Se ridică de pe fotoliu, Victor dormea în camera lui fiindcă era destul de dimineaţă, având în vedere că Tatăl plecase la lucru de doar jumătate de oră, iar Rob era deja ameţit de la vinul acela excelent. Ridică sticla în dreptul ochilor şi încercă să îşi aducă aminte dacă ştia ceva despre vinul acela, dar cum nimic nu îi veni în minte, ridică din umeri. Şi. Turnă până când paharul se umplu din nou, iar el observă că sticla era de un litru, iar nu tradiţionalii 750 de mililitri, iar licoarea aluneca în josul grumazului, rece şi pişcătoare, arzându-i stomacul gol şi cerând mai mult, aşa că Rob mai bău din pahar, cu sete adevărată, nu cu simţul acela detaşat că gustă ceva unic, ci cu sete. Şi. Între timp se gândea care avea să fie următoarea mişcare, fiindcă acuma avea timp să gândească, chiar dacă nu limpede, dar orice gând era mai bun decât niciun gând, aşa că roţile se puseră în mişcare. Şi. Vroia să îl ia pe Victor cu el, în clipa în care avea să se trezească vroia să vorbească cu el, să îl întrebe ce părere are despre o eventuală mutare şi schimbare de atmosferă, iar apoi trebuia să facă cumva să o recupereze pe Elena, dar asta nu prea ţinea de el, cel puţin nu încă. Şi. Să vadă cum poate suci mintea unei femei care nu mai vroia să audă nimica de el şi care mai era şi în comă şi într-o relaţie cu un dobitoc care fusese cât pe ce să o omoare, dacă nu cumva reuşise deja să o transforme într-o legumă, să se hotărască odată dacă vrea să îşi smulgă ciobul acela sau să îl împingă de tot sub piele, dar astea erau detalii pe care un alt pahar cu vin ar fi reuşit imediat să le înlăture, aşa că mai umplu o dată paharul, şi vinul din sticlă se mai împuţină. Şi. Pleoapele deveniră grele, iar Rob se întrebă de ce dracu’ se trezise la ora aceea nedumnezeiască, că doar nu avea nimica urgent de făcut, sau dacă avea, uitase despre ce era vorba, până şi ura lui faţă de Tată se diluase, era îndepărtată şi fadă, neinteresantă şi lipsită de sens, dădu peste cap paharul şi îşi mai turnă unul, era deja al patrulea din dimineaţa aceea, iar în sticlă mai rămăsese vin cam de trei degete. Şi. După ce termină de golit şi paharul, îl lăsă pe masă şi se tolăni în fotoliu, cu ochii împăienjeniţi şi cu gura încleiată şi cu mintea parcă scufundată într-un borcan mare cu melasă, îşi umezi buzele şi se scărpină violent la baza spatelui cu mâna dreaptă, fiindcă în mâna stângă ţinea sticla de vin care, acum că era mai puţin, se încălzea mai uşor în aerul camerei. Şi. Rob îşi duse mâna dreaptă la frunte şi îşi masă pielea fierbinte a capului cu pielea rece a degetelor sale lungi, lungi. Şi. Subţiri ca ale unui pianist, şi apoi, scrâşnind din dinţi puse sticla la gură şi dădu peste cap tot restul conţinutului ei şi apoi o lăsă să cadă pe podea şi ea se rostogoli sub fotoliu iar el căzu pe spate, cu braţele atârnându-i în aer peste braţele fotoliului, îşi asculta gândurile care se ciocneau în spatele frunţii sale năpădite de broboane de sudoare ca perlele de cleştar. Şi. Nimic din cele ce i se perindau prin mintea înceţoşată nu părea să merite, adică, vreau să spun că nu erau lucruri inteligente, nu erau lucruri noi sau interesante, iar dacă vreodată cineva s-ar fi gândit să le transcrie pe hârtie, Rob nu îşi putea da seama de ce le-ar fi citit cineva, oricine, fiindcă situaţia era atât de complicată încât părea chiar simplă, dar asta era doar din cauza talentului său, unicului său talent de a nu trata problemele serioase cu seriozitate, ci de a le mătura uşor cu palma, spre marginea masei, şi de acolo direct în coşul de gunoi, dar ceva nu îi dădea pace, ca o aşchie rămasă sub piele, sau ca o bubă în cerul gurii care s-ar fi vindecat dacă nu ar mai fi zgândărit-o cu limba, ştia că toate astea se vor întoarce să îl bântuie, din prima clipă în care va deschide iarăşi ochii săi injectaţi, iar gândurile îi vorbeau şi în timp ce le asculta prostiile nu îşi putea da seama care era diferenţa dintre paradoxal şi ironic.

Fragment din "Sămânţa neagră a tatălui"

Tot ce trebuie să faci este să rabzi

2012-01-17T13:55:00.000+02:00

Se dădu jos din pat şi căscă până în trosniră fălcile în pizda mă-sii gândi ea iarăşi o să am o zi de căcat fiindcă simţea că nu dormise deloc în seara de dinainte şi cum să dorm când idiotu’ acela stă pe străzi fluierând după curve ieftine şi ea stătea şi îl aştepta să vină în pizda mă-sii sper că în seara asta primesc şi eu ceva la dracu’ mama îmi spunea că sunt o fată deşteaptă şi chiar era din moment ce era partener la o firmă importantă şi avea abia 30 de ani aşa că trase aer în piept şi se întoarse spre jigodia care dormea liniştită lângă ea să-l fut gândi ea scrâşnind din dinţi se duse în bucătărie şi puse de o cafea el îmi spune că stă toată ziua cu copii şi când prinde un pont/şustă o taie să vadă dacă poate rezolva de un job dar era sigură că nu avea nici grijă de copii şi nici nu îşi căuta de lucru şi de ce să o facă dacă ea câştigă cât 20 la un loc uite că probabil şi lui i-a spus maică-sa că e o fată deşteaptă şi în orice caz e o fată mai deşteaptă ca tine se duse în baie să se spele pe faţa buhăită şi pe dinţi dar înainte suflă în palmă şi mirosi şi vai ce ca dracu’ îi puţea gura se îmbrăcă în fusta neagră şi îşi luă taiorul şi cheile de pe masă închise uşa şi coborî la garaj unde vărsă cana cu cafea pe uşa BMW-ului ah, s-o fută dracu’ şi porni la drum să nu rămână prinsă în trafic ajunse totuşi cu întârziere dar era bine că ea e şefa pe acolo aşa că nimeni nu crâcni şi dacă ceilalţi şefi ar fi făcut gât le-ar fi crăpat capetele la puţele alea mici şi afectate care zăbăleau zi de zi de zi după curul ei dar avea de lucru un contract de încheiat şi bani mulţi de încasat că doar era şefă ce dracu’ şi numai Cristos Gornistu’ ştia prin câte trecuse ca să se poată lăfăi cum se lăfăia aşa că îşi puse servieta pe birou şi se trânti în scaun urlând după o cafea cu scorţişoară imediat şefa se auzi vocea enervantă a secretarei ei senila dracului tre’ să o dau afară şi puse mâna pe telefon sună acasă alo ? ce faci dragă, te-ai trezit ? da nu de mult cum a fost aseară ? obositor dar sper că am rezolvat ceva dacă nu va trebui să ies şi în seara asta şi să mă ţin de curu’ lor ştii că nu îmi place să fac asta să mă milogesc tu ce faci ? aseară nu m-ai aşteptat eram obosită lasă că ne vedem în seara asta şi am o surpriză pentru tine spuse el pe un ton cleios şi ea putea simţi cum pula lui se întăreşte sper gândi ea dar spuse bine trebuie să mă întorc la lucru să ai grijă de copii te pup şi eu şi a închis în pizda mă-sii de gunoi stradal ! gândi ea în timp ce lovea tastele laptopului şi ştergea sau modifica condiţiile suspensive şi renumerota clauzele şi reformula situaţiile lua-i-ar dracu’ şi pe retardaţii ăştia că nu ştiu să facă nimic cum trebuie ar trebui să îi dau afară pe toţi în pizda mamilor lor de incompetenţi aşa gândind se făcu ora 12 şi trebuia să meargă la masă repede fiindcă avea întâlnire la ora 1 şi contractul nu era încă gata dar îl termină în final îşi luă un sandviş pe care îl mâncă la volan în timp ce conducea spre client nenorociţii nu pot să îşi mişte hoiturile până la biroul meu şi telefonul mobil îi sună şi cineva din spate o claxona pizda dracului ! scoase un deget mijlociu pe geam spre fraierul care o claxona el nu mai spuse nimic şi ea putu să muşte din sandviş şi să caute celularul care suna şi frână la dracu’ ! privi direct în faţa maşinii era o blondă tânără care o privea nedumerită şi purta o jachetă neagră şi o geantă de umăr de piele maro nu vezi că e roşu ? pai da, pentru maşini răspunse blonda şi trecu mai departe fără să se fi supărat că era cât pe ce să fie călcată de o proastă care mânca şi vorbea la telefon şi arăta muie pe geam când tot ce trebuia să facă era să conducă dar blonda nu era supărată şi se simţea asta în felul în care păşea pe trotuar şi în felul în care se oprise şi o privea să vadă dacă o scoate la capăt din trafic şi îi făcu cu ochiul ei când maşina trecu pe lângă ea apoi se făcu verde şi ea apăsă pe acceleraţie între timp telefonul nu mai suna dar îl găsi şi văzu că o sunase clientul ce morţii mă-sii îi mai trebuie şi la ăsta vin din celălalt capăt al oraşului la ora de vârf în mă-sa dar îl sună înapoi cu o voce mieroasă de ziceai că linsul în cur era sportul ei preferat şi anunţă că ajunge în 10 minute deşi ştia că nu poate face mai puţin de 20 dar când uşile biroului se deschiseră şi ea trânti contractul pe masă toţi o ascultară ca pe un dictator apoi băură câte un pahar cu apă plată şi lămâie ah ce bine mi-ar prinde un whisky acum cu gheaţă şi un pic de cola sau red bull nu nu fără căcatul ăla de pişat la doză şi ei mă obosesc cu apa plată şi lămâie şi feţele lor care arată de parcă ei ar fi supt dintr-o lămâie apoi bătură palma şi virară banii în cont şi ea se îndreptă spre birou mulţumită şi fără chef de nimic altceva decât de un futai demn de o zi de sărbătoare aşa că în timp ce se întorcea la birou sună pe secretara aia imbecilă şi îi spuse azi îmi iau liber ne vedem luni o zi bună doamnă se grăbi secretara idioată să îi ureze dar ea deja închisese şi o coti pe bulevardul lat cât o pistă de aterizare către casă şi sper să fie acasă netrebnicul ăla şi să mă ia pe sus şi să mă arunce în pat şi să smulgă de pe mine taiorul Yves-Saint-Laurent şi să îmi facă dreptate că altfel la noapte o să doarmă în stradă câinele împuţit ce e apasă mai tare pe acceleraţie şi era cât pe ce să lovească un câine care dormea pe stradă dar ajunse cu bine acasă şi dădu buzna în casă şi îl văzu pe el cum stătea tolănit pe canapea cu tenişii în picioare pe canapeaua ei îmbrăcată în mătase italiană cu tenişii ăia jegoşi şi plini de căcat de pasăre de la alergatul prin parc iar copii se jucau pe covor cu nişte jucării obscen de scumpe care vorbeau în limba lor bună dragă spuse el şi aşeză pe masa ei de cireş japonez o cutie de bere de pe care picura spumă în gâtu’ mă-tii de orbeţ nespălat bună dragă ai ajuns acasă repede azi da am terminat mai repede treaba bine că e vineri azi că altfel cred că mă spânzuram de ce ? din cauza tenişilor tăi jegoşi şi a berii tale futute care se scurge pe masa mea de 4000 de dolari imbecilule ! eh, aşa, fără motiv ! el o luă în braţe şi o sărută apăsat zgâriind-o cu barba şi împuţindu-i gura cu aroma aia de bere stai un pic porc ce eşti se zbătu ea deşi ştia ce urmează el o ridică de la pământ şi ochii îi sticleau deja ar fi cazul să îi sticlească că nu am mai făcut-o de o lună şi o duse în dormitor şi îi smulse hainele de pe ea şi umerii i se încordau când o întorcea de pe o parte pe alta să îi poată trage fusta şi ciorapii mei Hermes ! ar fi bine să mi-o pună ca un cal pentru faza asta şi când se întoarse o clipă cu spatele la ea văzu urme de unghii pe omoplaţi care erau pe punctul de a se vindeca şi oftă şi scrâşni gândindu-se la cealaltă ? dar în clipa următoare el era în ea şi nu îi mai stătea capul la nimic nici la uşa deschisă a camerei şi nici la copii care puteau intra peste ei în timp ce patul masiv se legăna înainte şi înapoi şi pizda îi ardea de plăcere unghiile i se înfipseră în omoplaţii lui şi apăsă până îi dădu sângele dar el o pedepsea şi mai tare şi mai repede şi mai bine şi gura i se deschise şi picioarele i se închiseră în jurul lui el transpira picăturile de sudoare îi cădeau ei pe faţă lăsând dâre în machiaj şi ea ţipa scrâşnea fute-mă ! fute-mă ! fute-mă ! merit tot ce e mai bun nenorocitule şi tu ţi-o tragi cu alta pe la spatele meu şi aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh mîine te dau afară ca pe un vagabond bun de nimic ce eşti îi zîmbi şi îl sărută apăsat apoi se întoarse cu spatele la el şi ia-mă în braţe netrebnicule râse ea şi râse şi el şi în timp ce sămânţa lui i se scurgea dintre picioare ea se gândi că mâine chiar îl va da afară pe nenorocitul acesta dar acum îi era aşa de bine şi îşi frecă obrazul de pernă şi fundul de coapsele lui şi toarse ca o pisicuţă la căldură şi gândi mâine, mâine îi arăt eu lui. Apoi adormiră.

Fragment din "Laptele negru al mamei"

Vise reci

2012-01-13T18:44:00.002+02:00

Sfârşit (?)

2012-01-06T13:13:00.003+02:00

Se gândi la toate prin câte trecuse. Se gândi cătotul a decurs conform planului. Cu excepţia faptului că nu a existat nici unplan.

Nicio schemă de ansamblu.

Oricum, nu una de care ea să aibă ştiinţă.

Se gândi că atunci când plecase, nimeni nu îisimţise lipsa. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Dar poate acum, după ce maiadăugase o gaură în pătura care o acoperea, se va găsi cineva şi pentru ea.Cineva asemenea ei, cu capul în nori, cu buzunarele goale şi cu lacrimi înochi. Vorba aia: „nu plângem de durere, plângem din cauza frumuseţii din lume”.Ah, da, mai era ceva. Acel cineva trebuia să fie cineva căruia trebuia neapăratsă îi placă „Shine On You Crazy Diamond”. Hotărât lucru, nu putea adora pecineva căruia nu îi plăcea „Shine On You Crazy Diamond”.

Zâmbi.

Se gândea la tipul cu aparatul de fotografiat. Nuîl mai văzuse din seara aceea friguroasă. Cu el totul fusese atât de dens, atâtde comprimat, şi părea că momentul se prelungeşte la nesfârşit. O umpluse decăldură cu câteva cuvinte, un sărut şi o promisiune de revedere, toatetransmise printre aceleaşi buze uscate şi crăpate. Îi era dor de el.

Se gândi că nostalgia era, într-adevăr, păcatul eipreferat.

Ajunse acasă.

Căută şi găsi foaia aceea singuratică, intitulată„Jurnal din anul plictiselii extraordinare, aparţinând domnişoarei Amelia”. Eraexact acolo unde o lăsase la plecare. Cuvintele scrise pe ea încă îi ardeauprivirea, deşi culoarea lor se mai estompase cu trecerea timpului. Întoarse foaia,şi scrise pe cealaltă parte. Textul era dur, necizelat, neşlefuit, monstruos. Exact aşacum îi curgeau cuvintele din degete:

Nu ştiu ce să spun. Pe partea cealaltă am scris „asta a fost tot”, dar se pare că nu a fost tot. Maimult ca sigur că urmează ceva şi mai grandios. Nu, „grandios”e un cuvânt nepotrivit. Nu e nimic grandios într-o căutare sortită eşecului. Epatetic. Cuvântul pe care îl caut eu acum este „provocator”, da, provocator.Aştept o nouă provocare. Sunt mai optimistă decât eram ieri. Singura concluziela care am ajuns este că trebuie să simt. Ştiu că sună prostesc, dar trebuie săo spun. Nu mă pot opri. Indiferent ce simt. Mă bucur că o pot face. Nu îmipermit să cad într-o stare de catatonie. Accept cu bucurie orice primesc.Fericire ? Bine. Durere ? Cu atât mai bine. Nu mă aştept să înţelegeţi, darnici nu vreau să fiu judecată ... chiar dacă singura care mă judecă sunt eu. Amvăzut ce se întîmplă când înlocuieşti simţirea cu altceva, ce o fi norul acelacare te face să crezi că o duci bine, în timp ce te usuci pe dinăuntru. Ajungisă uiţi cum se face. Eu nu vreau asta. Trebuie să menţin în funcţiune aparatulde iubit. Îmi vine să râd. El mă ţine în viaţă. El e totul pentru mine. Trebuiesă îl hrănesc, şi o voi face, chiar de ar trebui să iubesc frunzele care mor înparc sau praful de pe cărţi. O să iubesc orice îmi iese în cale, şi dacă seîntâmplă să fii tu acela ... pregăteşte-te !

Privi hârtia, şi îşi spuse că gândurile acestea care obântuiau neîncetat sunau mai bine când erau nescrise, nerostite. Se trivializaudacă le exprima.

Fragment din “Laptelenegru al mamei”

Expo

2012-01-04T15:43:00.001+02:00

Sandra stătea cu braţele încrucişate şi bătea cutocul pantofului în podeaua atât de lustruită încât îţi puteai vedea reflexiaîn ea. Era seara expoziţiei pe care şi-o aranjase cu sudoarea propriei frunţi.Invitaţii sosiseră buluc, şi acum roiau pe lângă pereţii încărcaţi cu deseneleei. Sandra îşi dădu seama că mulţimea se adunase în parte datorită faptului cătranspirase către public, în vreun fel, informaţia că era fiica mamei sale. Nuputea ieşi de sub umbra aceea indiferent ce făcea. În mare parte acestui motivi se datora starea de nervozitate. Un alt motiv era Rob. Venise la expoziţia eiun pic ameţit, şi dezastrul era inevitabil.

Sandrasimţi cum cineva o apucă uşor de braţ. Se întoarse şi dădu cu ochii de Daniel.Daniel era noul prieten oficial al Sandrei, şi îşi câştigase poziţia prineliminare, după ce Rob refuzase propunerea ei.

Danielera cu o palmă mai înalt decât Sandra, slab, cu un ten închis şi nişte ochinegri care îl făceau să pară extrem de conectat la tot ce era în jurul său.

Purtajeanşi albaştri, pantofi negri de lac, o cămaşă albă şi un sacou sport, negru.

Îioferi Sandrei un pahar de vin alb, de la barul încropit într-un colţ alîncăperii în care se ţinea expoziţia. Aceasta îl luă, sorbi din el, apoi îşiplimbă iarăşi privirea peste mulţimea din încăpere. Renunţase la bătaia dinpicior.

Danielîl cunoştea doar din auzite pe Rob şi ştia că între el şi Sandra exista olegătură, dar nu cunoştea cu exactitate natura ei. Ştia doar că cei doi erauprieteni de ceva vreme, iar Sandra îl prezentase pe Rob ca pe un prieten şiîndrumător în materie artistică. Daniel nu ştia ca Rob să fi avut vreopregătire specială în domeniu, dar lăsă lucrurile aşa cum erau. Era preadevreme în relaţia lui cu Sandra pentru a pune întrebări atât de indiscrete. Eidoi erau împreună în mod oficial de doar 48 de ore. În fond, ce făcuse tipaînainte de el nu prezenta importanţă, atât timp cât lucrurile rămăseseră cuadevărat în trecut. În acelaşi timp însă, Daniel nu putea scăpa de sentimentulpregnant că Sandra şi Rob schimbau priviri pline de înţeles pe la spatele lui.

DacăDaniel ar fi aflat că în dimineaţa acelei zile Sandra îl sunase pe Rob la ora 7dimineaţa şi că cei doi făcuseră sex în apartamentul ei cu puţin timp înainteca Daniel însuşi să se întâlnească cu Sandra pentru a pune la punct ultimeledetalii ale expoziţiei, probabil că ar fi făcut o criză de apoplexie. DarSandra opera pe principiul „ce nu ştie, nu are cum să îi facă rău”, şi oricum,mici scăpări de genul acesta erau ceva obişnuit pentru ea când intra într-onouă relaţie. După partida de sex, Rob o întrebă pe Sandra, în timp ce o mângâiape spate:

–De ce ai făcut asta ?

–Fiindcă îmi place să mă culc cu tine, murmură ea, cu capul în pernă.

–Nu, mă refer la faptul că acuma eşti într-o relaţie proaspătă. Ce nevoie mai aide mine pentru sex ? Sunt sigur că tipul cu care umbli face o treabă la fel debună.

–Te deranjează că am făcut-o ?

–Nu. Dar, întrebam ...

Sandrase ridică în coate. Degetele lui coborâră spre fesele ei.

–Nu am de unde să ştiu ce treabă face. Nu m-am băgat încă în pat cu el. Şioricum, după ce fac sex cu tine, simt o stare de linişte pe care nu am maisimţit-o de mult cu cineva.

–Aveai nevoie să te linişteşti ? întrebă Rob, mirat.

–Da. Chestia cu expoziţia ... am o stare de anxietate de care pur şi simplu nupot scăpa. Am ieşit ieri seară cu Dan, să sărbătorim faptul că suntem împreună,şi apoi am ajuns acasă, dar nu am dormit deloc toată noaptea. M-am tot învârtitde pe o parte pe alta, fără să pot închide un ochi măcar.

–Poate trebuia să îl chemi să urce la tine, medită Rob, ascunzându-şi un zâmbetmaliţios.

Sandraîl săgetă cu privirea.

–Nu te flata. Eu mereu fac aşa. Trecerea de la o relaţie la alta se făcetreptat, nu brusc, şi de multe ori partenerii de sex se suprapun. De când măştiu, nu am avut vreodată perioade de pauză în viaţa sexuală. Ar fi deneconceput pentru mine, spuse ea, mai mult pentru sine.

Comportamentulei făcea cinste expresiei „Femeile sunt ca maimuţele. Niciodată nu lasă ocreangă până nu s-au apucat de următoarea.”

Robobservase că ea folosise termenul de „relaţie”, deşi ce aveau ei cu greu seputea numi relaţie, dar nu insistă asupra distincţiei. Apoi se îmbrăcară, şifiecare o luă pe drumul său: el la lucru, iar ea la întâlnirea cu Daniel.

Privireaei se oprea din când în când pe umerii lui Rob, care stătea cu spatele la ea,şi studia plin de interes un imens desen făcut în cărbune. Era o pânză înaltăde un metru pe care Sandra desenase o figură uşor distorsionată, ai cărei ochiaveau o formă hipnotică şi care te priveau direct, indiferent în ce poziţiete-ai fi aflat faţă de desen. Gura figurii era larg deschisă şi pe limba scoasăscria „Bonbon”.

LuiRob i se părea că desenul era foarte interesant. De altfel nici nu îşi preaîndrumase atenţia spre alte pânze. În schimb, în timp ce stătea şi priveapânza, intrase în vorbă cu o femeie sau, mai bine spus, femeia respectivăintrase în vorbă cu el.

Robse prezentase singur la expoziţie. Era certat deocamdată cu Ariadne, iar Delia,căreia îi propusese să meargă împreună la expoziţie, ca revanşă pentruinvitaţia ei la piesa de teatru, era plecată din ţară câteva zile, chiar înperioada respectivă. Rob se gândise că, totuşi, era mai bine că venise singur.Ştia că dacă ar fi venit cu vreo damă la braţ, cuvintele Sandrei ar fi căpătatvaloare. Lui nu i-ar fi plăcut să o indispună, mai ales în acea seară.

Ceea ce Rob nu ştia era cătocmai faptul că venise singur o rănea pe Sandra. Era ca şi cum i-ar fi spus„Uite, sunt aici, disponibil, dar nu la dispoziţia ta !”

Iar acum flirta cu femeiaaceea. Sandra îl privea pe furiş, în timp ce bea vin şi primea laude de ladiverşii invitaţi care se aliniaseră ca la o întrevedere cu Cezarul şi îşidădeau cu părerea despre pânzele ei.

Întâmplător, femeia cu carevorbea Rob era căsătorită cu un prieten de-al lui Daniel, şi el prezent laeveniment.

Sandra nu mai suportă să vadărâsul larg al femeii, şi se scuză faţă de cei cu care vorbea. Traversăîncăperea cu paşi măsuraţi, şi li se alătură celor doi.

Rob zâmbi când dădu cu ochiide ea, şi, atingând-o uşor pe umăr, spuse:

– Hei, uite-o şi pe artista noastră! Foarte reuşită expoziţia, o lăudă el,sincer, rotind paharul gol între degete.

– Da, foarte plăcutăochiului, aprobă femeia, şi tonul ei i se păru Sandrei cumva forţat şienervant.

– Mulţumesc pentru apreciere,zâmbi Sandra strâmb, şi nu ştia cum să îl tragă pe Rob deoparte fără să atragăatenţia. Simţea o dorinţă nestăpânită de a-l săruta şi de a-l atinge. Se simţeaca şi cum în clipa următoare el avea să dispară şi nu avea să îl mai vadăvreodată.

Chiar când intenţiona săpropună o ieşire la aer şi o ţigară, apăru Daniel împreună cu prietenul său,soţul tipei cu care Rob se întreţinuse până atunci.

Cei doi păreau iritaţi defaptul că perechile lor erau în compania lui Rob. Acesta era puţin ameţit de labăutură şi uşor jovial. Nu luă în seamă expresiile lor serioase.

– Dragă, vreau să-l cunoştipe Robert, începu femeia, adresându-i-se soţului ei. – Stăm pe aici, bem şi ne prefacemcă ne pricepem la artă ! râse ea cu plăcere.

– Îmi pare bine, murmurăsoţul, strângând superficial mâna lui Rob.

– Dan, el este Robert,continuă femeia. Daniel strânse şi el mâna lui Rob, puţin mai ferm decât ofăcuse prietenul său.

– Ne cunoaştem, menţionăDaniel.

– Da ? se miră femeia.

– Robert e prieten bun cumica noastră pictoriţă, zâmbi Daniel, şi îşi trecu braţul după mijloculSandrei, iar apoi o sărută pe obraz.

Rob observase atitudineaprotectoare a lui Daniel, iar evenimentele din dimineaţa aceea i se păreau dedomeniul fantasticului.

Apoi discuţia deveni foarteplată. Se mai alăturară şi alte persoane şi făcură schimb de amabilităţi.Grupul devenise destul de mare, şi toţi vorbeau deodată, cu persoane care seaflau de cealaltă parte a cercului, sau lângă ei. Femeia începu să discute cuSandra, iar Daniel şi prietenul său vorbeau pe un ton jos, şi la un moment datsubiectul conversaţiei deveni Rob şi felul în care acesta părea că era peplacul soţiei prietenului. Rob era însă calm, beat şi nu ştia că cei doi îlconsiderau persona non grata.

Dar dacă ar fi ştiu, nu i-arfi păsat.

Motivul pentru care erau atâtde iritaţi era evident. Îşi simţeau teritoriul ameninţat. Un răspuns natural laun stimul la fel de natural.

La un moment dat Daniel îşiavertiză prietenul, mai în glumă, mai în serios, pe un ton jos, cu ceva cepărea să sune astfel:

– Vezi să nu ţi-o fută ... Amauzit că e genul ...

În clipa următoare Rob şiSandra se priviră unul pe altul instinctiv, şi într-o dată îşi dădură seama căcei doi vorbeau despre Rob. Daniel nu vorbise tare, dar cuvintele fuseserărostite destul de clar. Rob, care stătea lângă Sandra, ignoră privirile acideale celor doi bărbaţi şi se aplecă spre ea, spunându-i confidenţial:

– Sper că nu trebuie să îţisubliniez ironia din replica asta, pufni el pe înfundate.

Sandra îl privi fix, şi dacăochii ei ar fi putut ucide, Rob ar fi căzut mort în clipa următoare. Apoi eaîşi mută privirea spre paharul pe care îl ţinea în mână.

Fragment din „Sămânţaneagră a tatălui”

Clara ciudata

2012-01-02T13:01:00.000+02:00

J.J.: Fata asta ... ori minţea foarte mult,ori noi nu o cunoşteam deloc. Înclin către ambele variante.

Joan Myrtle: Uitaţi aici o poză cu ea. Cred că eultima poză pe care i-a făcut-o cineva. Eram la supermarketul de la ieşirea dinoraş. Eu cu ea. A trecut pe lângă noi un băiat cu un Polaroid şi a făcut poza.Clara nu era atentă, ca de obicei. Niciodată nu era atentă când cineva îi făceapoze, şi de aia ieşea atât de bine în ele. Uitaţi aici (face semn cu unghia) ise vede cicatricea pe care şi-a făcut-o cu foarfeca de vie, în seara balului.S-a tăiat peste un tatuaj, şi pielea i s-a lipit greşit, puţin deviată. (râde)Tatuajul arăta ca un afiş prost lipit pe panou. Ca două jumătăţi care aualunecat una de lângă alta, doar puţin.

Paul Kindred: I-am oprit odată. Erau mai mulţi înmaşină. Şi Clara era lângă şofer. Purta un maiou strâmt, cam murdar de ulei demotor. Şi fuma o ţigară. Toţi ceilalţi stăteau smirnă. Cred că erau băuţi saudrogaţi sau fumaţi. Doar Clara era calmă. Şi la un moment dat îşi ridică ochiispre mine, şi mă întreabă cu un fel de vibraţie nervoasă în glas: „Te-ai uitatla mine în decolteu ?”. Am rămas mut. Toţi puştii s-au uitat la mine ca la unviolator. Am răspuns clar: „NU”. La care ea întreabă: „De ce nu ?”. Ce mai e dezis ? Niciodată nu ştiai la ce să te aştepţi din partea ei.

Eric: Abia după ce am dormit la ea câteva seriam observat că patul ei nu avea picioare. Cadrul în care era băgată salteauaera aşezat pe carţi. Avea o mulţime de cărţi. Peste tot. Uneori mă trezeamdimineaţa cu o carte sub cur, sau sub cap. Noptiera era plină de ele, sertareleerau pline de ele. Chiar şi între perechile de blugi din dulap avea cărţi. Dar nuavea bibliotecă. Asta m-a mirat destul de tare. Iar dimineaţa când se trezea,lua prima carte pe care o vedea cu ochii, şi o adulmeca îndelung. Zicea cămiroase mai bine decât o ceaşcă de cafea proaspătă. Zicea că o trezeşte maibine decât o cafea tare.

Harold Laut (unchiul Clarei): Când mi-am pierdutdegetul mijlociu de la mâna stângă, Clara avea doar 5 ani. Era aşa o dulceaţăde fată. Un ghemotoc înfăşurat mereu în ghips. Era vară şi ne oprisem la marketsă luam ceva pentru masa de seară. Clarei îi plăceau clătitele, aşa că am luatnişte făină şi gem de căpşuni. Ne-am întâlnit în parcare cu nişte prieteni şii-am ajutat să îi joace o festă unui tip. I-am ridicat spatele maşinii, înglumă, şi mi s-a agăţat inelul de pe deget în bara din spate. Tipul avea tracţiuneşi pe faţă. Mi-a smuls degetul. Clara a plâns de parcă ar fi murit maică-sa.I-am spus în glumă „Era degetul preferat al soţiei mele”. Clara mi-a promissolemn să îmi facă rost de altul. De ziua mea, în noiembrie am primit oeprubetă în care se găseau falangele unui deget mijlociu, în substanţă deconservare. Pe eprubetă era o etichetă pe care scria „De la Clara, cudragoste”. Asta era la o lună după ce a dispărut.

Joan Myrtle: Am găsit un plic la ea în sertar, în care se găsea o foaie albă, hârtiescumpă, pe care erau scrise la maşină următoarele: „Draga mea Gloria, aş vreasă fiu acum înăuntrul tău, şi cu un deget la tine în cur. Te iubesc, CăpitanulPrepuţ.” Habar nu aveam despre ce era vorba. Nu auzisem în viaţa mea de Gloriasau de Căpitanul Prepuţ. Nici nu am arătat scrisoarea nimănui.

Fragment din “Laptele negru al mamei”

Ariadne gets a spanking

2012-01-01T19:09:00.002+02:00

Era ora 10.

Seara.

Rob intră în casă, şi dupăce îşi lepădă pardesiul pe cuier, intră în bucătărie. Victor era în camera lui,dormea. Fusese externat în dimineaţa aceea. Fratele lui îl luase de la spitalşi îl dusese acasă. Rob apăruse mai târziu de la lucru, şi stătuse puţin devorbă cu băiatul. O conversaţie obişnuită, între un tată şi fiul său, care sereîntâlneau după o săptămână, timp în care fiul stătuse în spital,recuperându-se.

Rob îşi mângâie băiatul pecreştet, îl întrebă dacă are nevoie de ceva, cum se simte, şi apoi, după ce seasigură că totul era, cel puţin în aparenţă, bine, vru să plece în treburilelui. Dar Victor îl opri cu câteva cuvinte, care, avuseseră efectul scontat.

Rob se reaşeză pe margineapatului, şi zăbovi acolo mai bine de jumătate de oră. Când se ridică, eranervos. Foarte nervos. Desigur, nu lăsă să se vadă asta, şi oricum, Victor nuera vinovat de nimic în toată afacerea. Plecă când ceasul arăta ora 5 şijumătate.

Acum se întorsese, dupăaproape cinci ore. Era puţin ameţit, şi se clătina aproape imperceptibil. Nu eramai calm decât atunci când plecase.

Verifică camera băiatului,se asigură că acesta dormea, apoi vizită bucătăria, şi fu pe punctul de a sebăga la un duş, când observă că în camera de zi lumina era aprinsă.

Se apropie încet, şi dăducu ochii de o Ariadne foarte frumoasă şi foarte adormită. Stătea tolănită pecanapea. Purta o cămaşă albă Luisa Spagnoli, cambrată, cu guler bărbătesc, unpapion bleumarin, mărgele de culoare galben-ocru, o fustă scurtă neagră, tipgogoşar şi pantofi cu toc Christian Louboutin.

Probabil că îl aşteptase şi adormise.

Braţele le ţineaîncrucişate peste abdomen, şi picioarele desfăcute lăsau să se vadă foartediscret mânecile boxerilor negri pe care îi purta.

Rob oftă, şi simţi cumsângele îi năvăleşte în cap. Se apropie de ea şi se lăsă pe vine. O privicâteva clipe, apoi îşi trecu degetele mâinii drepte de-a lungul interioruluicoapsei ei drepte.

Ariadne zâmbi, fără sădeschidă ochii, apoi, când Rob îi apucă coapsa şi strânse uşor, picioarele eise închiseră prinzându-i mâna. El încercă să şi-o retragă, dar ei i-o apucă cupalmele, şi îl trase spre ea.

Rob se ridică şi spusesec:

– Trezeşte-te. E vremea sămergi acasă.

– Cum ? Fără să primescnimica ? făcu ea pe o voce plângăreaţă.

Rob nu spuse nimica. Ocolicanapeaua şi se îndreptă spre dormitorul său. Ariadne îşi dădu seama că elvorbea serios, şi că ceva era în neregulă.

– Ce s-a întâmplat ?întrebă ea, cu sprâncenele ridicate şi cu mâinile în buzunarele fustei.

– Sunt foarte supărat petine.

– În legătură cu ce ? semiră ea, neputându-şi da seama cu ce greşise.

– În legătură cu mica taintervenţie de ieri, la spital.

Ariadne se simţi ca lovităcu barosul. Nu putea pune cu exactitate degetul pe problemă, dar îşi putea daseama de ce scena respectivă l-ar fi putut supăra pe Rob. Cea mai mare dilemăera de unde aflase el despre vizita ei şi cele petrecutela spital. Rob juniornu părea să fie genul care să comunice cu tatăl lui doar aşa, de florilemărului, şi nu părea o gură-spartă.

– Putem măcar să vorbimdespre asta ? întrebă ea.

– Nu. Nu acum, răspunseRob, în timp ce îşi arunca cămaşa pe podea.

Ariadne îi privi spatelefibros, şi îl găsi şi mai atrăgător decât în mod obişnuit. El era şeful. El luacând vroia, şi refuza când nu avea chef.

– De ce nu acum ? insistăea.

– Fiindcă în clipa asta vreau să fiu furios pe tine, şi tu eştifoarte frumoasă în clipa asta. Ai un avantaj asupra mea, şi cred că aş ajungesă te iert prea uşor. Nu e corect. Aşa că o să rămân în continuare furios, şi osă vorbim despre asta când mă calmez.

– Şi cam când crezi că seva întâmpla asta ? întrebă ea uşor amuzată şi înţelegând unde bate el.

– Te întinzi mai multdecât ţi-e plapuma de lungă, observă el, apoi, privind în gol cu ochii trişti,trecu pe lângă Ariadne şi se îndreptă spre baie, iar ea se simţea vinovată,deci complimentul îşi făcuse treaba.

Fragmentdin „Sămânţa neagră a tatălui”

Buza ruptă

2011-12-31T11:09:00.001+02:00

Ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurulcapului şi aruncă o privire în jur. Nu observă nimic ieşit din comun, aşa că seîntoarse în baie, închizând uşa în urma ei. După nici zece secunde, se auziiarăşi bufnitura. Ieşi din baie şi văzu uşa de la intrare dată de perete. Senăpusti în camera de zi, unde o lăsase pe maică-sa şi pe surioara cea mică, şiamuţi. Maică-sa tremura pe canapea, cu copilul în braţe, iar în colţul camerei,unde se afla un dulap în care fuseseră sitvuite câteva sticle cu alcool – acumnu mai erau acolo, le aruncase după ce îl dăduse afară pe fratele ei, fiindcăea numai se droga, nu bea – se afla o siluetă gârbovită şi murdară, caremirosea a coji de cartofi râncede. Silueta mormăi ceva, apoi se întoarse. Erafratele ei.

– Ce faceţi ? îngăimă el. – Vă simţiţi bine ? Vădistraţi fără mine ? scrâşni el şi se aruncă asupra ei.

Vera încercă să se ferească, dar el avea braţullung, şi o apucă de un umăr şi o plesni cu putere. Obrazul ei se albi pemoment, apoi sângele îi năvăli înapoi, şi liniile degetelor se desenarăaccentuat.

Apoi o trânti pe podea, şi se năpusti sprecanapea.

– Şi tu, curvă bătrână ce eşti ! îi strigă mameisale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic ! – se referea la copilă –strigă el, punând mâna pe fetiţă.

Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinsepeste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoliîn colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşiicu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum săreacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei,ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiasefrenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma,pentru a lovi.

În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi elîi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşiprivi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşivăzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea debucătărie. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să maifacă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia serupse, şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângelecare îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizarăîntr-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecăasupra lui:

– Niciodată să nu te mai atingi de mine !!! M-auzi?! Altfel îţi jur că te omor !! scrâşni ea.

Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu aveanimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea peVera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânsetare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de oameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.

Chemară poliţia, care îl ridică pe fratele ei şiîl duse la secţie.

– Trebuie să schimbăm uşa neapărat, concluzionăVera.

– De acord, oftă maică-sa.

Apoi duse copila la culcare. Soarele se înroşisela orizont, şi ceasurile din casă arătau ora 9 fără un sfert când ultimulofiţer părăsi apartamentul lor.

– Eşti bine ? o întrebă pe maică-sa.

– M-ai mai întrebat asta de câteva ori. Da, suntbine, ţi-am mai spus. Acum ştim sigur unde e, nu mai trebuie să îţi faci griji.Îl au ei, şi nu va pleca de acolo prea curând, spuse bătrâna.

Apoi îşi ridică sprâncenele.

– Pleci undeva ?

– Da.

– Unde ?

– La nişte prieteni. Trebuie să mă calmez.

Bătrâna, care avea o vagă idee cam prin ceanturaje umbla Vera, clătină din cap a dezaprobare, dar spuse cu o umbră desimpatie:

– Să nu stai prea mult.

Vera promise ceva ce nu putea respecta, apoi îşisărută mama, îşi sărută sora şi apoi ieşi pe uşă.

Soarele era deja roşu ca o monedă pusă pe foc,perfect rotund, delimitat. Seara aduse cu ea un vânt călduţ, plăcut, caremângâie faţa rănită a Verei. Ea privi în josul străzii, printre teii înfloriţi,care răspândeau mirosul lor pretutindeni, la copii care se jucau stropindu-se,la câinii care îi acompaniau cu lătrături. Vara era anotimpul ei preferat, iarseara era partea ei preferată din zi. Seara posibilităţile erau nelimitate.Seara locul se lărgea, iar întunericul oferea posibilităţi care se spulberaunumai la răsăritul soarelui. Cele mai frumoase amintiri ale ei erau legate deseară sau de noapte. Îi plăcea să trăiască la marginea serii. Să fie mereu înzona aceea a nesiguranţei, a speranţei, nici afară, dar nici înăuntru. Şi cândsoarele răsărea, gustul sărutului primit în întuneric se împrăştia, figuramisterioasă devenea evident seacă, vinul îşi pierdea din aromă ... Hotărâtlucru, seara era partea ei preferată din zi. Era începutul oricărui lucru cares-ar fi putut întâmpla.

O luă pe stradă în jos. Deşi nu obişnuia să fumezepe stradă, îşi aprinse o ţigară pe care o fumă încet, fiindcă o durea buzarănită.

Fragment din „Toate femeile plâng”

Lucruri simple

2011-12-19T13:31:00.000+02:00

Ariadne îşi aduse aminte de prima data când sebăgase în pat cu Rob. Se chinuiau să îşi dea jos hainele fără să întrerupăsărutul acela animalic şi pipăiala accesorie, şi când, în final reuşiră, el seopri şi o întrebă de prezervativ.

Ea îl trase peste ea şi spuse:

– Nu-i o problemă.

Dar el insistase, deşi era ceva totalnecaracteristic pentru el:

– Eşti pe pastile ?

– Sunt sterilă, spuse Ariadne sec şi zâmbi.

Rob se ridică în palme deasupra ei, şi, privind-oîn ochi, spuse:

– Îmi ... îmi pare rău ..., pe un ton din carefemeia nu îşi dădu seama dacă îi părea rău sau se întreba dacă îi pare rău.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Obrazul se încreţeşte şi lacrimile trebuie să sară peste riduri

2011-12-16T15:31:00.000+02:00

Sandra îl străpunse cu privirea ca un pumnal.

–Ştiu că ştiai că ştiu. Nu văd de ce te dai aşa mirată sau rănită de vorbelemele. Nu te învinovăţesc. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar juniorul edovadă vie a acestui fapt. Dar mi se pare că arunci cu păreri de rău şi cubunăvoinţă în stânga şi în dreapta de parcă ar fi biscuiţi. Nu îţi dai seama căunii oameni s-ar putea agăţa de ele fiindcă nu mai au altă speranţă. Nu îţi daiseama că ceea ce pentru tine sunt simple cuvinte de care te poţi lipsi, pentrualţii pot însemna universuri întregi.

Sandraridică o sprânceană, trase aer în piept, apoi tăie aerul cu vorbele:

–Tu ştii cum e să faci asta, nu ?

Robo privi fix, pe sub sprâncenele groase, apoi, cu un surâs uşor, observă:

–Ah, şi scopul discuţiei iese la iveală.

Sandraaprobă scurt din cap.

–Şi tu faci aşa ceva. Arunci cuvinte la nimereală, de parcă chiar ai vorbiserios. Nu te gândeşti cât afectează acele cuvinte pe cei din jurul tău.

–Păi, trebuie să ştii când vorbesc serios, şi când nu ! ridică el din umeri.

–Şi cum fac asta ?

–Asta nu e treaba mea, i-o tăie el scurt. – Oricum, nu e acelaşi lucru.

–Cum adică ?

–Bărbaţilor li se permite să mintă până la un nivel mai ridicat decât femeilor.

–I-auzi ! Şi cine le permite lor asta ?

–Păi ... femeile.

Sandraîşi încrucişă braţele pe piept, căscă ochii şi aştepta explicaţiile. Rob îifăcu pe plac.

–Sandra, femeile se îndrăgostesc de ce aud, în timp ce bărbaţii se îndrăgostescde ce văd. De aceea, bărbaţii mint, şi femeile se fardează. De aici încolo,cred că nu mai sunt necesare explicaţii.

Sandreiîi căzu falca. Nu ştia dacă să râdă sau dacă să explodeze în lacrimi. Dar îşimenţinu postura şi spuse:

–Ştiam că eşti cinic, dar nici chiar aşa.

–Nu e vorba de cinism, ci doar de necesitate. Chestii de genul „iubire eternă”sunt chestii care au o practicitate foarte redusă pe termen lung, şi sunt sigurcă nu trebuie să îţi explic ţie la ce mă refer. Pur şi simplu, pun în cuvinteceea ce văd în jurul meu.

Sandra,cu ochii în paharul din faţa ei, spuse cu voce joasă:

–Ai avut dreptate, am venit astăzi aici cu un scop determinat. Dar, în luminaultimelor evenimente, nu ştiu dacă mai are rost să purtăm discuţia asta.

Robnu spuse nimic, ci doar o privi, cu seriozitate. În final, ea spuse:

–Am cunoscut un tip.

Robzâmbi.

–Dar, înainte să mă bag în ceva cu el, vroiam să îţi dau ţie o şansă.

–O şansă să ... ce ? se miră el.

–Nu fă pe prostul. Nu îţi stă bine. Ştii foarte bine despre ce vorbesc.

–Mai bine mi-ai explica tu, ca să fie clar, sugeră el.

–Eu ţin la tine. Mult. Mai mult decât ar trebui, mai mult decât ai merita.

–Până aici, totul e clar şi corect.

Sandracontinuă:

–Dar, chestia asta pe care o avem noi, nu duce nicăieri. Cel puţin, nu pare să ducă nicăieri. Sunt sigură căştiai că va veni şi vremea asta, momentul în care eu voi cere ceva mai mult.

–Da.

–Nu iau în considerare chestii de genul „sunt destul de tânără încât mi-ai puteafi tată”, fiindcă niciunul din noi nu o consideră ca fiind ceva important.

–Corect.

–Dar nu pot să stau şi să te văd cum te întorci acasă tot a doua seară cu o altătipă, şi să nu fac nimic. Ştiu că nu o faci intenţionat. Ţie pur şi simplu ţise întâmplă chestiile astea. Acolo unde tu afişezi amabilitate de moment,femeile văd oportunitate. Ideea este că mă doare, şi vreau să înceteze. Asta sepoate realiza doar în două feluri. Unu: să renunţ la tine. Doi: să te am doarpentru mine. Oricine stă pe lângă tine cât am stat eu ŞTIE că prima variantă eabsolut de neconceput. Cel puţin, nu la nivelul ăsta. A doua variantă, eaproape imposibilă. Aici e dilema mea.

Selăsă pe spate, şi îşi mută privirea de la Rob la pahar. Luă o gură de vin, şiaştepta răspunsul lui.

Robstătu aproape un minut fără să spună nimic, apoi deschise gura:

–Sandra ... te-am avertizat de la începutul începutului că gânduri de genul ăstanu sunt indicate, ca să nu zic „nu sunt permise”. Ţii minte. Şi ţii minte şi cemi-ai răspuns. Şi probabil credeai în răspunsul acela. Dar văd că lucrurile,aşa cum au obiceiul, s-au schimbat. Şi, la fel, cum au obiceiul, s-au schimbatspre rău. Eu nu sunt ceea ce îţi trebuie ţie. Ştiu că altul ar da orice să fieîn pielea mea acum, şi probabil că voi ajunge să regret cuvintele astea, daradevărul este că eu nu sunt ceea ce îţi trebuie. Eu car în spate lucruri pecare tu nu le cunoşti, şi care vor deveni şi povara ta, în timp, dacă rămâilângă mine. Eu sufăr de boli pentru care nu există nume şi nici vreunmedicament care să le vindece. Şi nu vreau să te infectez şi pe tine. Nu ar fidrept. De aceea am încercat să nu îţi impun un regim de apartenenţă faţă demine. Ai fost, eşti şi mereu vei fi liberă să pleci şi să faci ce vrei, iarîntoarcerea e pur opţională. Ştiu că e greu să îmi fi prietenă, şi e şi maigreu să îmi fii iubită, dar de aceea beneficiile sunt pe măsură. Ştiam că se vaajunge la discuţii de genul ăsta, fiindcă nu e prima oară că o păţesc, dar pânăacuma am reuşit să ţin departe de mine pe oricine a avut intenţii din asteasinucigaşe.

Sandraascultase cu ardoare discursul, şi inima îi tresăltase la auzul unor cuvinte ca„prietenă”, „iubită”, iar fălcile i se încleştaseră atunci când auzise „nu eprima oară când păţesc aşa ceva” sau „liberă să faci ce vrei”. Genul acesta decuvinte, coerenţa şi fluxul lor o făceau să se gândească că nu era prima oarăcând Rob servea discursul acesta unei femei. Partea cea mai proastă era că,după cum se putea vedea, discursul funcţiona, şi ele plecau. Dar ea nu voia săplece. Vroia să rămână. Cu orice preţ. Şi era şi curioasă la ce se referea elatunci când vorbea despre boli fără nume şi fără leac.

–De ce nu poţi să te deschizi mai mult în faţa mea ? De fapt, ce vorbesc „maimult” ? De ce nu te poţi deschide deloc în faţa mea ? Nu ai încredere în mine ?Nu te-am suportat destul încât să merit asta ?

Robzâmbi împăciuitor, apoi spuse calm:

–Să nu îţi doreşti niciodată să ştii secretele mele. Există un motiv pentru careel se numesc „secrete” şi pentru care eu mă chinui atât de tare să le păstrezaşa.

–Nu înţeleg.

–Ştiu că nu înţelegi. Dar crede-mă că dacă le-ai şti – secretele, adică –,sentimentele tale faţă de mine ...

–Nu s-ar schimba ! strigă Sandra, furată de moment.

–Ştiu asta, dar nu la asta mă refeream. Ele ar deveni superflue. Şi ce ar fi şimai grav e faptul că tu ai ştii asta.Pricepi ce zic ? Ţi-aş fura sentimentele din suflet, ţi le-aş transforma înceva fals, în ceva de mâna a doua.

Sandraîl privi de parcă era gata-gata să îl înjunghie cu furculiţa. Şi chiar era.

–Păi, atunci cred că poate ar trebui să îl aleg pe tipu’ ăsta, nu ? Asta măsfătuieşti să fac ?

–Dacă vrei să fi fericită, da.

–Mda ... Păi, cred că asta o să fac atunci. Oricum, e un tip foarte tare, zâmbiea, şi păru să fi uitat complet de sentimentele ei pentru Rob.

–Dar nu mai tare decât mine, observă Rob cu un rânjet de satisfacţie zbătându-sesă se extindă pe obrazul lui..

Sandraîi privi cu dispreţ:

–Dragule, tu nu eşti tare. Doar că te iubesc. Atâta tot.

Fragment din “Sămânţa neagră a tatălui”

Totul este praf, şi vina ne umple sufletele

2011-11-28T21:16:00.001+02:00

– De ce ai făcut asta ? De ce mi-ai făcut mie asta?! ţipă Ariadne.

– Fiindcă trebuia să te distrug, să te dezmembrez,ca apoi să te refac. Să te construiesc, aşa cum vreau eu.

– Să mă construieşti ... aşa cum vrei tu ?! Pentruce !? Într-adevăr, m-ai dezmembrat, şi m-ai reconstruit, dar cred că eşti unarhitect mizerabil. Tot ce simt pentru tine e ură. Ură profundă, dezgust,repulsie ! scrâşni ea şi simţi gust de sânge pe limbă.

– Asta şi vroiam din partea ta. Asta vroiam dinpartea voastră, a tuturor femeilor care mă cunosc. Mi-a trebuit ceva timp să îmi dau seama,dar ... asta e ceea ce îmi doresc. Nu, nu ce îmi doresc, ci de ce am nevoie. Şivoi sunteţi singurele în stare să urâţi într-o asemenea măsură. Maşini de urâr perfecte. Numai voiputeţi fi rănite atât de tare încât efectul să fie cel pe care îl aştept.

Ea îl privi prelung, şi îşi dădu seama că îispunea adevărul. Întrebă încet, răspicat:

– Luminează-mă: de ce ?

– Fiindcă mă urăsc pe mine atât de tare încât ...nu, pardon, nu asta e problema. Problema e că ura mea faţă de mine nu îmi maiajunge. Am făcut atâta rău cuiva care merita tot ce aveam mai bun de dat, amdistrus ceva ce nu mai poate fi refăcut, şi vina mă apasă infinit mai multdecât mi-am închipuit vreodată că e posibil. M-am pierdut pe drumulrăscumpărării păcatelor, şi am ajuns pe cel al damnării. Nu mai vreau să fiuiertat. Asta nu se mai poate face. În schimb, vreau să demonstrez că sunt demnde tot ce poate fi mai rău pe lume. Şi pentru asta am nevoie de tine. Pentruasta am nevoie de Sandra, şi de toate celelalte. Voi sunteţi armata meapersonală de femei care nu vor face altceva decât să mă urască cu toată fiinţalor, până în ultima lor zi de viaţă.

Ea râse amar, şi observă:

– Ironia, după cum percep eu situaţia, este că tottu eşti cel care iese din câştig la faza asta, nu ?

– Din păcate, ai dreptate, recunoscu el. – Niciofaptă bună nu rămâne nepedepsită, şi în final, nu există linişte pentru ceipăcătoşi. Acuma, tot ce rămâne de văzut este, care dintre ei eşti tu, şi caresunt eu ...

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Arctic Monkeys, Radiohead şi Forty Licks ... toamna

2011-11-18T19:16:00.000+02:00

Intră în camera din capătul coridorului, şi frigul îi pătrunse repede în oase, deşi camera era puternic luminată de afară de soarele aflat la zenit, draperiile erau trase în lături de tot şi razele ricoşau în tavan depe suprafaţa laminată a parchetului de culoare închisă. Nu avea niciun fel de covor în camera aceea, ci doar un pat simplu, de două persoane, lipit de peretele exterior, două rafturi lungi atârnau pe peretele opus, populate cu cărţi de diferite culori şi grosimi, un portret în cărbune al unei femei purtând doar un maiou şi ochelari de soare care atârna deasupra patului şi într-un colţ se mai găsea un scaun din lemn de cireş pe care obişnuia să se fută cu Rob, în puţinele ocazii când el rămânea peste noapte la ea.

Se apropie de calorifer şi îl porni, apoi mângâie tandru tufa de xique-xique care deja era plină de praf, pe care vru să îl sufle dar se răzgândi, şi îl şterse cu o cârpă umedă.

Apoi se duse şi făcu un duş rapid, şi se gândi să îşi cumpere o duzină de lumânări din acelea albe şi groase şi scunde, şi să le planteze în grupuri de câte trei în fiecare colţ al cadei, şi să facă băi din acelea lungi şi aburinde cum vezi prin filmele pretenţioase, purtându-şi părul prins într-un coc neglijent care îi dezvelea gâtul zvelt şi lăptos.

Rob îi spusese într-o seară – după ce o aşezase în patru labe şi o futuse de parca nu ar mai fi existat ziua de mâine – că are un gât foarte frumos. Că, chiar dacă părul îi creştea şi pe gât, în două dâre rare, gâtul ei era foarte atrăgător, şi el îl considera – inevitabil – o zonă erogenă. Din acea seară el începuse să stăruie mai mult cu degetele lui lungi pe gâtul ei, pe ceafa ei, mult mai mult decât înainte. O treceau fiorii ori de câte ori era atinsă în spatele gâtului, dar mai ales dacă el o atingea acolo.

Uneori Rob îi băga mâna pe sub pulover, şi îi mângâia abdomenul uşor, apoi urca cu palma spre diafragmă şi spre sâni, dar curând palma îi ieşea prin gulerul puloverului şi continua să îi maseze gâtul, în timp ce el o săruta lent, prelung.

Se îmbrăcă cu o pereche de jeanşi şi o cămaşă verde cu guler alb, trase în picioare nişte cizme negre cu modele florale ştanţate pe vîrfuri, apoi îşi luă jacheta de piele neagră şi căciula beige despre care maică-sa – dintre toate persoanele, maică-sa – spunea că arăta ca un ciorap de elefant. Ieşi pe uşă şi se îndreptă spre magazinul de muzică din centru, de unde îşi alese noul album Arctic Monkeys, un LP mai vechi al celor de la Radiohead, şi „Forty Licks”, fiindcă era la reducere, din import.

La îndesă în geanta de umăr, şi după 23 de paşi, se întoarse spre magazin. Ajunsă la intrare, se răzgândi iarăşi şi se îndepărtă, dar după 15 paşi se întoarse iarăşi la magazin. De data asta intră şi cumpără un album Porcupine Tree, pe care intenţiona să i-l facă cadou lui Rob, fiindcă se apropia ziua lui şi îşi aduse aminte că odată, pe vremea liceului se îmbătaseră pe melodia „Feel so low”, iar el îi mărturisise dezinvolt că atunci când o ascultase prima dată, plânsese în hohote.

Se întâlni cu două prietene într-un pub de pe bulevard, băură câte o cafea şi mai bârfiră în neştire despre trivialităţile momentului, iar Sandra nu se putea gândi decât că prietenele ei erau nişte pizde mâţâite care învăţau cum să fie la modă uitându-se la seriale vechi de doi ani şi cheltuind sume enorme pe reviste de modă japoneze. Dar le zâmbea în continuare, şi era ferm convinsă că şi pe ea o bârfeau cu neruşinare, dar nu o deranja, din moment ce bârfa era inevitabilă, şi îi detesta pe cei care făceau un principiu din ideea „nu vorbim despre persoane absente”. Atunci despre ce dracu’ să vorbim ?

Se abţinu să fumeze fiindcă trebuia să se întâlnească cu maică-sa, şi maică-sa detesta să o ştie că fumează. Ştia că Sandra fuma, dar îi sugerase ca în prezenţa ei sau înainte să se întâlnească cu ea, se se abţină.

După ce părăsiră pubul, fetele îşi luară covrigi şi se mai plimbară puţin pe bulevard, apoi Sandra le anunţă că trebuia să se întâlnească cu „maman”.

Ajunse la maică-sa şi se aşezară la o măsuţă Hanna Sasch ce părea a fi un copac în miniatură, cu coroana retezată pe la jumătate de un disc de sticlă fumurie, încadrat de un inel de inox mat.

Băură cafea, neagră şi dulce, şi maică-sa avea o stare nedefinită de excitare, de parcă era pe steroizi.

– Ce-i cu tine ? o întrebă Sandra.

– Nimic, ce să fie ? ridică maică-sa din umeri şi din sprâncene.

– Nu ştiu, parcă nu ai stare.

– De unde ţi-a venit asta ?

– Ai o vibraţie în gesturi şi în voce, parcă eşti o bombă care e gata să explodeze. Nu ştiu exact ...

– Hm, nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse maică-sa simplu, apoi o privi zâmbăreaţă.

Sandra ura când maică-sa era aşa. Super mulţumită, fericită, fără griji. Devenea de-a dreptul dureros să stai îm preajma ei. Era incredibil de plată, de plictisitoare când toate îi mergeau bine.

– Ştiu ! spuse Sandra brusc: – Ai făcut sex aseară ! Cu tipu’ ăla, cum îl cheamă ... ? Îmi scapă ...

– Ha, ha, foarte comic, observă maică-sa. – Dar nu, nu.

– Nu ai făcut sex, sau nu din cauza asta radiezi ?

– NU sunt chiar atât de bătrână încât să explodez de fericire după o partidă de sex.

– Nu îmi adu aminte, oftă Sandra – Şi acuma îmi aduc aminte de glumele de prost gust pe care le făceau profii mei ca să ţi se bage în chiloţi: „Nu ştiam că Sandra are o soră mai mare !” imită ea cu o voce piţigăiată.

Maică-sa rânji subtil.

– Oricum, uite ce ţi-am luat, anunţă Sandra şi scoase din geantă LP-ul Radiohead, încă înfoliat. – Ştiu că îţi place.

Maică-sa luă discul şi îl studie, apoi spuse sec:

– Mulţumesc. Nu l-am mai ascultat de mult. Albumul, vreau să zic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ca şi cum ar fi înghiţit sperma lui Dumnezeu

2011-11-16T18:18:00.001+02:00

Ariadne se lăsă pe canapea.Îşi agăţă privirea pe un tablou, o reproducere după o acuarelă de Matisse,atârnată pe un perete exterior al apartamentului, între cele două ferestreînalte şi înguste, şi începu să îşi muşte încet, meticulos, buza de sus.

Îşiaranja le nesfârşit gulerul de caşmir al cămăşii albastre, purtate pe sub vestamaro, şi în cealaltă mână ţinea o ţigară care se fuma practic singură.

Segândea la Rob, la toate motivele pentru care stătea cu el şi la toate motivelepentru care trebuia să o rupă cu el.

Mărog, să o „rupă” e un termen prea dur. Să o lase mai moale ar fi ceva maipotrivit.

Îşiaducea aminte de faptele lui, gesturi care spuneau în cuvinte mute: „Pot să îţiofer înţelegerea mea, pot să îţi ofer trupul meu, dar mai departe de asta, nuspera la nimic. Mai am încă fantome în dulap, şi nu pot scăpa de ele ...”.

Asta spusese Ron.

Sau spusese de fapt: „Nu vreau să scap de ele” ?

Nu era sigură.

Dar nu ar fi mirat-o.

Spune-i cum vrei.

Era prăpăstios de felul lui,tragic, romantic şi teatral până la limita suportabilului. Dar atât de dulce,încât ei îi era imposibil să păstreze o figură serioasă în preajma lui.

Ariadne ştia că nu era ochestie de „futai, şi doar atât”. Rob văzuse destule femei întinzându-se pespate, la dispoziţia lui, şi putea avea orice dorea de la o femeie. El evoluasedincolo de dorinţele atavice care bântuiau prohaburile masculine încă de pevremea cavernelor.

Rob îşi dorea cu adevărat săpoată să relaţioneze cu o femeie, cuorice femeie, la un nivel atât de intim încât legătura dintre ei să poatăfi numită „iubire”, sau ce alt termen lipsit de bun gust se folosea mai noupentru a descrie situaţia. Rob îşi dorea să poată să atingă o femeie atât detare, fără să o poată face, era ca şi cum ar fi cântat cu dinţii strânşi, şiera dureros să stai lângă el şi să vezi cum ardea pe dinăuntru, şi cât de tarese chinuia să treacă peste ... peste ce ?

Arăta ca o maşină careîncerca să devină mai deşteaptă de una singură. Era însăşi definiţia expresiei„ridică-te singur în aer de şireturile cizmelor”.

Încerca să devină osingularitate.

Şi o facea.

Şi îi reuşea.

Dar nu ţinea.

Ariadne aruncă ţigara înscrumiera grea de sticlă neagră, şi îşi aprinse alta.

Şi acum lui Rob i se adunautoate pe cap. Băiatul cel mic avusese accidentul, iar cel mare se întorseseacasă. Putea doar să îşi închipuie ce era în casa aceea. Ştia că Rob senior nuse avea prea bine cu Rob junior. Ştia că uneori tensiunea era atât de mareîntre ei încât era greu şi să respiri în preajma lor. Îl văzuse pe Rob junior.Era leit taică-său. Gesturi, mimică, postură, privirea aceea glacială şipătrunzătoare. Până şi felul în care îşi purta părul facial ... era ceva de-adreptul diavolesc. Şi desigur, îl cunoscuse şi pe cel mic. Plăpând, palid, cuochii mari şi un zâmbet trist pe buzele crăpate.

Tipic.

Îşi privi ţigara şi observăcă era aproape fumată, deşi ea nu o atinsese. Trase lacomă ultimul fum din ea,apoi îşi aprinse o a treia ţigară.

În fond, nu ştia de ce îşibătea atâta capul cu Rob şi cu traumele lui antice şi de mult îngropate şiuitate. Uitate ? Nu, asta în niciun caz. Odată, după ce se ameţiseră puţin,stând cu capul pe pieptul lui şi cu ochii împăienjeniţi, Ariadne îl întrebaselanguros, mai în glumă, mai în serios:

-- Spune-mi ... ce fel de ...răni ai ?

Rob o privise mirat, apoiprivirea i se înăsprise, ca şi cum găsise o modalitate de a-l trage pe diavolpe sfoară, şi în final îi răspunse cu o întrebare:

-- Ştii rănile alea care sevindecă, în final ?

Ariadne dăduse din cap,calmă.

-- Ei bine, eu nu răni dinacelea am, răspunse Rob, şi pentru o clipă, i se păruse că el rânjise.

Ariadne era ferm convinsă cătraumele lui erau pur şi simplu auto-provocate. Ca şi cum avea o bubă în cerulgurii, care s-ar fi vindecat, dacă nu ar mai fi zgândărit-o atâta cu limba.

Se întinse şi apăsă pe otastă a telecomenzii. Un disc începu să se învârtă şi ceva muzică soul seprelinse pe covorul crem.

Uneori, în timpul nopţilorpetrecute împreună, Rob o lua în braţe în timpul somnului, şi o strângea tarede tot, ea îi simţea respiraţia şi sufletul o ardea pe dinăuntru de fericire căera dorită atât de tare.

Era vanitatea în stare pură.

Era plăcere în stare lichidă.

Era ca şi cum ar fi înghiţitsperma lui Dumnezeu.

Era o femeie fericită.

Dar nu trecu mult şi femeiacu ochii verzi îşi dădu seama că nu pe ea o strângea bărbatul în braţe. Nutrupul ei cald îl trăgea spre el, ci fantoma celei de mult dispărute. Penny eracea pe care Rob încerca să o materializeze, să o apuce, să o păstreze lângă el.Penny era cea a cărei formă palmele şi degetele lui o mângâiau.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Şiacesta era momentul în care se producea ruptura. De aici încolo, Ariadne nuputea să urmărească finalul logic al situaţiei.

Spune-icum vrei.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Spune-i pe nume.

Adevărul este că nu există„nu pot”, ci doar „nu vreau”.

Spune-i ce vrea să audă.

Nuvroia să priceapă că aşa va fi mereu.

Spune-iaroganţă.

Nuvroia să ştie că ea era un surogat de iubire. Doar adăugaţi apă, et voilà – iubire instant.

Spune-ivanitate. Varianta feminină. Mortală.

Nuvroia să fie altceva decât totul.

Spune-ică îl iubeşti.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Ariadnestinse şi a treia ţigară, se lăsă pe spate, obosită, şi îşi mângâie pânteculcald peste vesta maro şi peste cămaşa albastră de caşmir, un gând imposibil îidespică mintea, ochii i se lărgiră imposibil de mult şi Joe Tex fredona „TheLove You Save”, iar ea nu mai ştia care era diferenţa dintre ceva inevitabil şiceva unic.

Fragment din „Sămânţa neagrăa tatălui”

Capăt de linie a la Jim Morrison

2011-11-13T17:14:00.001+02:00

Stăteam şi mă relaxam în scaunul de lângă unuldintre hublourile ovale de pe partea stângă a avionului, răsfoiam un roman dePalahniuk şi în urechi îmi zumzăia o melodie lentă şi lungă şi languroasă,când, prin sistemul audio al avionului aud, cu o claritate extremă cuvintelecăpitanului, care ne îndeamnă să ne punem centurile de siguranţă, deşi suntemla 12.000 de metri altitudine.

Aproapenimeni nu îşi dă seama de faptul că jaluzelele hublourilor s-au închis şi s-aublocat, astfel că nu poţi privi afară, să vezi cum aripile avionului seîndoaie.

Nupoţi să vezi cum flapsurile se rup.

Nupoţi să vezi cum motorul Trei sau motorul Patru ia foc.

Procedurăstandard anti-panică.

Luminilese reduc până la o intensitate de lampă de masă retrasă dintr-un restaurantselect. Căpitanul ne asigură că situaţia e remediabilă, şi că toate măsurilecare se iau sunt pur preventive.

Ne asigură că se face totulpentru a ajunge cu bine la destinaţie.

Ne asigură că suntem însiguranţă.

Stewardesele în fuste minipână sub bucile lor ferme, şi în cămăşile cambrate pe trup ce abia le ascundţâţele, şi cu taioarele despicate la spate, şi cu cravatele ce poartă siglacompaniei aeriene se chinuie să nu plonjeze pe burtă de la înălţimea pantofilorcu toc-cui de culoare azurie, şi în acelaşi timp, să transpire cât mai puţin,ca machiajul să nu se mocirlească pe feţele lor.

Dar şi ele sunt speriate. Nuau voie să ţipe, chiar şi în cazul în care ne prăbuşim ca un glonţ spre pământ.Dacă stewardesele nu ţipă şi îşi păstrează calmul pe toată durata prăbuşirii,rudele lor primesc bonusuri, după înmormântare. Politica oficială a companiei.

Procedură standardanti-panică.

Deci stewardesele se plimbăde la un scaun la altul şi verifică centurile de siguranţă, şi mângâie pe umerifemeile, şi liniştesc copii mici cu promisiuni de acadele, şi îşi arată ţâţeleşi pulpele bărbaţilor.

Procedură standardanti-panică.

Undeva, într-un colţ, un tipgras cu chelie şi ochelari, care transpiră abundent,. încearcă să ridicejaluzeaua hubloului de lângă el, şi transpiră abundent, loveşte cu picioareleîn scaunul vecinului din faţă, şi atrage atenţia asupra lui în mod nenecesar,până când în jurul său se strâng vreo trei stewardese care încearcă să îlliniştească, dar fără prea mare succes, aşa că două dintre ele o acoperă pe atreia, care se apleacă asupra tipului cu un aparat cu electroşocuri, şi bruscse face linişte în colţul respectiv. Apoi una dintre stewardese îi punegrasului o pernă-colac pe umeri, şi îl acoperă frumos, iar ele se deplaseazămai departe şi concluzia este că dacă eşti gras şi enervant, ai toate şanseleca o femeie frumoasă să îţi vină de hac.

Procedură standardanti-panică.

În clipa următoare, avionulse zguduie puternic, sondele de respirat cad de undeva de sus până în dreptulfeţei fiecărui pasager, şi vocea căpitanului se aude iarăşi, calmă, de parcă arfi un mesaj preînregistrat, şi de parcă căpitanul ar fi, de fapt, pe vreo plajăîndepărtată, îmbătându-se cu rom şi jucând Guitar Hero. Vocea lui a calmă,total nerealistă. Vocea lui spune că am intrat într-un gol de aer, ceea ce înseamnăcă motoarele s-au oprit pentru o clipă, fiindcă oxigenul de care au nevoiepentru arderea internă nu a putut fi furnizat.

Problema este că deocamdatănu se aude nimic din afara avionului. Motoarele nu au fost repuse în funcţiune.Aerul e rece, fiindcă trecem deasupra munţilor, şi probabil că cele câtevasecunde de oprire au fost de ajuns ca paletele oblice interioare să îngheţe şisă rămână imobile.

Undeva, în vârful avionului,sub aparatura giroscopică, cutia neagră – care e de fapt portocalie – începe săînregistreze tot ce se întâmplă în carlinga avionului.

Procedura standard.

Acum tipul de lângă mineîncepe să se agite, şi tipa de lângă el îl copiază fiindcă i se pare că e uncomportament adecvat în situaţia dată.

Li se pare că astfel rezolvăceva.

Că se conformeazăaşteptărilor.

Procedura standard.

Eu trag aer în piept, încet,şi calm, şi mă gândesc la biletul de avion pe care e tipărită cu litereelegante deviza companiei aeriene: „Cu noi mergeţi până unde nimeni altcinevanu vă duce !”.

Sau mai au o variantăalternativă: „Cu noi zburaţi până la capăt !”.

Nu pot să nu mă gânedsc că audreptate.

Nu pot să nu mă gândesc că escris acolo, alb pe negru.

Nu pot să nu zâmbesc.

Aud o bufnitură înfundatădincolo de hubloul meu, şi îmi spun că acela era motorul Trei sau motorulPatru, fărâmându-se în milioane de bucăţi, explodând din cauza acumulării devapori ce nu pot fi eliminaţi din cauză că sasurile de aerisire au îngheţat.Avionul se zguduie puternic, lumea începe să ţipe strident, chiar şi câtevastewardese încep să plângă. Ele sigur nu vor primi bonusuri post-mortem.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Mă bucur pe neaşteptate,fiindcă realizez că soţia mea va primi o sumă triplă de la compania deasigurări, fiindcă poliţa stipulează că în caz de moarte survenită în timpulunei călătorii în interes de serviciu, suma se triplează. E vorba de un fondcomun încropit de compania de asigurări împreună cu firma la care lucrez eu,menit să stimuleze dorinţa angajaţilor de a opta pentru un program de călătoriiîn interes de serviciu mult mai lejer. De murit, tot tu mori, dar măcar familiata e lăsată pe mâini bune.

Cu noi mergeţi până undenimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct îngroapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine ţipă tarede tot, ţipă cât îl ţine laringele şi îşi abureşte atât de tare masca de oxigenîncât la un moment dat încep să i se prelingă în gură picături din propriarespiraţie.

Procedura standard.

Eu încă îmi păstrez calmul,şi iarăşi îmi vine să râd, când îmi dau seama că în căştile de pe urechi cântăde ceva vreme melodia celor de la The Doors, „The End”.

This is the end ...

Tipul de lângă mine ţipătare.

Beautiful friend ...

Tipa de lângă el ţipă şi maitare.

My only friend, the end ...

Un cărucior cu sandvişurialunecă înspre cabina piloţilor cu viteză.

Of everything that stands, the end ...

Îl loveşte pe un bărbat încot, şi îi rupe braţul, dar strigătele lui de durere nu se pot distinge dintrestrigătele celorlalţi de panică.

No safety or surprise, the end ...

Avionul se înclină acum cubotul înainte.

Nu mai există niciun dubiu. Osă ne prăbuşim. Păcat că ne vom prăbuşi în munţi. În felul acesta, nu existănici cea mai vagă posibilitate de a supravieţui. Zona este extrem de abruptă,şi nu ai avea loc să parchezi nici măcar o bicicletă, darămite un 747.

Can you picture what will be ...

Aşa că lumea ţipă.

Căpitanul nici măcar nu semai sinchiseşte să ne mintă. E prea preocupat să redreseze avionul, ca sărespecte sloganul companiei.

Cu noi mergeţi până undenimeni altcineva nu vă duce.

Cu noi mergeţi direct îngroapă.

Cu noi zburaţi până la capăt.

Tipul de lângă mine mă apucăviolent de mână, şi îi simt palma transpirată cum se lipeşte de braţul meu, îivăd ochii lărgiţi şi miraţi şi indignaţi, îi văd figura descompusă într-unrictus care nu îşi dă seama ce anume vrea să reprezinte şi aud în căşti:

Desperatly in need ...of some ... stranger’s hand ...

Mai trag o gură de aer înpiept, şi îmi dau seama că s-ar putea ca toată viaţa să fi suferit de ataraxieşi doar acum să aflu asta. Păcat. Cineva vomită zgomotos în masca de oxigen, şise sufocă cu propriile lichide regurgitate, o bătrână se ridică de pe scaunulei şi încearcă să alerge către coada avionului, în rampă, dar avionul seînclină înainte şi mai tare, iar femeia se desprinde de pe podea şi cade liberpână în capătul celălalt al avionului, unde se izbeşte de uşa bine închisă asegmentului de compartiment. Sângele începe să îi curgă repede din ceafazdrobită, şi, din cauza lipsei de gravitaţie din interiorul avionului care seprăbuşeşete în gol, picături roşii încep să plutească liber, mânjind feţelecelorlalţi pasageri.

Driver, where you takin’ us ...

Cu noi zburaţi până la capăt.

Aşa că ne prăbuşim. Îmi simtochii împinşi în ceafă, şi îmi spun:

This is the end ...

My only friend, the end ...

It hurts to set you free ...

Aripa din stânga se îndoaiecu un zgomot abraziv, apoi se rupe, şi ia cu ea coada avionului.

The end of laughter and soft lies ...

Cealaltă aripă se rupe şi eadin cauza flapsurilor îndoite care au o rezistenţă prea mare la aer.

The enf of nights we tried to die ...

Reuşesc să deschid jaluzelelehubloului meu şi văd o stâncă neagră, parţial acoperită cu zăpadă, şi stânca seapropie de noi cu viteză, plexiglasul hubloului meu crapă de la presiune, cevalegat de legea Boyle-Mariotte inversată, dar în clipa asta nu mai reţindetalii, oamenii din jurul meu au încetat – în mod ciudat – să mai ţipe, şi înavion pluteşte o linişte care parcă ţiuie, îmbibată cu sângele care leviteazăşi el şi se lipeşte pe feţele noastre şi apoi o lumină ne despică pe toţi şi...

This is the end.

Greaţă, volumul XIV

Ură pentru necunoscut

2011-11-12T00:06:00.001+02:00

Se gândea la toate femeileacelea, cu zâmbetele lor reci, arse cu fierul pe feţele lor.

Se gândea latrupurile lor virginale, frumoase, şi cu care era totuşi ceva în neregulă, erau - la o privire mai atentă - respingătoare, nu făceau decâtsă arunce un iz respingător şi o umbră mohorâtă asupra celui mai frumos şi esenţial act dintre unbărbat şi o femeie. Cu trupurile asemeni unor fructe neculese şi uscate pe dinăuntru, care aşteaptă iarna să le şteargă din memorie.

Se gândea la felul în care îşi găseau cuvintele în aşa felîncât făceau totul să pară murdar şi greşit. Tot ce ele nu cunoşteau, tot ceele nu aprobau, tot ce ele nu vroiau ... fete bătrâne cu himene de oţel şi cu dinţii încleştaţi. Cubuze rujate inutil şi perfecţionist, care nu acceptau săruturi, printre care limba nu putea pătrunde deloc.

Se cutremură cuprins de un fior şi, cu privirea înceţoşată şi dinţii strînşi, îşispuse că prietenia asta sterilă şi ascetică dura deja de prea multă vreme, şică era vremea să o sufoce cu chiar veşmântul care o proteja.

„Mintea mea în 3volume”, pagina 144

Ah, să fii neputincios ...

2011-11-09T20:18:00.001+02:00

În ţara laptelui şi a mierii,în ţinutul sângelui şi al lacrimilor, peste noapte are loc o nouă coup d’etat. Evident, populaţia nu estealarmată, nici măcar vag afectată. Oricum, în mare parte din timp nu se ştiecine conduce ţara. Este ca şi cum un nor negru învăluieşte clădirea preşedinţială,şi norul nu poate fi străpuns de nicio privire. Totul se petrece în cea maimare clandestinitate. Ca şi cum ţara este furată, bucată cu bucată, cărămidă cucărămidă. A doua zi oamenii se vor trezi în gol, şi alte mâini vor fi trecutdeja la cârma ţării. Ca şi cum ţara e schimbată, centimetru cu centimetru. Adoua zi oamenii se vor trezi în celălalt capăt, iar picioarele se vor dovediprea plăpânde pentru un drum atât de anevoios.

Bărbaţi, femei, copii, totule apăsat. Ce poate speria inimile oamenilor în aşa hal încât războinici săplângă chirciţi în vreun colţ în care lumina lămpilor nu bate ?

Îşi ţin sufletele ascunse înborcane, ascunse şi ele la rândul lor sub chiuvete murdare. Şi scot sufleteledoar la lăsarea serii, pentru a se înveşmânta în ele, pentru că purtareasufletului în mod constant uzează trupul, fiindcă afară iarna nucleară şuierăîn jurul oaselor, fiindcă e frig, iar luna e o amantă crudă.

Vremurile atârnă grele deasupratuturor, dar un vechi proverb canibal susţine că toţi oamenii sunt la fel debuni.

„Mintea mea în 3volume”, pagina 140

Zile de cocaină vs. Glamorama

2011-11-01T23:03:00.000+02:00

Mă trezesc de dimineaţă, soarele îmi răneşte ochii printre jaluzelele trase, aşa că mă îmbrac cu blugii mei albaştri şi tricoul gri cu mâneci verzi, şi ies pe uşă afară, călcând până la ieşire pe coapsele unui tip şi pe degetele unei tipe şi pe ţâţele unei alte tipe care stă trântită pe burtă în aşa fel încât prin chiloţi i se poate vedea anusul.

Afară sunt 1000 de grade şi pare că mă plimb pe suprafaţa soarelui, iar câinii vecinului mă latră cu glasurile cavernoase, iar eu îmi scot ochelarii de aviator din buzunuar, şi odată cu ei scot şi o pisică gri care mă priveşte curioasă, apoi îmi arată dinţii subţiri şi ascuţiţi, apoi fuge să se adăpostească la umba unui copac.

Îmi pun ochelarii pe nas şi mă uit în jur, văzând că am ajuns în mijlocul unei intersecţii, iar şoferii mă claxonează turbaţi, dar eu nu aud decât un sunet înfundat, ca şi cum cineva ar cânta lângă cada plină cu apă în care eu sunt scufundat.

Trec pe trotuar, şi soarele îmi arde ceafa asudată iar eu transpir vapori unsuroşi de MDMA şi acid ibotenic, îmi afund mâinile în buzunare şi grăbesc pasul, să ajung odată la Furnicar, să mă văd în faţa mesei pline de pastile şi pacheţele cu ciuperci şi ierburi, să le adulmec, să le aleg, să îi promit că i le plătesc, fiindcă nu cred că mi-am luat portofelul la mine.

Picioarele mi se împleticesc şi sunt pe cale să cad, dar mă agăţ de o băbuţă care se chinuie să păşească cu un cadru de aluminiu superuşor pe cimentul alb. Băbuţa mă priveşte din spatele lentilelor ei fund-de-sticlă care sunt groase de o palmă cu nişte ochi răi şi îşi deschide gura care este o grotă din care lipsesc stalactitele şi stalagmitele, şi şuieră spre mine cuvinte de ocară care cad pe urechile mele surde şi mă scuipă pe tricoul meu gri cu mâneci verzi, o flegmă bătrânească, plină de amărăciunile asfinţitului vieţii, dar eu nu o bag în seamă, murmur ceva de genu’ „Dă-te dracu’ din calea mea, stafidă ambulantă !” şi mă împleticesc mai departe spre Furnicar.

Furnicarul e un tip cu vreo câţiva ani mai tânăr decât mine, deci pe la vreo 20 de ani, care a început cu marijuana prost coaptă, a trecut prin tetrametiletiltriptamină, dextromethorphan, LSD şi am auzit că a băgat şi Promazine. Ăsta din urmă se foloseşte pe cai. Furnicarul e mereu cu capul între ciocan şi nicovală din cauza drogurilor, şi îi place să experimenteze, dar o face cu cap, dacă se poate spune că cineva poate lua „cu cap” tranchilizante pentru rinoceri africani. Ajung la uşa lui, şi bat cu energie, dar sunetele care se aud sunt cele de sticlă spartă, de parcă aş fi aruncat un bolovan prin fereastra lui în loc să bat cu degetele în uşa de la intrare, şi în final apare la uşă Diana, care e prietena superslabă a Furnicarului, arată foarte Uma Thurman pe vremea când juca în „The Avengers”, şi poartă doar o pereche subţire de boxeri albi cu buline roşii, pe sub care i se vede părul pubian întunecat ca o oază de plăcere, şi un tricou până sub ţâţe, şi mă gândesc, uau, ţâţele alea, băga-mi-aş pula, ce i le-aş suge ! apoi îmi dau seama că mă holbez la ea şi un fir subţire de salivă îmi atârnă din gură, dar sunt sigur că nu o să îi spună nimica Furnicarului.

Nu au mai făcut sex de luni de zile, fiindcă Furnicarului nu i se mai scoală nici dacă bagă o găleată de Viagra cu vodkă şi tequila, din cauza drogurilor. Îmi spun că poate am o şansă să intru în vaginul ei, dar acum am alte treburi mai importante, aşa că atunci când îmi face semn să intru, şi îmi întoarce spatele arătându-mi bucile alea rotunde, fac un pas peste parg, dar mă dau înapoi fiindcă era cât pe ce să calc pe o mâţă gri care mă priveşte o clipă curioasă, apoi îmi arată dinţii şi dispare, iar eu nu pot scăpa de o senzaţie de presque-vú.

Furnicarul stă tolănit pe un fotoliu în semiîntunericul din bucătăria lui mizerabilă şi îi strigă Dianei să îi mai aducă o fiolă de protoxid de azot şi un pic de CBD, iar ea care e atât de Uma, strigă ceva din baie, dar el nu o ascultă şi ţipă la ea că e o curvă împuţită care nu face diferenţa dintre zi şi noapte, îmi spune să mă aşez pe un scaun lângă el şi îmi oferă o linie de cocaină lungă de 25 de centimetri şi atât de groasă încât nu aş putea să o inspir nici cu gura larg deschisă, dar eu refuz politicos şi îl întreb dacă are ceva mescalină îmbunătăţită chimic, el se holbează la mine de parcă aş avea o pulă în loc de limbă şi îmi face cu ochiul să îl urmez în camera lui, unde îşi ţine sculele şi marfa, deschide uşa şi o pisică gri sare afară, ne priveşte curioasă apoi fuge în living, Furnicarul înjură şi apoi îmi arată o masă plină cu pacheţele şi cutii transparente, mie îmi cade falca iar el nu se poate opri din râs.

Ne apropiem de masa lui şi el îşi caută singur protoxidul acela de azot pe care i-l ceruse Dianei, în timp ce eu mă holbez la panoplia de CHESTII pe care le are acolo, şi toate sunt atât de BUNE încât SCULA mi se întăreşte. Are procaină, dibucaină, methoxiflurant, morfină, ketamină H3, nalbufină, bufotenină, LSDx2, STP şi perla colecţiei este bromodimetoxifenilmetiletanamina, cu o potenţă incredibilă în spectrul halucinogen şi ale cărei efecte durează până la 10 futute de ore. Dar eu (din păcate) nu sunt Furnicarul, şi acasă lumea mă aşteaptă să mă întorc cu mescalină, câteva grame de cocaină, un pachet de „Văduva albă” şi nişte pastile foarte frumoase, de culoare azurie, pe nume Halcion.

Furnicarul îmi pregăteşte pachetul cu cumpărături, şi îmi spune cât face totul şi că nu mai am cont la el, că furnizorii s-au cam futut de cap şi buzunarele sunt strânse, adică mai strânse decât de obicei şi vreai bani gheaţă, în momentul ăla, ca dacă nu îmi sparge capul, eu zic „Okei, maestre, relaxează-te, acuma te plătesc !” şi bag mâna în buzunarul blugilor, sperând să găsesc acolo portofelul că altfel ăsta e în stare să mă fută şi să mă omoare (nu neapărat în ordinea asta) fiindcă nu e pe treaba lui atunci când e pe prafuri, şi scot mâna trasnpirată din buzunar, şi de acolo cade o pisică gri, care ne priveşte mirată, apoi văd că ţin în mână un teanc de bancnote mototolite pe care i-l întind Furnicarului şi iau din mâna lui pachetul şi o întind spre casă, iar în urma mea el nu se poate opri din râs.

Afară sunt 999 de grade şi îmi simt buzele arse de soare, aş mânca zahăr cu lingura direct din borcan şi văd că începe o ploaie măruntă la câţiva metri în stânga mea, aşa că grăbesc pasul şi văd că în urma mea aleargă o pisică gri, iar în urma ei aleargă altă pisică gri, iar în urma lor aleargă un milion de pisici gri, cu ochii verzi ca în melodia aia a lui Bowie, şi pisicile nu clipesc deloc, ceea ce e foarte răscolitor, aşa că mă pomenesc alergând. Şi alerg, şi alerg, şi alerg până când venele îmi pompează acid. Apoi mai alerg un pic.

Ajung acasă, trântesc uşa în urma mea şi mă duc direct în bucătărie, am uitat deja de pisicile gri şi de ploaie, iar toată lumea pare să se fi trezit brusc la viaţă fiindcă mişună în jurul meu, cu acele şi cu seringile şi cu foiţele şi cu garourile lor futute, să îşi ia doza, să lingă filonul, să mă pupe în cur, iar eu îmi înfig acul rece în venă şi dinţii aproape că îmi pleznesc de anxietate, zăbala îmi scapă printre buzele arse şi transpiraţia se evaporă de pe mine când un val de căldură plăcută mă cuprinde şi ceilalţi se gândesc să facă dragoste, sex se vede în privirile lor moarte, prietena mea, care poate fi foarte Marilyn dacă am băgat destul praf în mine, apasă pe un buton şi undeva după perdea începe să cânte „Desolation Row”, deci ştiu că pentru următoarele 11 minute şi 21 de secunde voi fi în iadul celor ultraromantici, o iau de după gât şi vreau să merg cu ea în baie să îi ling interiorul coapselor arcuite şi să îi gâdil buricul pe dinăuntru, ceea ce şi facem, iar când am terminat ies pe coridor şi fac exact UN PAS până în livingul nostru unde în loc de băieţi şi fete care îşi ling orificiile şi fum şi muzică proastă văd o mulţime de pisici gri care mă privesc curioase şi apoi eu fac un pas spre mine.

Greaţă, Volumul XIV

Pagina 54

2011-11-01T11:31:00.000+02:00

Băură cafeaua în linişte, schimbând doar priviri. Apoi Ariadne îi spuse:

– Încerc mereu să îmi dau seama ce fel de expresie ai pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici.

Rob ridică sprâncenele, mai sorbi din cafea, apoi întrebă:

– Păi, ce expresie am pe figură dimineaţa, înainte de a pleca de aici ? La ce concluzie ai ajuns ?

– Nu ştiu exact, se fâstâci Ariadne. – E un fel de mulţumire, ca după o treabă grea, dusă la bun sfârşit.

– Aşa ...

– Dar mai e şi un fel de maliţie, ca şi cum faptele bune pe care le-ai făcut sunt doar un paravan. Ca şi cum, făcându-le, ai distras atenţia oamenilor de la adevărata faptă, spuse ea, şi îşi înăbuşi un zâmbet.

– Hm, făcu Rob, şi care e adevărata faptă ?

– Nu ştiu încă, dar voi pătrunde secretul ! îi făcu ea cu ochiul. – Oricum, cert e că mereu arăţi de parcă tocmai ai făcut ceva diabolic ! râse ea, gândindu-se la lipsa de realism a gândului.

Rob se mulţumi să zâmbească, ca să dea impresia că lua în considerare ideile ei.

Ariadne se ridică de la masă şi trecu pe lângă el în drum spre baie. Îşi trecu mâna prin părul lui des, şi şopti:

– Eşti micul meu diavol încornorat, zâmbi ea.

Când femeia ieşi de la duş în picioarele goale şi cu apa picurându-i de pe păr pe podea, Rob plecase de mult.

Rob îşi încheie ultimul nasture al cămăşii şi îşi strânse nodul de la cravată atât de tare încât îl durea, dar măcar îl făcea să uite de vântul tăios care îl străpungea prin sacoul său de lână ca şi cum ar fi fost un cuţit trecând printr-un măr.

Se gândea că lucrurile începeau să scape de sub control şi cu Ariadne.

Se instalase deja un vag sentiment de apartenenţă. Îl simţea ca un gust amar în gură. Ea începea să folosească – inconştient, fără îndoială – pronume posesive tot mai des. Deşi nu discutaseră efectiv problema oficial, Ariadne ştia – sau trebuia să ştie – că între ei era exclusă o relaţie serioasă.

Ariadne era o tipă cum rar întâlnise. Şi se purta conform vârstei, nu conform numărului de la pantofi. Şi poate nu era nimic alarmant în vorbele ei, dar ...

Mai bine să iei măsuri, înainte să fie prea târziu !

... nu putea risca ca situaţia să ia o turnură spre rău. Ce aveau ei doi era ceva destul de calculat încât să nu trebuiască să îşi facă griji, în mare parte a timpului. Avea nevoie de cineva care să nu îşi pună mereu întrebări în legătură cu natura relaţiei lor ...

Ce avem noi acum ? Cum se cheamă chestia asta care îşi face culcuşul între noi, atunci când se lasă seara ?

... în legătură cu sentimentele lui ...

Mă iubeşti ? Ţii la mine ? Îţi pasă de mine ?

... în legătură cu aşteptările lui ...

Ce vrei de la mine ? Spune-mi ce vrei, şi o fac ! Vreau doar să te văd fericit !

Avea nevoie de o persoană căreia să îi pese de relaţia lor exact atât de puţin cât îi păsa şi lui.

Nu avea nevoie de încă o fantomă care să îl urmărească peste tot.

Spera din tot sufletul ca Ariadne să nu se dematerializeze pentru el. Spera ca ea să rămână mereu aceeaşi femeie puternică şi inteligentă care ştia care era situaţia, şi cât de periculos şi de dificil ar fi fost să încerce să schimbe ceva.

Poate nu era nimic în cuvintele ei.

Dar poate era.

Poate cuvintele ei trasau forma lucrurilor ce vor veni. Îi plăcea expresia asta. Suna foarte apocaliptic. Şi mult mai bine decât „o mie de ani de întuneric şi durere”. În fond, asta nu era ţara laptelui şi a mierii, ci ţinutul sângelui şi al lacrimilor.

Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.

Îl alintase, îl posedase şi îl flatase. Toate astea printr-o singură replică.

Îi plăceau poreclele care nu (mai) aveau nimic în comun cu realitatea. Adică, de exemplu, un tip e poreclit „grasul” sau „piticul”, iar apoi slăbeşte sau se înalţă, dar e strigat în continuare „grasul” sau „piticul”. Şi în acest sens, îşi aduse aminte de o discuţie pe care o purtase mai demult cu un prieten.

– Mai ţii minte cât ne distram pe tema asta ? îl întrebase prietenul pe Rob şi pe încă o tipă care se afla la masa lor. – Ţin minte că îl strigam pe Rob „virginelul”, şi el răspundea, foarte afectat: – „Singurul motiv pentru care sunt încă virgin e acela că nu îmi pot scoale pula din gura mă-tii, s-o mai bag şi altundeva !” Nu am auzit în viaţa mea o replică mai bună !

Mda.

Eşti micul meu diavol încornorat ! spusese ea.

Se purtase cu el de parcă era animalul ei de companie. Îl făcuse să dea din coada imaginară, şi, recunoştea că, într-un mod şi dintr-un motiv stupid, îi plăcuse. Îi lipseau dulcegăriile astea de dimineaţă, sau de după sex, conversaţiile banale la o cafea, în bucătărie, prostii de genul ăsta. Iar acum îi era ruşine că lua în considerare întâmplarea, că se gândea la ea, că o lăsa să îi ocupe timpul.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Nu vroia să dea glas gândului, dar Ariadne devenise un adversar. El primise premiul deja, dar nu jucase jocul.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Nu pe dracu’ nu !

Doamne, cât de tare îl strângea gulerul cămăşii. Îşi desfăcu ultimul nasture cu nervozitate. Uite, acesta era un motiv bun pentru a te bucura de bătrâneţe. Gâtul ţi se fleşcăia şi ţi se subţia, iar gulerele care te strângeau deveneau confortabile. Ce gânduri îi treceau prin minte !

Apoi trecu iarăşi la Ariadne.

Se gândea că o săruta le fel cum le săruta pe celelalte. Ca şi cum îi păsa. Ca şi cum vroia să fie cu ele. Ei bine, acest din urmă gând nu era în totalitate neadevărat, dar, exista un motiv bine definit pentru care se preta la aşa ceva. Şi o dată ce scopul era atins, interesul lui pentru ele, totul se disipa, asemeni fumului împrăştiat de vânt peste un câmp plin de trandafiri.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Pagina 48

2011-10-25T00:19:00.000+03:00

Ea bău trei pahare de Aligoté, iar Rob mai luă o sticlă de Jenny Cream şi un shot de Patron, iar când pubul devenise deja destul de neîncăpător încât începuseră să îşi dea coate, şi Rob îi aruncase deja o privire spintecătoare unui tip care îl împinse uşor cu umărul ca să îşi poată face loc la bar, Ariadne îl prinse pe Rob de braţ, şi, prinvindu-l languros, îi ceru să o ducă acasă.

Plătiră, şi o luară pe jos, pe bulevard. Apartamentul ei era aproape, şi ea insistase să facă plimbarea. Fumul din pub îi îmbibase coafura scumpă, iar ea simţea nevoia să ia o gură de aer proaspăt, şi să se mai scuture de ameţeala indusă de paharele acelea delicioase de vin.

Păşeau ca prin melasă pe străzile umezite de ploaia aceea de toamnă care îşi trecuse vălul peste oraş în acea seară, şi la un moment dat Rob fu nevoit să refuze din mers două prostituate care îl invitară la un menage a quatre, spunându-i că o poate lua şi pe „doamna cea slabă”, dacă vroia.

Ariadne râse înfundat, în timp ce un Rob pe jumătate ameţit făcea o plecăciune, şi le promitea damelor străzii că va reveni într-o zi mai bună.

Apoi ajunseră în apartamentul Ariadnei. Se dezbrăcară de jachete, şi se trântiră pe canapeaua din camera de zi, care era destul de lată ca să le permită să doarmă amândoi pe ea, dacă lingureau.

Nu vorbiră aproape deloc, dar, între noi fie vorba, nu prea aveau chef de vorbit. Vremea vorbitului trecuse. Vorbiseră în pub vrute şi nevrute. Trăncăniseră despre toate soiurile de probleme, iar acum era vremea relaxării.

Rob îi cuprinse gâtul cu o palmă, şi i-l masa încet, destul de apăsat încât să simtă, dar destul de uşor încât să nu o doară deloc.

Ea închise ochii, şi simţi cum o cuprindea o toropeală plăcută. Cu cealaltă mână, Rob îi descheie doi nasturi de la pieptul cămăşii, destul cât să iasă la iveală pielea pistruiată a pieptului, sub care se putea ghici sternul.

Ariadne se înfierbânta din ce în ce mai tare. Pielea îi ardea, şi pieptul îi urca şi cobora cu viteză. Lua mâna lui Rob de pe gâtul ei, şi şi-o puse pe obraz. Îi sărută palma grea, şi degetele lungi, apoi începu să i le sugă, pe rând.

El se apropie de ea atât de tare, încât şoldurile li se atingeau. Îi desfăcu ce cealaltă mână restul nasturilor, şi apoi trecu la pantalonii ei de stofă cenuşie. O împinse pe spate, şi smulse de pe ea pantalonii, lăsând-o în chiloţi şi în cămaşă. Ea îl privea ca printre aburi, părând a fi vag conştientă de ce se întâmpla, dar el ştia că ea era pregătită pentru ce urma.îşi descheie blugii, şi îi lepădă între canapea şi măsuţa de cafea, apoi îşi dădu jos cămaşa. Era un bărbat zvelt, mai ales ţinând cont că abia trecuse de 45 de ani.

Ariadne se ridică în genunchi pe canapea, şi îl trase spre ea. Se adulmecară în tăcere, vreme de vreo 10 minute, iar apoi el se lăsă pe canapea şi femeia îl încălecă.

Ea îşi înfipse unghiile în umerii lui, iar el se înfipse în ea.

Pagina 50

2011-10-24T13:37:00.001+03:00

Era ora 4 dimineaţa când Rob senior se surprinse aprobând din cap, în tăcere, un gând care îl chinuise toată seara. Nici măcar în timp ce se afla cu un deget în anusul Ariadnei nu putea să scape de dilema situaţiei în care se afla fiul său, Rob. Fusese prima dată când îl lovise. Nici măcar pe vremea când băiatul era mic nu primise nici măcar o palmă peste fund. Rob senior se ştiuse face ascultat fără să facă uz de violenţă, fie ea chiar şi de formă. La dracu’, nici măcar nu îşi ameninţase vreodată copii. În jurul lui plutea, pur şi simplu, o aură care impunea obedienţă – dar nu înjosire – din partea celorlalţi.

Toată seara, în timp ce făcea amor cu Ariadne, nu se putuse gândi decât la un singur lucru: care era următorul pas pe care Rob îl va face ? Va rămâne acasă, sau se va muta provizoriu într-o chirie ?

Era un gând meschin, preocupat doar de aparenţe. Ştia, înainte de a ajunge la o concluzie, că oricare ar fi mutarea fiului său, el nu va lăsa să se întrevadă adevăratele lui sentimente legate de incident. Sentimentele puteau fi aliniate cu acţiunile, sau puteau fi contradictorii.

Dar de un lucru era sigur acum: Rob nu avea să plece de acasă. Simţise vibraţia dintre ei cu o zi înainte, şi ştia că băiatul vroia o remiză. Ştia că băiatul era răzbunător şi sfidător. Trăia pentru a sfida. Doar aşa fusese crescut, în spiritul bărbiei ridicate în aer şi a cuvintelor tăioase. Nu, în niciun caz nu avea să se îndepărteze cu coada între picioare.

Îşi întoarse privirea şi o văzu pe Ariadne, studiindu-i profilul.

Se întrebă de cât timp îl privea.

– Nu credeam că o să te văd vreodată visând cu ochii deschişi, chicoti ea, parcă citindu-i gândurile.

– Nici eu nu credeam că o să mai fac asta vreodată, recunoscu el. – De cât timp eşti trează ? întrebă el simplu, mascându-şi frica.

– Nu îţi fă griji, nu te-am văzut făcând ceva compromiţător. Deocamdată, râse ea. – De ce ? Mi-a scăpat faza în care te-ai scobit în nas şi ai băgat în gură ce ai găsit acolo ? întrebă ea, în timp ce îi săruta apăsat obrazul. Nasul i se turtise de faţa lui.

– Ah, nu, bătu el în retragere. – Asta o fac doar atunci când sunt singur. Am grijă la chestiile astea. Ce ar spune domnişoarele dacă m-ar vedea ?

– Probabil că s-ar bucura că stau în pat cu cineva care nu e chiar atât de bătrân pe cât pare, îşi dădu ea cu părerea.

– Cum adică „atât de bătrân pe cât pare”? se încruntă el, şi pentru o clipă Ariadne crezu că el se supărase cu adevărat. – Nu sunt bătrân, domnişoară, sunt doar ... învechit ! îi trase el cu ochiul, complice. Apoi o sărută şi el pe buze.

Ea se dădu la o parte, râzând:

– Ei fi tu învechit, dar îţi pute gura de parcă ai fi antic !

– Mda ? Atunci mai dă-mi un sărut, să împrumut de la tine prospeţimea tinereţii ! spuse el, şi încercă să îi mai fure un sărut, dar ea se întoarse cu spatele la el, şi refuză să se mai întoarcă.

– Dă-mi pace, boşorogule ! strigă ea, aproape înecându-se cu sughiţurile provocare de gâdilăturile lui Rob. În final, se întoarse spre el şi, în imperiul unei secude ce părea să dureze un eon, îi aruncă o privire pe care el o recunoscuse ca fiind năclăită în iubire ...

Adevărul este că nu este nimic grav.

... iar aceea fu clipa în care îi păru rău că nu plecase cât timp ea încă dormea.

„Doamne, numai să nu o zică !” gândi el.

Şi Ariadne îi citi gândurile, sau cel puţin păru să o facă, fiindcă nu spuse nimic. În schimb, mai depuse un sărut pe buzele lui groase iar apoi îl trimise să se spele pe dinţi.

Când Rob ieşi din baie, ea era în bucătărie şi făcea cafea. Purta un kimono verde cu vinişoare negre, care îi ajungea până deasupra genunchilor. Părul îi atârna de data asta deasupra umerilor, neglijent, şi când se întoarse cu spatele la el, să ia ceştile pentru cafea, văzu că era prins doar aproape de vârfuri, cu un elastic galben.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ciocnire dură

2011-10-12T22:56:00.001+03:00

Ochii Sandrei se luminară de parcă cineva montase în ei becuri de 100 de waţi. Inima i se putea vedea izbind în cămaşa pe care o purta. Cu toate astea, îşi călcă pe inimă, şi spuse, cu un aer sofisticat:

– Ne vedem mai încolo, şi îi făcu cu ochiul lui Rob senior. Apoi, către Rob: – Îmi pare bine că te-ai întors ! şi îl sărută pe obraz. Apoi ieşi.

Rob îşi ţinea privirea ferită de cea a Tatălui. Rob senior luă o gură din cafeaua neagră pe care o avea în faţă, şi zâmbea, abia abţinându-se să nu pufnească în râs.

– Trebuie să recunosc că, dacă nu v-aş cunoaşte pe niciunul, aş zice că v-aţi futut pe aici ca dracii ! râse el, şi ecourile vocii sale izbiră pereţii bucătăriei.

Rob fu cât pe ce să spună „îmi pare rău”, dar era inutil. Inutil, şi frustrant. Frustrant că nu putea ţine nimic secret.

Frustrant că nu putea să îl irite cu nimic pe Rob senior.

Frustrant că nu putea să îl rănească cu nimic pe Tată.

Frustrant că el era cel care se simţea vinovat.

Adevărul este că nu este nimic grav.

– Am auzit că eşti ceva guru pe aici, spuse Rob, şi sorbi dintr-un pahar cu apă. Stătea cu spatele la Rob senior.

– Sper că nu ţi-a căzut greu chestia asta, întrebă Rob senior, pe un ton îngrijorat. – Nu facem decât să ne simţim şi noi bine. Ne lingem rănile unii altora … ştii cum e.

– Dacă nu te-aş cunoaşte, aş spune că îţi ceri iertare, se întoarse Rob, cu o privire sfidătoare.

Rob senior îl sfredeli cu privirea. Mai luă o gură de cafea, apoi spuse, reluându-şi tonul rece, cavernos:

– Uneori am impresia că maică-ta te-a făcut cu altul … Dar, din păcate, mă iubea prea mult ca să îmi facă una ca asta. Spun „din păcate” fiindcă nu îmi vine să cred că sânge din sângele meu e un om aşa de slab.

– Ce vrea să însemne asta ? întrebă Rob, sprijinindu-se de marginea chiuvetei.

– Tu … cu relaţiile tale, cu femeile pe care le-ai iubit … eşti ca o melodie siropoasă, ca un roman prost. Faci lumea să plângă … – arătă spre ieşire – crezi că nu ştiu că ţi-a frânt inima mai demult ? Apoi, când ai crezut că ai scăpat în final de ea, după ce te-ai resemnat că nu o poţi avea, ai dat peste o pizdă şi mai feroce. Una care te-a dezmembrat !

– Ţine-ţi gura, în gâtu’ mă-tii ! scrâşni Rob şi făcu un pas spre Rob senior.

Rob senior dădu pe gât ultima gură de cafea, zâmbind, apoi se ridică în picioare. Nu era decât cu vreo o palmă mai înalt decât Rob, şi cu vreo 5 kilograme mai greu. I se postă în faţă. Îi spuse:

– Uite, te las să mă loveşti. Prima e pe gratis. Hai, ştiu că vrei, rânji el spre Rob.

Degetele lui Rob se albiră în strânsoarea pumnului. Respira greu. Dar apoi îşi dădu seama că nu avea rost. Se dădu un pas înapoi, şi spuse:

– Nici tu nu arăţi prea bine. Ultima pizdă pe care ai iubit-o şi-a făcut numărul cu tine, ha ?

Rob senior rămase impasibil. Un muşchi îi zvâcni pe faţă, dar nu spuse nimic.

– Doare, nu ? Şi pentru asta dai vina pe Daniel ? Spune mă animalule ?! ţipă Rob. – Ştii ce mi-a spus ieri ? Că îl urăşti fiindcă a omorât-o pe mama ! Că a omorât-o pe mama !! Are 9 ani ! ţipă Rob, şi îşi dădu seama că nu mai avea aer.

Se trase înapoi, şi se rezemă de un perete.

Mâinile îi tremurau, şi ştia că ceva avea să se întâmple. Îşi strânse degetele în nişte pumni palizi, prin piele cărora oasele falangelor păreau imense, păreau a aparţine unei creaturi născute special pentru a se bate în ring.

Auzi vocea Tatălui, oarecum nepăsătoare:

– Măcar unul dintre voi de inteligent.

Îi văzu pe Rob senior, ca prin vis, trecând pe lângă el, ieşind din bucătărie.

Scrâşni zgomotos, şi se năpusti după el. Rob senior se întoarse şi, calm, îl izbi cu muchia palmei în gât. Rob se prăbuşi pe parchet fără aer, horcăind.

Tatăl se lăsă pe vine, şi îi vorbi calm, încercând să îl ajute:

– Încet, încet, respiră câte puţin … câte puţin … aşa …

Rob avea ochii tulburi din cauza lacrimilor care îi dăduseră. Stătea ghemuit în poziţie fetală pe podea, şi trăgea aerul în piept cu lăcomie.

Tatăl se lăsă în fund, lângă el, şi îi strânse de umăr cu palma stângă, apoi îşi trecu degetele prin părul lui transpirat. Trase aer în piept, apoi spuse, resemnat:

– Băiete, mai râdem, mai glumim, dar nu uita că sunt Tatăl tău. Accept multe, şi dacă nu eşti pedepsit pentru unele lucruri, este fiindcă le tolerez fără să spun nimic, dar mai ai de aşteptat şi mai ai de învăţat multe până când să îi poţi face felul bătrânului tău. Să ţii minte asta. Nu ştiu ce îţi închipui tu că vei face, dar o să îţi spun un lucru cert: lucrurile nu se vor schimba. Iar dacă se vor schimba, schimbarea nu va dura. Va fi ca şi când întinzi un elastic. Îl ţii întins, dar în final va trebui să îi dai drumul, iar atunci el revine la forma lui iniţială. Tu nu ai forţa necesară să schimbi lucrurile. Tu eşti … un nimic, vorbi Tatăl, pe un ton cât se poate de binevoitor, de parcă îi explica Fiului cu ce greşise când spărsese o cană cu lapte. – Tu eşti un coş pe curu’ lu’ Dumñezo, nimic mai mult. Să ţii minte asta. Să ţii minte asta mereu !

Apoi Tatăl se aplecă şi sărută obrazul umed de lacrimi al Fiului care stătea tolănit în poziţie fetală pe podea.

„Are dreptate …” fu singurul gând care îi trecu Fiului prin minte, în timp ce Tatăl ieşea pe uşă afară.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Ciocnire blândă

2011-10-12T22:55:00.000+03:00

Sandra pufni, apoi spuse, în timp ce îşi trăgea pe ea o cămaşă albă cu dungi subţiri, mov:

– Nu sunt nici prima, şi nici ultima tipă de 25 de ani care a trecut prin patul lu’ tac-tu de când ai plecat. Nu ştiu să îţi explic. Nu e iubire, nu e prietenie … pur şi simplu … ne atrage pe toate. E ceva în privirea lui de animal rănit, răzbunător … femeilor le place să simtă că îi pot aduce alinare, chiar dacă a două zi se poartă cu noi de parcă am fi ultimele cârpe.

Rob ridică sprâncenele. Asta suna exact a comportament à la Rob senior. Brusc, se simţea ca un căţel pe lângă lupul Alfa.

Şi mai ştia că, deşi Sandra se lepădase în faţa lui de orice sentimente faţă de Rob senior mai ferm decât se lepădase Petru de Cristos înainte de cel de-al treilea strigăt al cocoşului, sentimentele ei erau acolo. Doar că acesta era felul ei de a ţine capul sus faţă de Rob şi faţă de ceilalţi. Recunoscând că Rob senior o trata ca pe o femeie oarecare, şi că asta nu deranja, deoarece şi pentru ea Rob senior nu era decât un bărbat oarecare. Această din urmă afirmaţie nu era dintre cele adevărate.

– Am auzit despre Elena. Îmi pare rău. Cum e ?

Sandra şi Elena fuseseră rivale în liceu şi în perioada de după. Sandra avusese mereu aerul că îl poate avea pe Rob oricând vroia, chir dacă pe vremea relaţiei lui cu Elena, sentimentele faţă de Sandra erau de mult transformate în genul acela de prietenie indiferentă care se instalează între doi oameni după o lungă aşteptare răsplătită cu … nimic.

– E destul de rea situaţia. E încă în comă.

Apoi îl lovi. El cu Sandra … ah, la dracu’ să o ia de treabă ! Nici nu îşi dăduse seamă de acest fapt când se afla încă înăuntrul Sandrei, dar în acel moment încălcase o promisiune pe care o făcuse neoficial Elenei: să nu se atingă niciodată de rivalele ei.

Asta era ceva nepermis. O lovitură sub centura unui om cu mâinile legate la spate. Un cuţit înfipt în pieptul unui om care doarme.

Adevărul este că nu este nimic grav.

Se gândi să o avertizeze pe Sandra că, în cazul în care Elena s-ar fi trezit din comă, nu trebuia sub nici o formă să afle despre asta, dar renunţă, fiindcă asta ar fi dat de înţeles că ea îl avea la mână cu ceva.

Îşi trase blugii pe el, iar Sandra făcea cafea în bucătărie când auziră uşa de la intrare deschizându-se.

Rob îngheţă. Auzi paşi apăsaţi pe parchet, şi ştiu că era Rob senior. Îi auzi vocea vibrantă în bucătărie, şi pe lângă ea, auzi şi vocea mieroasă a Sandrei. Aşteptă câteva minute, apoi îşi făcu apariţia în pragul uşii de la bucătărie.

Sandra se dădu un pas înapoi de lângă Rob senior, şi zâmbi acru către Rob, apoi spuse:

– Eu tre’ să plec. Vă las pe voi să discutaţi, sunt sigură că nu v-aţi mai văzut de mult. Plus de asta, am nişte treabă.

Rob senior zâmbi şi spuse cu o sinceritate pe care numai el o putea falsifica cu atâta măiestrie:

– Mai stai un pic.

Fragment din „Sămânţa neagră a tatălui”

Cancer

2011-10-07T15:34:00.002+03:00

Ieri am avut cataractă.

Mâine voi avea sifilis.

Astăzi am chef de cancer la plămâni.

Aşa spunea un tip. E ipohondru. Dar destul de bogat încât să plătească pe cineva să fie ipohondru în locul lui.

Aşa că şi-a luat un majordom. Un englez, pe nume Bertrand. Îi spunea Bertie.

– Bertie, azi am chef de cancer la plămâni. Treci în baie şi scuipă un pahar de sânge în chiuvetă. Şi nu uita apoi să o şi cureţi. O să avem musafiri mai încolo.

– Da, domnule, am înţeles ! zice Bertie, îşi pocneşte călcâiele şi apoi începe să tuşească neregulat, tot drumul până la baie.

La început, lui Bertie a trebuit să îi fie explicat că trebuie să simuleze toate simptomele accesorii fiecărei boli pe care o interpreta.

Tuşeşte.

Transpiră în somn.

Slăbeşte văzând cu ochii.

Urinează puroi.

Leşină pe scări.